SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU

SĂ TE PREGĂTEȘTI ÎN FIECARE ZI DE MOARTE FĂRĂ FRICĂ ȘI PĂRERI DE RĂU
  A nu ști cât mai ai de trăit, a nu ști anul, luna și ziua când vei muri e cea mai neagră și amară soartă și nedreptate pe care Dumnezeu pare că a putut-o hărăzi unor ființe conștiente pe care le-a creat, pe care de aceea credem că barbar și cu cruzime le-a creat cu fruntea sus, exuberant și într-o emulație creatoare malefică și fără nici o remușcare, pentru că le-a rânduit acest monumental neajuns : de a nu ști niciodată precis când vor trebui să moară, să fie deci aruncați inexorabil la ghena de gunoi a universului. Dacă privim mai adânc această tristă și dramatică soartă a omului, că trebuie să moară, dar nu așa pur și simplu ci neapărat în dureri de boli ori accidente, s-ar putea ca Dumnezeu să aibă dreptate că nu ne-a luminat să știm data exactă când vom muri fiecare. Căci fiindcă Dumnezeu a iubit atât de mult omul, ne-a scutit de angoasa de-a ști exact dinainte când vom muri, când putea foarte bine cu dispoziția și competența Sa creatoare să ne spună ziua când vom expira și vom muri, când pentru Dumnezeu totul e posibil în infinitatea Atotputerniciei, milei și bunătății Sale. Dar fiindcă ne-a iubit atât de mult, Dumnezeu ne-a scutit de frica de-a ști dinainte când vom muri. Ce fel de viață ar fi fost aceea să știm concret dinainte ziua când vom muri și va trebui astfel să încheiem socotelile cu viața, cu tot și cu toate, tremurând de frică și disperare de adulmecarea apropierii și conștientizării zilei în care vom sfârși ? În mare mila Sa, Dumnezeu ne-a oferit prin secretul morții noastre un relativ echilibru în amara desfășurare a vieții, și fiindcă știa că noi adulmecând ziua morții nu vom mai fi buni de nimic înnebunind de blazare și disperare, ne-a făcut să nu știm ziua fatidică a morții, pentru a viermui inutil și precar, rudimentar, până în ultima zi a vieții și ultima drojdie a necazurilor ei, preocupați efemer de hârbul nostru de viață, să adăugăm ani goi vieții și nu viață anilor, să facem uz până la saturație de surogatul de ne-a fost denumit viață legată cu ață, fiind copți pentru toată gama de boli și drame ce ne va pricinui sfârșitul în mizeria decrepitudinii îmbătrânirii și succesului cancerelor noastre de toate zilele. Bine că nu ne știm sfârșitul dinainte. Astfel, Dumnezeu este salvat. Căci ştiindu-ne sfârșitul iminent, ca specie inteligentă homo sapiens, cineva, niște savanți nebuni, într-o inspirație obraznică și neortodoxă furnizată de muza fricii de moarte ar fi inventat se prea poate antidotul tuturor bolilor, și noi toți am fi profitat tămăduindu-ne și întârziind nemăsurat moartea, ca să murim foarte bătrâni și de moarte bună, cu zâmbetul pe buze, fericiți și scutiți de stigmatul ororii bolilor, în disprețul și sila Lui Dumnezeu care a hotărât ca fiecare să murim cătinel de câte o boală și meteahnă, facându-ne astfel apți și copți pentru a fi carne sigură de tun industriei morții pentru a onora armonios și lesne trebuința și scopul necesar nemijlocit și vital pentru Dumnezeu, ca noi, oamenii, să dispărem și sucombăm fără obiecții ca robi și subordonați deplini ai Lui în împlinirea datoriei obștești de-a răspunde degrabă, neîntârziat și prompt muncilor iadului și Raiului ca scop ocult, ultim și perfid, chiar dacă irațional, de a răspunde chemării și poftei Lui Dumnezeu de a ne ști răpuși odată pentru totdeauna de acest genocid inexorabil sine qua non. Nu pot concepe cum nu a prevăzut Dumnezeu că indiferent cât de amară ne-ar fi viața, totuși ne e teamă și greață de-a muri, chiar de știm că vom moșteni Raiul și mântuirea din mare mila Lui Dumnezeu. Astfel, dezabuzați de această neagră promisiune a morții, toți o detestăm visceral deși e un efect și un balast aruncat fără șovăire și regret pe capul creaturilor de către cel mai bun din tații universului, Tatăl Nostru. Iraționali și drogați, alienați de dragostea divină îi purtăm Lui Dumnezeu un adânc respect deși urâm din rărunchi moartea pe care ne-a ursit-o, ca urmare a bolilor, a îmbătrânirii și ramolirii, alese de Dumnezeu pentru noi din cufărul otrăvit al bolilor și durerilor ce stăteau într-un colț malefic al laboratoarelor divine gata să fie descoperite de un Demiurg pentru uzul nostru, al nefericiților pământeni. Îl iubim pe Dumnezeu până la capăt, dar urâm diavolii pe care i-a creat, ori dacă nu i-a creat, a tolerat să poată apărea împreună cu tot iadul lor. Era o posibilitate ca durerea, moartea, diavolii și iadul să nu existe. Deoarece acestea sunt exclusiv pentru uzul uman, noroc că Dumnezeu ne-a inventat ca să ne arunce pe cap și să-și verse pe noi tot ce-a avut mai otrăvit și mizantropic în inspirația-i de Creator. În înlănțuirea cauzală a evenimentelor, faptelor și lucrurilor, dacă Dumnezeu nu inventa oamenii, nu inventa nici bolile, durerile și moartea creaturilor omenești, precum nici locul veșnic de reciclare, iadul, diavolii, ori chiar și Raiul, inutil fără materia primă a sărmanilor oameni de carne din care se extrage cu de-a sila sufletul pentru Rai. Ce-am câștigat prin această Operă a Lui Dumnezeu nu e decât conștientizarea dramei noastre totale, sorbirea până la drojdia amară a acestui cumplit neajuns al vieții care a venit la pachet cu toată gama durerilor și sordidelor efecte ale viețuirii. Pentru aceste drame toți văd în Dumnezeu vinovatul principal dar dintr-un ultim respect nu-L înjură direct pe Dumnezeu, ci se înjură unii pe alții de Dumnezeul mamei lor. Și astfel, totdeauna Dumnezeu scapă cu fața curată. Căci ce eficacitate și drept avem noi să-L facem pe Dumnezeu vinovat de așa oprimare perfidă ce ne-a pricinuit ? Oricum, cu noi sau fără noi, Dumnezeu tot avea de gând să facă ceva pe lume, ori tot atât de rău ca noi, ori mai rău. Ori nu trebuie noi să mulțumim Lui Dumnezeu pentru un rău mai mic dar sigur în locul unuia mai mare perfect posibil în capriciului creativ al Lui Dumnezeu ? Dacă durerile și moartea noastră sunt efectul ultim al Creației Sale, oricum, mulțumim că ne-a scos din neant și ne-a dat și nouă măcar niște senzații tari ca să nu ne plictisim : Senzațiile durerilor și morții, cumplite și tari senzații, singura senzație extremă ce ne ține loc de ultimă distracție cu adevărat momerabilă pe care o urâm de moarte. De aceea, neavând de ales, toți pe-un capăt tragem cu dinții de acest hârb de viață, vrând s-o prelungim efemer, deşart și inutil cât mai mult, indiferent cât de amară și dureroasă ne-ar fi și pioşi mulțumim Lui Dumnezeu pentru toate. Mulțumim pentru viață, pentru boli, pentru moarte și putrezire și întunericul lugubru al mormântului. Mulțumim pentru praf și mucegai, pentru bube și pentru puroi. Mulțumim că vegetăm și mulțumim că murim. E soarta noastră dictată de dispozitorul de serviciu în tură al acestui univers. În alt univers paralel poate activează în tură un alt Dumnezeu de serviciu, ca un alt impiegat la o altă gară cu pereții mai vopsiți, cu mai multe trenuri și mai multe linii. Deocamdată noi suntem arondați Dumnezeului acesta care omoară și pedepsește prin diavoli, pulbere de stele și ei ca și noi, creaturile Domnului deopotrivă. Atât numai că diavolii nu mor, dar noi da...! Și ce mai plângem la mormânt, ce ne mai căinăm...! Ne pare rău să murim... Rău tare...! Altfel n-am aștepta moartea cu bucurie și satisfacție ? Ne e frică și groază de boli și suferință fiindcă știm că acestea sunt uvertura morții ce accelerează sfârșitul și aduc mai grabnic moartea, neantul, scoțându-ne brutal din obișnuința vieții care oricât de chinuită și dureroasă ar fi, tot o simțim mai preferabilă decât trista realitate a morții, cu atât mai angoasantă cu cât nu avem nici un fel de date concrete și idee de ce vom păți când vom muri și nici nu vom avea vreodată, decât explicația ficțiunilor ridicole care ni se livrează ocult și speculativ de învățătura religioasă ancorată definitiv și molipsitor în trecutul obscurantist și ignorant al anticei și sălbaticei omeniri, astăzi la fel de actuală în obscurantism, în moravuri și morală ca și acum trei mii de ani. Atât știm, cum știau și semisălbaticii anticelor popoare ale vechiului Testament, că trebuie să trecem testul Înfricoşătoarei Judecăți a Lui Dumnezeu care va dispune discreționar de soarta noastră, după filozofia-i și calculele personale pe care nu avem dreptul de a le comenta și aprecia oricâte păcate, multe sau puține vom avea vreodată. Disperarea ne e cu atât mai mare cu cât știm că avem o mare neșansă de a fi damnați și destinați inexorabil suferinței, iadului în toată splendoarea sa. Pretenția la Rai e un lux prea mare pentru neputințele și inaptitudinile noastre religioase, astfel încât sfârșitul și moartea noastră chiar dacă legic normale, le asociem totdeauna cu iminența suferinței și chinului morții și foarte vag, inconsistent și relativ cu posibilitatea răsfățului serafic într-un Rai neverosimil și de aceea amar și nesimțit de utopic și machiavelic. Căci murind, știm sigur că o vom face în urma unui chin, al unui accident mai stupid sau nu, a unei suferințe și boli ce ne va aduce o DURERE insuportabilă cărnii noastre degradabile, singura avuție concretă și sigură ce ne oferă identitatea de-a fi, sufletul fiind ocupat cu fardarea pentru a fi bine plăcut exigențelor Lui Dumnezeu pentru moștenirea vacanței eterne de pe lumea cealaltă. Nu vacanța cărnii, stați liniștiți, ci vacanța sufletului nostru. Între sufletul și carnea noastră e un antagonism iremediabil. Sufletul nostru, ce e dacă nu doar un curent electric de intensitate nanoamperică generat de reacțiile chimice ale neuronilor noștri ? Ne rămâne carnea care e tot ce avem și tot ce ne definește clar, cu ea simțim și palpăm spațiul și materia direct, e deci tot ce e mai aproape de percepția noastră, de pielea noastră și tot ce ne generează simțurile directe cu care trăim. Ce altceva decât carne suntem, obligați de-a ne-o îngriji și doftorici pentru a oferi sufletului condiția necesară să se manifeste în preocuparea fanteziilor și sulemenirilor sale transcendentale ? Dacă avem carne avem și suflet. E pueril a crede că sufletul e un abur care iese pe gură și fuge de corpul nostru muribund în agonia morții ca niște păsări călătoare care caută binele migrând în țările calde. Ce e sufletul, dacă nu o reacție chimică și un curent electric infim de ordinul nanoamperilor, curent generat de cărnurile noastre ? Ne place să credem că sufletul e undeva cuibărit la căldurică în noi, în cap sau în inimă și că n-are nici o legătură nemijlocită sau înrudire de castă și valoare cu cărnurile noastre. Sufletului ne place să-i atribuim superioritate și să-l înălțăm în rang deoarece are sânge albastru de sfințenie, și aspirație către brațele primitoare ale Domnului. Pe când hoitul nostru singuri ni-l boicotăm și disprețuim când îl credem un troglodit care nu are a se măsura cu excelența princiară a sufletului călător în stele și în Rai sau iad, după caz, după fapte sau păcate. Dar putem noi crede în sufletul nostru trădător care în manierele, pretenția și mândria de a aspira la infinit nu are a se murdări cu hoiturile noastre mojice și trecătoare ? Pe suflet nu putem conta căci atunci când îi vine sorocul oricum își ia tălpășița și zborul și se duce la Dumnezeu care are atâta nevoie de miliarde de suflete și nu știm ce face cu atât de multe. Nu vrem și basta să înțelegem că odată ce murim, creierul și inima noastră care se strică, nu mai pot întreține reacțiile chimice ale neuronilor, electricitatea lor care dispare ca orice electricitate ce nu mai are un generator și un conductor care s-o susțină. Când murim, s-a stricat generatorul și s-a stins lumina. Sufletul rezistă însă în ochii închiși ai credincioșilor, care văd lumini sub pleoapele închise și le zic acestor lumini suflet, Rai și Dumnezeu. Oamenii au tot dreptul sa facă și să creadă orice cu și despre sufletul lor. Noi oamenii făcând din sufletul nostru un alter ego al nostru care ne parazitează și ne folosește din interes carnea, îi dăm un gir pe care nu are cum să-l aibă și să-l merite. Căci dacă facem din suflet o entitate selectă și superioară demnă de a da fața cu Dumnezeu, pe când hoiturile noastre, ferit-a sfântul, nu au această onoare, nu înțelegem de ce acestui suflet i-a cășunat să se aciueze în noi, în cărnurile noastre limitate, degradabile și atât de jalnic muritoare după cum e normal ca orice se încadrează în biologie să moară și să sfârșească astfel după lege. Noi murim și putrezim, ne umflăm și ne înnegrim în sicriu sub asaltul viermilor cei neadormiți. Corpurile și carnea noastră sunt plebe comună fără excelența și grandoarea sufletelor. Iar atât timp cât suntem vii nu suntem decât niște hoituri iminente, parazitați de suflete meschine căci se încurcă cu noi doar din interesul de a parveni pe lumea cealaltă. Dar atunci nu înțelegem de ce sufletele noastre, dacă tot au pretenția că sunt distincte de cărnurile noastre troglodite și sucurile morții și putrezirii acestor cărnuri, nu s-au aciuat în stele, în orice alte lucruri extraordinare din univers dacă tot au pretenția la excelență și veșnicie și la Dumnezeu, și au ales să-și facă o matrice, un cuib și o lansare din cărnurile noastre și din noi, sărmanii și limitații de serviciu ai universului. De-ar fi avut o clipă de luciditate și înțelepciune, sufletele noastre ar fi înțeles că e cinic și machiavelic să ne paraziteze și folosească mercantil și ciocoiesc în durerile și neputințele noastre atât de evidente și că astfel suntem jigniți până dincolo de lacrimi de așa o nepotrivire de caracter între unii și alții, când excelența și pretenția la infinit a sufletelor noastre e total incongruentă limitărilor și groaznicelor dureri și lipsă de virtuți cosmice ale cărnurilor noastre. Să nu fi știut sufletele că noi nu suntem decât un ghem de mațe și un lighean de organe adunate într-o carcasă ridicolă ce umblă și poartă aceste nimicuri inutil pe două picioare obosite și pline de varice pe suprafața acestui pământ până se strică și ne bagă în groapă ? Ori poate de aceea s-au aciuat sufletele în noi, că aveau nevoie de niște proști și naivi pe care să-i folosească și părăsească la greu după ce au crescut în noi și le-am folosit drept rampă de lansare spre scopul lor materialist și egoist de a evada din noi într-o lume mirifică a Raiului inaccesibilă cărnurilor noastre ? La fel fac și viespile care parazitează unele omizi :Își vâră în ele ouăle, cum ne bagă Dumnezeu în noi sufletul. Ouăle se fac larve care consumă toată omida. Apoi fără nici un regret sau mulțumire, iese și zboară, la fel ca sufletul nostru care lăsându-ne să putrezim în pământ, despărțindu-se de noi fără nici un regret, luând de bună speculația Lui Dumnezeu că din pământ suntem și în pământ trebuie să ajungem, sufletele noastre sunt responsabile de genocidul nostru evident și țeapa monumentală care ne-au tras-o, ori sufletele, ori Dumnezeu, unul dintre aceștia. Pentru ce a rânduit Dumnezeu carnea în noi și durerile ei nemiloase dacă suntem atât de firavi și sărmani în vidul înghețat al universului iar sufletul, princiarul, avea nevoie de un suport care să nu fie atât de amarnic chinuit și jignit de moarte cum e carnea noastră bolnavă ? Cum mai putem duce pe picioare un suflet atât de toxic, grandoman și străin durerilor noastre ? Nu putea Dumnezeu în mare Înțelepciunea și Mila Sa să arunce durerea în pietre, în stânci inutile și neînsuflețite că tot avea atâtea pe pământ ? Ne-a lăsat Dumnezeu pe cap, cu un simplu și otrăvit click de baghetă divină, durerea și chinul cancerelor noastre curente care fac ravagii printre noi și ne omoară cu zile. Cu ce inimă de Tată vitreg a rânduit Dumnezeu pentru noi durerea ca să ne fie un modus vivendi inevitabil până la moarte ? Durerea fizică pare că în genialitatea Sa ne-a rânduit-o Dumnezeu ca să ne alerteze că ceva nu merge bine în corp și să ne ducem în spital, ultima noastră haltă către neant, ca să luăm degrabă pastile, injecții, poțiuni și măsuri de lecuire. Știm însă sigur că Lui Dumnezeu nu-i pasă de durerile noastre și nu pentru a ne ajuta ne-a dispus durerea ci ca efect pervers al nepăsării și disprețului Său simptomatic față de gestiunea propriilor creaturi. Nepăsare se cheamă din partea Lui Dumnezeu, ori chiar cinism, dispreț și ură extremă și viscerală față de noi dacă Dumnezeu ignoră să afle degrabă și reparatoriu de dramele noastre sau mai rău, chiar consimte la fatalitatea ce o îndurăm stoic prin suferințele și ororile noastre care nu se mai termină și ne duc pe toți la moarte și la sordida și lugubra groapă. Amploarea și recurența acestor dureri ale cărnurilor noastre ne fac să nu mai înțelegem nici rostul și logica lor și nici urmă de vreo milă divină și de vreun Dumnezeu pe-aici pri'mprejur. Căci nu înțelegem cu ce-l mai pot ajuta pe un canceros incurabil în fază terminală grozăvia acestor dureri dacă tot nu se mai poate face bine. Iacătă că astfel nu mai înțelegem de ce și în ce folos cosmic ne e dată amplitudinea acestor dureri ale cancerelor noastre ce se dezvoltă în progresie geometrică odată ce ne apropiem de faza terminală a cancerului. Nu înțelegem rostul și trebuința incomensurabilelor dureri, extremă până în ziua morții, când doar morfina inventată de oameni și nu rânduită de Dumnezeu în Cartea Sfântă mai pot calma puțin această grozăvie și oroare a cărnii noastre ce s-a stricat, depozitara sărmană a sufletului nostru râvnit atât de pervers de Dumnezeu ! Cinismul și ura Lui Dumnezeu față de specia Lui preferată, oamenii, nu se oprește aici când vedem cum ne-a rânduit Dumnezeu durerile. Chiar și într-un act normal ca cel al nașterii de prunci, Dumnezeu ne-a băgat bățul prin gard și a condamnat femeile să nască în grozave dureri pruncii cei inocenți, în trauma nașterii care nu se oprește de a fi rânduită de Dumnezeu numai mamelor, ci se răsfrânge uneori și asupra pruncilor care nu pot fi născuți uneori pe cale naturală și femeile apelează disperate la cezariană, asta ca să evite unele complicații ale nașterii cum ar fi sugrumarea pruncilor în timpul nașterii cu propriul cordon ombilical. Cred că greșeala Evei și a lui Adam totuși s-a prescris de atâta amar de timp de la Facerea Lumii, ori nu înțelegem de ce trebuie să mai plătim noi neîncetat, generație după generație pentru această moștenire barbară a păcatului primordial pusă de un Dumnezeu inimaginabil crud pe capul nostru ca să suferim astfel prin moștenire anatema și surghiunul durerilor vieții noastre pământene pentru nefericita greșeală și păcat al primilor oameni făcuți de Dumnezeu atât de ageamii și iresponsabili încât să-și taie craca de sub picioare atât de prostește furând un măr inutil dintr-un pom inutil. Astfel încât nouă oamenilor nu ne-a mai rămas decât să simțim că suntem destinați celei mai negre batjocuri cosmice pe care o putea în posibilitățile sale oferi universul unor ființe locuitoare : viața în lipsuri și dureri, apoi moartea și iadul, ori mai rău, speculația otrăvită a unui Rai de niciunde și de nicăieri. Toate acestea s-au numit "Facerea Lumii". O operă ridicolă, dacă n-ar fi grotescă din nefericire. Fericiți călugării cei sporiți în credință care știu sigur că după o viață de suferință și sfârșit inexorabil de cancer, Dumnezeu le va face parte de liniște, tămăduire și fericire în Rai de unde a fugit toată întristarea și suspinul. Dar noi ? Noi care nu suntem sfinți cum să privim sfârșitul, cancerul și moartea altfel decât cu o frică, ură și oroare ireparabile, ce vin normal ca o concluzie logică a simțurilor și scontărilor noastre normale ce rezultă din evidența dramatică a acestor tragice realități atât de verosimile și plauzibile și atât de inuman îngăduite de Dumnezeu ? Puși în fața unei atât de triste evidențe, nouă oamenilor care ne apropiem de o vârstă și astfel bolile cuceresc redută după redută în noi facându-ne să ne simțim astfel atât de trădați, părăsiți, doborâți și orfani în acest univers, atât de copți pentru moarte, nu ne mai rămâne decât să ne facem testamentul și rugăciunea cea de pe urmă, să ne rugăm caduc și de-a surda Lui Dumnezeu în fiecare zi cu scârba zilei celei de pe urmă și fiindcă știm că suntem un experiment eșuat al Lui Dumnezeu, nu ne mai rămâne decât să ne pregătim în fiecare zi de moarte, fără frică și păreri de rău ci doar cu normala scârbă ori ură a simțurilor făcute în noi de un Dumnezeu Creator, și să ne așezăm singuri în sicriu, să ne cumpăram fiecare unul mai ieftin, să închidem ochii și să tăcem, să murim cu un dor inutil de Dumnezeu, de Nimic.