PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM

PUTEREA LUI DUMNEZEU SAU INUTILUL DUS LA EXTREM
Puterea Lui Dumnezeu e o forță într-adevăr mare. Orice forță are rolul și virtutea de a se opune și învinge o altă forță contrară, mai mică și de sens opus. Cu forța Sa imensă, Dumnezeu nu se joacă, nu face lego, nu pierde timpul, El chiar face și desface sisteme solare, planete și galaxii, populații de extratereștri de care nu ne-a spus niciodată, lumi neștiute așa cum ne-a făcut și pe noi la un moment dat, și iată puterea Lui Dumnezeu cât de mare este ! De la sorii care-i mută pe cer, la munții pe care-i înalță și surpă pe pământ, la râurile care curg mișcate de puterea Lui Dumnezeu, până la mormolocii care viermuiesc în ochiurile de bălți și la noi și cărnurile noastre de care Dumnezeu are grijă, numai la rugăciunile exprese ale noastre, să le dea sănătate și îndestulare. Nimic, nici mișcarea cozii unui mormoloc, nici o chiorăială de mațe din burta noastră nu scapă de controlul și scanarea, de puterea Lui Dumnezeu. Așa suntem noi obișnuiți să credem, ăsta e adevărul care ne place și ne mângâie vanităţile și nimicnicia. Dumnezeu este prea mare și puternic chiar și pentru planete și sori iar pentru noi măreția Sa nu se poate pune într-un raport rezonabil. Căci atât de mare e Dumnezeu încât chiar să vrea să ne sărute, ne-ar înghiți și dezintegra pur și simplu cu toată buna Lui intenție, ca un uragan căruia nu-i poți declara dragoste căci te va spulbera. Ce e Dumnezeu pentru noi altceva decât o locomotivă de mare putere și viteză pusă să tragă vagoanele noastre de jucărie încărcate cu puf și pene de pernă, care sunt păsurile și viețile noastre pe care Dumnezeu nici nu le simte cu forța și puterea Sa imensă trăgând universu-ntreg pe șine, numai noi îl simțim pe Dumnezeu, de care ne agățăm ca niște curnuți de lâna oii care paşte indiferentă pe imaș. Pentru Dumnezeu nu suntem decât niște paraziți, remore dependente și sperăm că ne poate auzi strigătele și rugăciunile noastre, ca și cum noi oamenii am putea auzi strigătele și văicărelile bacteriilor și jegului pe care-l dăm jos la baie. Bacterii suntem pentru Dumnezeu și nu contăm. Dar noi ne lăsăm în grija Lui Dumnezeu ca să scăpăm noi, șarlatani și zăbavnici de orice grijă și complicație. De aici umanitatea extrage un mare beneficiu de fericire, inegalabilă și ineficace prin altă metodă decât cea religioasă. Cât de fericit și împlinit poți fi când spui ca om cu frica Lui Dumnezeu că neabătut crezi din toată inima ta în puterea Lui Dumnezeu ! Pare că nimic nu este mai frumos și înălțător pentru inima ta pustiită de necazuri. O emulație, o pace interioară se lasă peste sufletul tău, și nu se mai vede nimic, ca o ceață peste vârful munților care nu se mai văd și nu mai există. Crezi în Dumnezeu și ești fericit, ai totul, ești asigurat în fața universului, Dumnezeu semnează pentru tine și tu poți să stai comod și liniștit pe locul vieții ca un pasager făcut comod pe bancheta cu loc rezervat în trenul care duce la moarte.
Cine crede în Dumnezeu și în puterea Lui e om cuminte și smerit în trenul care duce la moarte, aleluia ! Când ești om și ești credincios ori necredincios, oricum ești alcătuit din miliarde de celule care vor seca și putrezi și te vor duce inexorabil la moarte, apoi nimic, absolut nimic, vid, întuneric, neant. Vor trece secole întregi și nici o râmă nu-ți va mai trece printre coaste pentru că ești la doi metri sub pământ unde nu prea e oxigen și nici urmă de Dumnezeu care nu se complică cu gropile noastre infecte. Mort fiind, când și când îți va mai trosni câte o scândură la sicriu, odată la 45 de ani, putrezind și ea și surpându-ți pământul de deasupra plin de scaieți și dărâmându-ți crucea, putrezită și ea, înnegrită de ploi și murdărită de găinațul ciorilor și cucuvelelor. Neantul și vidul își vor lua rolul în serios și ne vor scuti, cadavre fiind, a mai venera pe Dumnezeu din sicriu, pe Dumnezeul Cel de afară care e o putere supremă, inutilă, de peste tot și de niciunde, care are oroare de moarte, de gropi și de cadavre, dovadă că a ales pentru sine să trăiască veșnic și având oroare de cadavre, fiind septic până la paroxism, Dumnezeu a ales să nu ne înalțe la cer cu tot cu trupul putrezit și plin de viermi, extragând numai sufletul din noi, aburul, curentul electric, singurul de care are nevoie, singurul curent electric care poate exista fără un conductor, sufletul nostru fericit și trădător care pleacă la bine și huzur în Cer, lăsându-ne cadavrul pradă viermilor cei neadormiți. Carnea noastră, vai de ea, să știi că te vei înnegri și altera ca o mâncare stricată ! Dovada că Dumnezeu ne urăște programatic carnea e că ne-o bagă sub preș, o aruncă gropilor și uitării, de bine ce bucuros de reușită și exuberant ne-a făcut-o din lut. Dar, cadavre fiind, Dumnezeu nici nu știe cât ne vom liniști în sfârșit în mormânt încetând să hrănim cu carnea noastră toate bolile care-au tras de noi o viață-ntreagă. Vom putrezi liniștiți în bezna din sicriele noastre și ne vom lecui și de ateism, și de credință și de Dumnezeu și de boli. De crezi ori nu crezi, același destin mizerabil și totodată fericit îți așteaptă și paşte carnea, ce acum o tot îmbăiezi și masezi, în întunericul fără aer al sicriului la care niciodată nu vrei să te gândești serios. Să stai la o coadă de douăzeci de metri la un magazin de pompe funebre să-ți cumperi un sicriu ieftin e tot ce poate fi mai logic, realist și de bun simț. Pentru că asta te-aşteaptă și asta e șansa ta în acest univers unde peste tot suflă ca un crivăț siberian puterea Lui Dumnezeu, în care oamenii cuminți și sedați cred. Pentru toate acestea și pentru multe altele pentru care Dumnezeu poate fi chestionat, putem să ne punem sătui, obosiți și inutil întrebarea : Au putea face Dumnezeu și altfel cu puterea Sa vestită ca să fim și noi un pic mai fericiți și nu veșnic înecați în oceanul încercărilor și dramelor vieții noastre ? Și nu să fim condamnați la univers și ororile lui, ci să fim mângâiați în suflet de dulcea realitate a unui univers blând care nu există, doar Dumnezeu există cu mare forța Sa pitit în cel mai ascuns și negru colț al universului definitiv departe de noi cei de după sârma ghimpată, cățărați pe ea și urlând de durere și dor de Dumnezeu, cu flăcările iadului pârlindu-ne fundurile. Căci de mici ne pierdem timpul vieții în dezastre, împilări, orori care ne umplu viața de dramatisme și ne consumă și risipește toată șansa noastră în ofuri și lacrimi de sânge în tot timpul vieții. De la pruncul care plânge învinețindu-se când simte în ce realitate crudă a fost expulzat barbar din pântecul cald al mamei, și până la bătrânețea înfrântă și executată pe patul de spital. De la copilăria și tinerețea pierdută în șaisprezece ani de școală în care înveți numai 2% din tot ce ți-ar fi util în viață și activitate, restul fiind pierdere irecuperabilă de timp și de instruire, de la George Bacovia care spune : "O, liceu, cimitir al tinereții mele, cu pedanți profesori și examene grele...", și până la maturitatea în care în plină forță de muncă ești dat afară și făcut șomer, cu toate studiile superioare ce le-ai făcut și ești lăsat pe drumuri în custodia unui Dumnezeu care contrariat se spală pe mâini și spune, ca o vedetă care fuge de microfoanele reporterilor că nu El e vinovat de așa ceva și pleacă mai departe ofuscat, făcându-şi cruce, cu dosarele noastre doldora în servieta-i burdușită, periindu-şi și dându-şi cu spirt sandalele călcând pe drumu-i plin de balele sărutărilor și evlaviei noastre, în corul osanalelor noastre și a credinței noastre fierbinți până la moarte și doar până acolo, a credinței noastre efemere în puterea prea mare și inutilă a Lui Dumnezeu, deoarece toată drama noastră nu e numai până mâine după amiază la ora cinci, după care gata ! Ororile vieții noastre sunt pentru totdeauna, toată viața ți-o vei murdări și consuma în necazuri și neajunsuri. Apoi ca să fie tot răul și drama noastră completă, ai cea mai mare șansă să ajungi în fundul iadului. Și tu vei muri prietene și cel mai probabil vei ajunge în fundul iadului și nu vei vedea binele și Raiul cu ochii tăi. Raiul nu poți să-l vezi cu orbitele negre ale tigvei tale, fostul tău cap plin de rugăciuni. Vei fi orb în Rai, chiar dacă-ți va fi bine. Amară deziluzie când ai să constați acest neajuns, și nici n-ai murit încă să vezi ce te mai așteaptă. Poate o eternitate de bine, poate una de rău. În mâna și puterea Lui Dumnezeu stă destinul nostru, atât în lumea aceasta, cât și în cealaltă, așa am ales noi să credem odată pentru totdeauna. Visând așa frumos, sau urât, călătorim ațipiți și ciufuliți, ca niște țărani mergând la prăşit pe bucată în căruța vieții, trăind oricum și din plin drama. Drama noastră e eternă, la fel de eternă și mare ca puterea exagerată, disproporționată, inutilă și jenantă a Lui Dumnezeu peste toate mărunțișurile și încercările vieților noastre de efemeride. Prea mare e pentru noi puterea Lui Dumnezeu, sau inutilul dus la extrem.