DUMNEZEU, UN IMPOSIBIL IMPOSIBIL
Pentru ce a fost nevoie să facă Dumnezeu atâtea nații și rase de oameni care să vorbească atâtea limbi, care să trăiască în atâtea țări războindu-se între ele, închise cu granițe de sârmă ghimpată sau ziduri sau fâșii minate, care să creadă în atâtea religii și atâția Dumnezei diferiți, antagonici și dușmani declarați ? Pentru ce n-a făcut Dumnezeu o singură nație și rasă de oameni care să semene întru totul doar cu chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, oricum ar fi el, de rasă albă, galbenă sau de culoare, să semănăm leit cu Dumnezeu așa cum ne-a spus în Cartea Sfântă că ne înrudim, iar dacă ne înrudim, să vorbim o singură limbă, limba dumnezeiască, limbă perfect suficientă pentru ca toți oamenii să se fi înțeles lesne între ei, să creadă într-o singură religie și un unic Dumnezeu ca realitate unică, limpede, matematică, logică și incontestabilă ? În loc să simplifice Creația, Dumnezeu a complicat-o voit, inutil și contraproductiv începând cu sine însuși, ascunzându-se jenant de noi, de timp și de spațiu, nebăgând de seamă că într-o zi ne vom prinde de cacealma, ne vom sătura și ne vom da seama de aceste malefice complicații oculte și fără rost ale Creației, care logic ne-au determinat să adulmecăm în aer tot mai mult dezamăgiți sentimentul că un Dumnezeu în idee Bun e cu totul neverosimil că a făcut o lume atât de urgisită, rea și definitiv înrăită, lume care ne mai suportând atâtea orori ale firii și realității și-a creat la rându-i un Dumnezeu izbăvitor, mântuitor, bun și util tuturor ighemonicoanelor și vanităţilor umane. Ce contează că un Dumnezeu material nu există în coordonatele GPS ale universului și nici nu s-a învrednicit să ne dea pe spate niciodată cu impozanta Sa prezență în concert în piața publică, ascunzându-se de noi dezgustător de la Facerea Lumii și până azi ? Religia, acest perfect drog al drogurilor și medicament al medicamentelor ne-a dat o dependență pe viață și pe moarte în afară de care ne e teamă și nu mai vrem să știm nimic. De aici, așa cum Immanuel Kant a demonstrat în același timp că universul e și infinit, dar și că se termină undeva, tot așa sunt valabile în același timp și speculațiile că ori Dumnezeu a făcut lumea, ori că lumea l-a făcut de nevoie pe Dumnezeu. Totul e fals și adevărat în același timp. Deci nimic nu ne alimentează optimismul și așteptarea noastră în a dibui vreo urmă de Dumnezeu Bun, filantrop și responsabil în univers, cu o autoritate supremă care să fi fost imposibil să molipsească universul și pe noi cu un asemenea teatru al absurdului și genocid al genocidurilor între oameni și fiare, când lesne putea să evite numai printr-un click de mouse sau printr-o mișcare de baghetă magică eroarea erorilor numită Creația așa cum a rezultat, un rebut și o batjocură în toată regula, unde în viața noastră proliferează bubele și mucegaiul. Salvarea ideii onoarei Lui Dumnezeu, vine însă pe dată când judecăm că mai lesne putem crede că nu există Dumnezeu decât că există și a putut face așa ceva, și satrap n-a putut și n-a vrut să ne îndulcească pe noi, supușii lui numai cu lucruri bune, când în fapt avem parte numai de rău și o iluzie a binelui, nu pe pământ, ferit-a sfântul, că crăpau pietrele și curgea sânge din ele, ci doar în cer când murim. A-ți fi greață de așa poznă îți vine firesc ca un strănut sau sughiț, și nu suntem noi responsabili de reflexele puse în corpul nostru, nu-i așa ? Sub ochii cârpiți de somn ai Lui Dumnezeu colcăim în rău care e patria noastră din toate timpurile.
Există răul începând cu noi. Mugurele de cancer ce se dezvoltă în noi și îl încălzim de pe acum, de mic ca pe un șarpe la sân. Tu, sau tu ești rău, căci ai nedreptățit cel puțin odată pe cineva în viața ta și conștient i-ai făcut rău. Ai scuipat, ai murdărit, ai pălmuit, ai mințit, ai disprețuit, ai afurisit și înjurat, apoi de Paște te-ai dus pios la Înviere să-ți iei lumină de la catedrală. Există răul încuibat în tot și în toată Creația : Oricând poți fi îngropat sub mormane de moloz la cutremur, oricând poți fi băgat nevinovat la pușcărie de judecători, înlocuitorii străluciți și îngăduiți ai Lui Dumnezeu pe pământ, de nu-nțeleg cât efort L-ar mai fi costat să facă El Însuși dreptate în sălile de judecată ? Oricând poate intra unul pe contrasens cu mașina în tine, oricând poți face un frumos cancer și schimbi degrabă locația, în bezna lugubră, la doi metri sub pământ. Iar cel mai mare rău e când îți faci iluzia și sorbi cu nesaț opiumul speranței parvenirii postume pe niște teritorii ale binelui în Rai, locul unde ne expulzăm toți fericiți sufletele din hoiturile care au crezut că nu există rău în lume ci e doar o percepție și prejudecată a noastră venerând un Dumnezeu care ne-a sedus cu speculația că pe toate le-a făcut bune definitiv, când evidența infectă ne arată că trăim într-o parodie de univers deloc sensibil vulnerabilităților noastre, într-un lagăr imposibil condițiilor normale ale vieții sub patronajul Lui Dumnezeu, un imposibil imposibil apărut efemer în acest univers, pe Terra, în mințile unor adunături de celule inteligente și evoluate denumiți oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu