TREBUIE SĂ MURIM

8) TREBUIE SĂ MURIM
Deci trebuie să mor și tu și eu... Definitiv și irevocabil. Unii cred că vor parveni în Rai, alții în iad, alții că se vor reîncarna în câini sau pisici. Să fie sănătoși. OK. E perfect. Ăsta e datul și n-am nici o pretenție la mai mult și la o soartă mai dulce. E posibil să mor oricând... Pot promite orice dar nu că nu voi muri mâine. Că voi muri din vina mea, din cauza unui accident, de cancer sau de bătrânețe, oricum e limpede că e necesar și trebuie și eu și tu să murim mai curând sau mai târziu în pofida protestului nostru reflex și zadarnic apropo de această finalitate inexorabilă, în pofida credinței noastre nestrămutate în viața veșnică a lumii de apoi. Avem dreptul de a crede și spera orice pentru binele și sănătatea noastră. Realitatea nudă e că vom muri sigur în chinurile și agonia bolilor. Dacă e limpede că nu putem evita această dezarmantă și fatală, dramatică lichidare într-o zi a tot ceea ce însemnăm noi, atunci mă întreb ce justificare cosmică și cărui scop valoric universal servește să fim fără absolut nici un preaviz deconectați și concediați abrupt și integral de la umila noastră funcție biologică într-o zi nefericită pentru fiecare din noi, indiferentă și banală pentru tot restul lumii...? De ce mi-e teamă și silă, de ce am oroare să mor, și eu și tu și de ce visez că oamenii, creaturi speciale și privilegiate, preferate ale Lui Dumnezeu ar fi putut avea altă soartă, mai favorabilă, mai privilegiată și dulce, mai selectă, potrivit grijii și îngăduinței Lui Dumnezeu ? La ce bun nouă și folosului nostru să trăim sentimentul morții și moartea în sine în maniera aceleiași inexorabile și inevitabile drame a cărnii pe care inconștient o au de îndurat toate creaturile regnului animal de la virus și bacterie, de la tot ce este viu în lumea dobitoacelor care nu știu ce-i moartea și nu le pasă de asta, și până la noi, oamenii, care am fost perfid cadorisiți de Dumnezeu cu otrava rațiunii, a conștiinței de sine, a liberului arbitru ca având toate aceste calități să vedem conștienți moartea cu ochii larg deschiși, ce ne așteaptă primitoare și darnică cu cadourile-i funeste în toată splendoarea ei ? După o întreagă experiență a virtuților, abilităților și calităților Lui Dumnezeu în acest univers, după faptul că suntem Creația Sa preferată, noi oamenii n-am avut de ales și ne-am intitulat muritori de rând și nimic mai mult, ca orice este alcătuit din carne, oase și sânge. Năzărindu-ni-se că suntem vlăstare divine, făcute ce-i drept din lut, dar peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață, deci duh de bunătate, genialitate și ocrotire a Sa, credeam că suntem imuni și scutiți a trăi ororile, dramele, neajunsurile perene și corespunzătoare ale plebei de jos și tagmei muritorilor din rând cu care viața noastră vine la pachet. Aceeași viață de carne infestabilă cu bacterii și viermi cu a tuturor mamiferelor o avem, același început și același sfârșit mizerabil. La fel de neputincioși venim pe lume și fără ochi în agonia nașterii ca niște pisoi fătați prin bălării, la fel de neputincioși în agonia morții ca orice lighioană care horcăie murind în pădure, mâncată de răpciugă sau mâncată de vie de lupi. Atât că noi avem mândria și beneficiul insipid să ne bage stârvurile în groapă, să avem flori și cruci, candele, epitafe la locul unde stârpitura hoitului nostru a fost pusă să putrezească. La fel puțim și noi ca animalele dacă nu ne spălăm, la fel defecăm și urinăm, la fel ne acuplăm cu femelele noastre, și dacă privești câinii încârligați pe străzi, știi că și oamenii pățesc asta prin incidentul numit penis captivus. Dacă te duci la grădina zoologică vei vedea maimuțe masturbându-se la fel ca oamenii. Iar un câine la fel tușește ca un om înnecându-se cu un os, stârnindu-ți un sentiment de milă și frondă în fața suferințelor similare ale cărnii întregului regn animal. Mai fericit e un câine păgân care se înneacă cu un os decât un smerit om religios care știe dinainte ce cancer copil încălzește în el și cum va horcăi în agonia morții sub asaltul cancerului matur. Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea să vezi și să realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii. Cu ce curaj să cred c-am fost făcut de-un Dumnezeu al milei și geniului, care neprevăzător, dacă nu cumva chiar malefic să mă fi pus să trăiesc mizeria și oroarea cărnii aidoma tuturor dobitoacelor ? Ce beneficiu pentru Sine și pentru noi, pentru univers și valoarea și sensul lucrurilor a avut Dumnezeu să iasă din ascunzișul și de la naftalina neantului, să creeze toate aceste orori și mizerii făcând un tur de forță prin univers și peste noi, dându-ne pe cap bomba vieții și a morții și arma perfidă chimică a Raiului și a iadului, pentru ca apoi să se ascundă pentru totdeauna de noi și ochii noștri plânşi ? Pentru ce a fost nevoie să fim oameni frumoși, ori urâți la chip și înfățișare, de unde te poți întreba cum poate Dumnezeu semăna cu toți urâții și hâzii și cu toți frumoșii în același timp atât la trup cât și la suflet cum ne-a spus ? A fi fost creați de Dumnezeu și nu de evoluție presupunea cel mai verosimil să fim identici ca mașinile de o anumită marcă ieșind pe poarta fabricii. O lume identică la înfățișare cât și caractere și caracteristici ar fi fost tot atât de anostă, stupidă și sterilă ca și lumea noastră a urâților și frumoșilor, a bogaților și săracilor, a călăilor și victimelor cu care Dumnezeu s-a murdărit pe mâini odată și are negru sub unghii până azi, de la noi și frământarea lutului trăgându-i-se. Trăim sentimentul morții cu sentimentul că e o pedeapsă pe care ne putând-o suporta ne-am îndulcit calvarul și frica cu religia și derivatul ei firesc, speranța mântuirii și izbăvirii în lumea neverosimilă a existenței de apoi. Dumnezeu ne-a învățat a gândi și crede așa și chiar nu avem nici o soluție mai bună pentru anxietatea și delirul morții noastre. Pedeapsa păcătosului e moartea, asta ni s-a spus de la început iar noi vedem că moartea seceră tot și prolific după cum promite Dumnezeu. Trăiesc strepezit de conștiința morții ca și pedeapsă în timp ce văd viața supusă pradă acestui declin inexorabil, iar toate suferințele vieții noastre, durerile și lacrimile noastre nu sunt decât o repetiție și avanpremieră a morții, pedeapsa noastră de toate zilele dată nouă de un Dumnezeu, intransigent și bun sau punitiv, oricum ar fi El. Nu mă știu cu conștiința încărcată să fi făcut ceva rău, antisocial, abominabil sau ilegal speței umane ca să zic că pot să-mi aștept și accept cu fair play, resemnare și stoicism pedeapsa, sfârșitul hărăzit ce poate să vină din momentul de față în orice clipă și-n orice zi, azi, mâine sau peste câțiva ani, după o viață atât de scurtă...! Când știu că programatic n-am cârtit cu nimic nici omenirii, nici Lui Dumnezeu, decât că L-am întrebat să-mi spună odată pentru totdeauna cine este și unde este și ce a vrut cu noi, ce diferență pot vedea între mine nefericitul muritor de rând ce poate sucomba atât de banal și ieftin în orice clipă și zi, și orice condamnat de rând la moarte pe nedrept dintr-o eroare dintr-atâtea erori judiciare când nefericitul e luat într-o dimineață de brațe și condus cu ceremonie la ștreang de simbriaşul gâde ce mănâncă și el o pâine și nu-i pasă că acel nefericit privește cu groază același cer albastru ce-i acoperă pe toți, și soarele, norii și copacii, disperat, privind la ziua ce promitea să fie bună, cu ochii plânşi și inima zvâcnind în gât de groază...? Dacă viața vedem că nu e decât o sală de teatru cu toate locurile ocupate și după terminarea piesei ar fi de bun simț să te ridici și să pleci să mai faci loc și altor spectatori noi ce vin la spectacolul următor, e de criticat că parcă n-aş avea tăria niciodată să mă ridic singur și politicos de pe scaun să fac loc altui muritor, altei generații ce vine cu atâta chef de viață să trăiască acut aceleași otrăvuri și orori ale ei...? Ce pot să fac eu dacă Dumnezeu a hotărât în economia planurilor Sale că nu sunt locuri infinite în această sală de teatru a vieții și mie unuia nu mi-a fost dat decât un loc și acela în spate de tot la o singură piesă : viața mea, după care trebuie să mă ridic politicos și înțelegător să fac loc generației următoare de damnați...? OK. Dar eu am plumb în oase și nu mă pot ridica de pe scaun cu atâta altruism... Atunci Dumnezeu mă ridică cu forța, mai devreme sau mai târziu, ori în timpul spectacolului când n-am apucat să văd și eu finalul, ori mai pe la sfârșit... Și altcineva nou născut vine de se așează pe locul otrăvit pe care-am stat eu. Daca mă codesc, mă-mpinge cu forța să mor, că ăsta e datul și asta e sentința. Selecția naturală lucrează consistent. Moartea e urmarea și soarta firească a tuturor celulelor care se trudesc în van să alcătuiască efemer și vremelnic un trup. Ceea ce e nefiresc e că poți eluda această mizerie existențială prin ceremonia privată și stupidă a religiei și credinței specifică doar oamenilor și nu tuturor dobitoacelor. Inteligența oamenilor musai a fost să genereze acest derivat, acest efect și simptom al credinței și religiei care să calmeze și neutralizeze teama de neant specifică doar omului, homo sapiens, doborât de efectul inteligenței, deci implicit al imaginației și fricii ce-i urmează la rând. Eminamente se vede limpede că viața e, normal, o evoluție și selecție naturală, o junglă, o piesă proastă de teatru absurd cu toate locurile ocupate. Degeaba mă uit la piesă din ultimul rând : Nu înțeleg nimic din ce se joacă. Stau pe scaun chircit, dârdâind, gândindu-mă dezabuzat la clipa când Dumnezeu mă va lua de mânecă și mă va ridica de pe scaun, indignat că nu vreau să mai ies benevol odată, și mă va scoate afară pentru totdeauna din sală să facă loc următorilor condamnați la univers și astfel la moarte. Unii sunt fericiți: abia așteaptă să se termine comedia căci de abia de-atunci începe fericirea lor căreia-i zic mântuire și viață veșnică. De-şi vor găsi linistea și fericirea, bravo lor, nu contează că nici ei n-au înțeles nimic din această piesă de teatru. Scopul lor nobil de mântuire le scuză ratarea și dispariția echivalentă cu-a mea din această viață în care totul e irespirabil și totul e disoluție încât Raiul e singura alternativă suportabilă, și Iisus singurul prieten de încredere. Din păcate, pentru a avea infima pretenție de accedere cu nădejde în dreapta Împărăție unde nu există întristare și nici suspin, trebuie ca și aici pe pământ să ostenești vârtos și fără zăbavă întru îndatoririle credinței în adevăratul drept Judecător și să fii un practicant fervent al răbdărilor și umilințelor lui Iov. Să nu creadă nimeni că va avea îndurare până ce acest examen al mântuirii nu-l va trece nu cu nota 5 ca aici pe pământ, ci cu nota 10. Unii, cei îmbogățiți întru dreptele și admirabilele virtuți ale credinței au învățat și învață cu sârg și vor reuși la acest examen capital înaintea Lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va trece, îi va promova pe scara socială a Raiului. Alții poate vor copia la examenul credinței sperând zadarnic că dacă știu pe de rost totul de 10 pot pretinde totul de la Dumnezeu în viclenia lor. Spre stupoarea lor, vor vedea că în zadar o viață întreagă au zburdat elegant și comod pe teritoriile religiei dar nu au trăit umil, chinuiți și batjocoriți pentru dreptate ca Iisus . Laolaltă cu fariseii nici eu nu voi lua acest examen al mântuirii. Când toți vor nădăjdui insolent și sfârșiti de sete după merindele și apa vie și otrăvită a mântuirii pentru care s-au ostenit o viață de credință și renunțări la deșertăciunile lumești, eu unul știu bine că voi rata cu brio acest examen când toata viața n-am făcut decât să-L agasez și întreb pe Dumnezeu de ce doare totul și să fiu scârbit și iremediabil dezamăgit de nefasta, mediocra, nedreapta antidemocratică soluție care s-a dat pentru viețuitoare : Moartea. Nu vedeți ? Problema cu tot regnul animal și vegetal e de cine pe cine mănâncă, de cine ajunge în farfuria cui : eu mâncat de bacterii și viruși, ori de viermi după ce mor, ierbivorele mâncate de vii de carnivore, fierul mâncat de rugină, adică totul nu e decât un meniu din care se servește fiecare după cum i-e felul și datul, adică totul e o hăituială, o vânătoare, o prădăciune, un pogrom și un intergenocid la scară planetară între specii, opera Lui Dumnezeu, ca apoi dacă îți lasă un gust amar toată această arenă de măcel care-a ajuns lumea creată de Dumnezeu, să fii aruncat de viu și fără drept de apel la ghena iadului. OK. Dar nu-mi place tot ce văd, această industrie scârboasă a morții și gândurile și toate simțurile mele de om se strepezesc si spuzesc la spectacolul grotesc al vieții care ni s-a spus că e tot ce-a inventat Dumnezeu mai măreț în univers. Eu la spectacolul ăsta n-am râs și nu pot râde niciodată. Nu pot râde la spectacolul Operei Lui Dumnezeu care îți lasă un gust amar ca să nu zic de rahat, când știu că tot ce văd pe lume e pedeapsă și coerciție programatică a făpturii umane deportată imediat după ce a fost făcută când nu se răciseră încă uneltele lui Dumnezeu, în acest lagăr de concentrare, genocid și extincție căruia i se spune viață doar pentru că lumea a vrut să cunoască ce e de cunoscut, adică tocmai viața și cunoașterea. A fi trăit în ignoranță etern, a fi rămas riguros de ascultători, muți, ciungi, surzi și orbi oricărei ispite savuroase a vieții înseamnă a fi fost câștigați foarte poruncilor Domnului, nemâncând din pomul cunoașterii lumii, binelui și răului și necunoscând Raiul. Atunci am fi fost aidoma oricărei necuvântătoare idioată creată de Dumnezeu. Fericiți și tâmpi. Ce consistență și rost a mai avut atunci să ne zică Dumnezeu oameni dacă la fel ca jivinele trebuia să avem aceeași misiune : să nu cunoaștem nimic, să fim niște bestii ca toate celelalte jivine de rând create de Dumnezeu, niște proști fericiți și tâmpi fără să putem lăuda și recepta niciodată cu o rațiune sănătoasă și demnă de menirea de om minunile Raiului și ale Operei făcută de Dumnezeu în șase zile ? Să nu fi gustat din pomul cunoasterii…, ar fi fost mai cuminte așa, nu vedeți ? Am fi fost programatic niște fericiți autiști handicapați, insensibili a înțelege, raționa estetic, lăuda, preamări și cunoaște opera Lui Dumnezeu. Ori tocmai pentru că am vrut să fim mai sănătoși și pregătiți, mai apți și demni, capabili de cunoaștere și inteligență ca să fim mai în ton cu înțelepciunea Lui Dumnezeu, să-i receptăm Opera mai cu temei și calificați și astfel mai demni să-L privim inteligibil în ochi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, dacă tot ni s-a spus că am fost făcuți după chipul și asemănarea Sa, tocmai pentru că am cutezat să vrem a-L percepe și cunoaște mai bine și temeinic și și cu mintea, nu numai cu inima pe Creatorul nostru, am fost alungați barbar și inutil din Rai unde am fi fost doriți doar niște veșnici robi mongoloizi, autiști, nepricepători de nimic, dar credincioși și smeriți. Să faci o lume și să nu vrei să-ți fie cunoscută de nimeni opera, e interesant dar e dubios. Se pare că și azi cine mai învață pentru examenul Raiului, aceeași soartă îl așteaptă acolo : să nu pună mâna pe nimic. Toate merele Raiului vor cădea pe jos mâncate de viermi. Toate bunătățile Raiului vor fi de văzut și simțit de către credincioșii virtuoși dar nu vor fi de nici un folos omului, căci nimic nu va fi de cunoscut și înțeles. Să fim numai niște nepricepători de profesie cum ar fi trebuit să rămână primul om cu femeia lui în Rai ? A fi un cetățean onest al Raiului înseamnă să fii dependent încă din viață doar de balsamul exclusiv al speratei fericiri inconștiente ce ni se livrează generos doar sub această condiție de către Dumnezeu : Să nu-i punem întrebări ! Să nu-i punem întrebări ? Dar de ce, dacă suntem făcuți de Dumnezeu din lut care s-a făcut apoi carne amestecată inevitabil cu întrebări ? În zadar Îl întrebăm pe Dumnezeu totul ca niște copii sâcâitori care toată ziua întreabă : "de ce ?" Să tac resemnat, cuminte și stoic în sanctuarul și neantul negru al credinței, unde e vid și nici o altă jivină a pământului n-a cutezat să se arunce în acest gol în afară de om ? Să fiu ahtiat doar după fericire și confort fie el și-n Rai și să-mi flagelez conștiința că în fața Lui Dumnezeu trebuie să stau doar pleoştit ca o legumă și să-i cer în genunchi doar doza exclusivă de fericire paradisiacă înseamnă să fiu doar un drogat dependent ce nu-l mai interesează nimic pe lume decât drogul furnizat de binefăcătorul său. Ce rău îmi pare că Dumnezeu ne-a considerat dintru început doar niște neisprăviți nedemni a cunoaște și-a ne bucura mai plenar și autentic de toate ale Sale...! Să stai în Rai letargic legat exclusiv de perfuzia voluptății fericirii postume ce ți se pompează de către grijuliul și neobositul Dumnezeu, să nu te preocupe nimic nici în lumea asta nici în cealaltă decât stupefiantul stupid numit fericire veșnică ce ți se va administra intravenos în Rai, să-ți biciui și renegi rațiunea și instinctele, simțurile naturale, menirea de om care adulmecă în aer atâtea întrebări fără răspuns ce din deferență trebuie să-L scutești pe Dumnezeu a-ți răspunde, înseamnă să dezertezi grotesc de la nobila și naturala condiție de animal inteligent cu care gândești că ai fost înzestrat natural de Dumnezeu. De ce ți-a mai dat Dumnezeu bănuiala că ai ceva în plus față de orice porc care se tăvălește în noroi grohăind fericit ? Nu ai nimic de făcut pe pământ decât să grohăi căci toate sunt deșarte și aducătoare de păcat și atunci totuna e să fi fost gândac de bucătărie sau șurub la un motor, ori om cum ești acum și să respecți literalmente mecanic toată condiția irațională și artificială de om religios, potrivit canoanelor biblice. Astfel, a fi om înseamnă să ți se scoată ochii că ți s-a dat un cap, rațiune și inimă, când acestea nu-ți sunt de folos la nimic altceva de care mintea și sufletul tău erau demne și capabile... Ce să inventezi cu capul, mintea și inima ta și ce să cercetezi și simți cu ele când doară ți s-a spus să nu faci nimic, doar de credință și mântuire să te preocupi… Capul, rațiunea și sentimentele îți sunt doar un apendice inutil în măsura în care nu te preocupă exclusiv frica de Dumnezeu . Să te pipăi, să te vezi cât ești de viu și inutil și că în viața asta are rost să-ți fie doar frică…: Frică de Dumnezeu, de Creatorul tău… Nu concordie cu Dumnezeu în numele biruinței binelui și-al dreptății și pentru triumful vieții care ți-a fost dată ca să-ți fie luată, ci frica de Dumnezeu. Frica de faptul că de-ai îndrăznit a te-ntrece cu gustatul dulcețurilor pământești ți se va spune că ai disprețuit dulcețurile din Rai. Nu faci nici un rău în viață, nu batjocoresti pe nimeni, nu ai de gând și nici o putere să unelteşti nici o secundă Împărăției Lui Dumnezeu, nu vrei să-i fii detractor și uzurpator ca îngerii cei răi pe care i-a coborât Dumnezeu din Împărăția Sa pentru insolența lor… Și cu toate astea trebuie să-ți fie frică de Dumnezeu și să trăiești toată viața stingher, cu gândul la Înfricoşătoarea Judecată dacă și cei mai sporiți călugări se tem în neobosita lor credință de Înfricoşătoarea Judecată… Toata viața cu frică și înfricoșare să dârdâi pentru dramul tău de viață ca un iepure față de acvila etern neînduratoare și impasibilă care are menirea doar de-a te speria și prăda… Să trăiesc o viață sub spectrul acestui blestem mi se pare omenește insuportabil, imposibil și injust. De aceea cu inima frântă de dezgust și descurajare îmi este peste putință a mă arunca cu seninătate în liota celor ieftin pasionați de Dumnezeu și care disprețuiesc programatic lumea și orice alt ideal și valori umane altele decât fundamentalismul de orice gen religios. Când văd gâlceava și disprețul cu care visceral se înveninează și detestă reciproc atâtea religii pe lume, îmi vine să-L întreb pe bunul și unicul Dumnezeu care există cum de mai suportă atâta strâmbătate fie în rândul celor ce-şi zic credincioși, fie al celor atei. Cu toții sunt deopotrivă : Dac-ar afla că Dumnezeu nu există sau a evadat din univers de supărare, ar turba cu toții ca niște fiare ce nu i-au ținut în viață decât moftul lor că sunt cei mai buni și deținătorii adevarurilor și revelațiilor religioase ultime cu simțurile lor particulare la fel de limitate și omenesti ca și ale mele. Eu măcar nu am pretenția și tupeul a râvni exclusiv Eternitatea în mod fundamental și fără de motiv și consistență. Eternitatea și rostul ei din Cer și Rai pentru mine este cu gust sălciu și facultativă, nemeritată câtă vreme, cu gândul exclusiv la Rai și la treburile de-acolo, habotnic credincios fiind, bagatelizez viața reală, golind-o de orice emoție și conținut firesc, de orice rost și progres întru bine și fericire, când văd clar că binele și fericirea sunt programatic insolubile în decorul terestru ci numai apanajul decorurilor paradisiace cu condiția să sucombi acestei lumi, să nu iei nimic, să nu regreți nimic din ea, s-o urăști și disprețuiești de moarte când nu voiai decât umil și respectuos să vezi și să pricepi și simți mai bine și palpabil un dram de înțeles din rostul că sunt viu și pășesc pe scoarța unei planete creată de Dumnezeu, să înțeleg și sorb practic din rostul Operei creată de Dumnezeu, și înțelegând mai bine totul, să-L înțeleg mai bine și bazat, fondat, pe Dumnezeul dreptății și-al bunătății. Cum am luat numai puțin de pe ochi ochelarii credinței, din instinct omenesc am văzut că această lume e o junglă și prilej de oroare dar că are și atâtea lucruri firesc tentante și atâtea valori în care ni se spune că e deşart a tânji. Opera lui Dumnezeu, pământul, viața, eu și lumea le privesc ca pe o piesă de teatru în care actorii joacă dar sunetul este programatic tăiat încât din ultimul rând al săracilor nu mai vezi și nu mai înțelegi nimic din ce se joacă. De aceea privesc dezamăgit piesa, cu replicile actorilor și faptele lor care sunt în antifază și antagonice ca să nu pricepi nimic… Cum vorbește un crainic la TV și sunetul a rămas demult în urmă, așa e și viața : prost setată și fără de practic înțeles. Plătesc cu întreaga mea viață ca să asist la o astfel de piesă și la urmă mi se spune că nu asta-i povestea, ci alta de pe lumea cealaltă. Acum e doar un stagiu… Adevărul vine după asta… OK. Dar eu cu o asemenea furtună de neînțelesuri pe cap nu m-am putut pregăti pentru examenul religios… Pe când alții, facându-se că privesc această piesă de teatru, viața, și-au completat pe furiș pe genunchi cu succes teza pentru Înfricoşătoarea Judecată și vor lua examenul, iată eu n-am putut și nu voi putea să învăț de frica pentru o judecată atât de înfricoșătoare… Astfel eu n-am înțeles nimic nici din viață, nici din moarte… Nici ei, neobosiții credincioși n-au înțeles prea mare lucru din emoțiile acestei piese de teatru numita viață, dar important e că Dumnezeu îi va trece. Eu n-am învățat nimic și trebuie să-mi asum dreapta și cruda și înțeleapta lui Dumnezeu sentință : Că trebuie să mor… Dar mă mai liniștesc când văd că totul trebuie să moară : și oameni, și animale și copacii… Și pământul va muri, deși nu ni s-a spus data, când va fi înghițit de extinderea soarelui în stadiul de gigantică roșie pe moarte, peste vreun miliard de ani, când degeaba voi avea aer condiționat ! Soarele va ajunge cu burta până la balconul meu… Totul trebuie să moară… Toată opera Lui Dumnezeu va muri într-o zi, inexplicabil. Atunci, Dumnezeu poate va face o altă Operă, o capodoperă poate. Poate perfectă și fără cusur… Nimic nu poate fi perfect și fără cusur. Nici chiar Dumnezeu căci n-a putut face o lume perfectă care să nu piară efemer. Totul va pieri, și credința și necredința, și pământul și Raiul, și iadul sub asaltul soarelui bolnav care va exploda și va distruge sistemul nostru solar. Nori de praf și gaz vor rezulta, pietre sfărâmate și asteroizi orbitând haotic în jurul a ceea ce a mai rămas din soare. În zadar va căuta cineva, un căutător cosmic arheolog urma credinței și a Lui Dumnezeu în acest iad al distrugerii sistemului solar. Doar praf și gaz fierbând haotic în jur, viitoare materie primă pentru alte plante, alte vieți, alți oameni, alte religii și alți Dumnezei. Nimic nu este veșnic. Nici soarele și nici Dumnezeu, o amuletă a sufletului, un accesoriu util, tranzitoriu al oricărei omeniri, trecute, prezente și viitoare. ”Ai socotit că soarele mai arde /Abia vreo cincisprezece miliarde de ani?/Numai atât ? De azi pe mâne?/ Și-atunci cu veșnicia cum rămâne…?" (Alexandru Philippide-Căutătorul)