CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI

CEL MAI HANDICAPAT DINTRE VISURI
Într-o zi din cele șase ale Creației a făcut Dumnezeu omul, singura ființă inteligentă și conștientă de existența proprie și a universului înconjurător, astfel încât universul cu toate tainele sale și însuși Dumnezeu ca entități au devenit în sfârșit percepute de cineva, căpătând legitimitatea realității. În lipsa omului și a minții sale puse de Dumnezeu în creierele oamenilor, Creatorul universului și însuși universul ar fi fost niște realități ilegitime, inutile și fără de vreun sens, ca diamantele și aurul din fundul pământului negru pe care nu le vede nimeni astfel că sunt egale în valoare cu tina și glodul pământului. Un Dumnezeu singur într-un univers văduv de realitatea minții umane inteligente ar fi avut o valoare nulă oricât ar fi fost Dumnezeu de sfânt, etern și sublim odată cu toate minunile stelelor și galaxiilor goale create de El. Cum orbilor din născare e stupid și imoral să le explici frumusețea culorilor și a lumii înconjurătoare, așa și realitatea unui univers lipsit de prezența lui homo sapiens ar fi fost de asemeni o stupiditate cu atât mai mare cu cât autovocația și mândria profesională de guvernator general și Autoritate Atotputernică a Lui Dumnezeu peste oameni îi este cea mai dragă dintre virtuți, drept pentru care evident că El trebuia, simțea nevoia vitală să guverneze și stăpânească pe cineva, pe robii Săi, oamenii pe care printre altele tocmai și de asta i-a creat. Pentru că grija Lui Dumnezeu pentru propria-i reputație și viitor a fost atât de mare, nu a lăsat universul gol, netocmit cu ceva extraordinar și pe măsura Divinității Sale, deci a creat oamenii conștienți și inteligenți, băgându-le în cap percepția realității înconjurătoare, rațiunea și mai ales robia sentimentului religios și a credinței în El cu o asemenea intensitate și într-o asemenea manieră meșterite de Dumnezeu în creierul lor încât oamenii chiar au căpătat încredere și pasiune pentru Dumnezeu mângâindu-se cu această acumulare pozitivă și confortabilă sufletească de a-L percepe pe Dumnezeu ca pe o revelație și un bun util, cel mai util pentru propriul folos uman. Să nu ne facem însă iluzii despre altruismul divin, căci Dumnezeu n-a fost dezinteresat ori mare iubitor de oameni creându-ne. Din această telenovelă cu Dumnezeu și oamenii în rolul principal nu se vede o relație egal reciproc și sincer avantajoasă între acești actori. Căci așa vedem că Dumnezeu e în rolul de primadonă iar oamenii în rolul de figuranți, de ființe cârpite și făcute de Dumnezeu nu din aur și diamante nestricăcioase, ci din lut murdar și comun de la marginea mlaștinilor și smârcurilor, de aici diferența de castă între noi și dumnezeire, încât disprețul celui mai mare și potent față de cel mai mic și mujic aici este atât de evident. Disprețul nu e atât de mare ci e potolit, căci Dumnezeu are nevoie de noi, de hoiturile noastre iminente purtătoare de suflete aspirante la Rai, creându-ne spre a ne manipula după propriul interes. Astfel că ne omoară iar sufletul nostru ajunge la Dumnezeu în final pentru a fi materie primă pentru industria Raiului sau iadului. Dacă din această afacere, din această naștere a noastră din mâinile Lui Dumnezeu murdare de lut mai simțim și noi un folos și un beneficiu curat înseamnă că fantezia ne e prea bogată și suntem prea smeriți și buni la suflet, numai buni și copți pentru Dumnezeu și El pentru noi visătorii. Din Afacerea infinitului și a tuturor veacurilor numită povestea Lui Dumnezeu și a oamenilor, folosul e în primul rând nu neapărat pentru oameni ci în măsură covârșitoare pentru Dumnezeu căci după câte vedem El și-a creat oamenii întâi pentru a-şi da Sie Însuși o șansă și o ocupație de a evita șomajul în univers, și mai apoi pentru a le da oamenilor bucuria seacă a unui hârb de viață în care Dumnezeu oricum nu crede programatic de la Facerea Lumii, ba mai mult, chiar disprețuind viața noastră de carne, apreciind în schimb și având apetență doar pentru esența din noi, pentru nectarul sufletelor noastre, specializat fiind doar în așa ceva ca o pasăre colibri supremă în univers. Dumnezeu nu putea să existe fără noi, cei făcuți din carne dureroasă și chinuită. Dar pe când carnea și pulsul nostru nu-L interesează câtuși de puțin pe Dumnezeu, fiind pentru El un rău necesar care-i aduce frisoane, ne-a pus în ea, în carnea noastră, în creieri și inimă în schimb o minune folositoare pentru El vârâtă în sărmana noastră biologie : sufletul și inteligența noastră. Dacă inteligența noastră îl irită, căci vede în ea sămânța eretismelor și blasfemiilor pentru care face alergie din orice pretext, rămâne doar sufletul nostru care-i mai trezește un interes mercantil, bucuros fiind doar dacă sufletul ni-l folosim exclusiv în slujba canoanelor draconice religioase, neapărat obscurantiste și lipsite de rațiune și logică. Iată motivul egoist și subiectiv pentru care Dumnezeu s-a obosit să se murdărească pe mâini de lut să ne creeze și să nu fie singur. Nu putem crede în șansa unui Dumnezeu care ar fi putut rezista fără oameni, singur, autosuficient, vid și ilegitim guvernând peste un univers tot atât de vid și ilegitim netocmit și neutilat cu prezența acestor mamifere speciale, oamenii, înzestrați cu conștiința de univers, de sine și de Dumnezeu, calități numai bune și exclusive pentru ca Dumnezeu să-și tragă de aici foloasele legitimității Sale Divine. Murdărindu-se pe mâini ca un meșter olar de boțul de lut din care ne-a creat, a aruncat astfel Dumnezeu duh de viață și inteligență în singurele mamifere de pe pământ, oamenii, apte de a simți obligația și abilitatea de a se constitui într-o oglindă în care Dumnezeu se poate vedea și căpăta un sens. E drept, odată cu această oglindă, cu această stratagemă genială a Lui Dumnezeu de a-Şi crea un suport și un ecran în oameni, Dumnezeu s-a prezentat și justificat în fața universului în modul cel mai abil. S-a folosit de pretextul vieților și destinelor noastre pentru a-şi crea o utilitate și preocupare practică, drămuindu-ne fiecăruia destinul după pofta și propria exclusivitate. Am și câștigat în schimb ceva din această însoțire a Lui Dumnezeu cu noi, robii Săi : Am câștigat faptul că odată cu dotarea omului cu mintea și inteligența umană, Dumnezeu a insuflat oamenilor, poate voluntar, poate nu, și cel mai de bun preț al lor, sufletul lor bun, molipsind nu pe toți, dar pe o infimă parte din ei cu bunătate, cu milă, cu omenie, nestemate clare și specifice doar Lui Dumnezeu. Acest puțin ursit oamenilor cu totul întâmplător ca și o consecință a însoțirii speciale a Lui Dumnezeu cu aceste creaturi, oamenii, și a oamenilor cu Dumnezeu, și faptul că și-a pus mintea cu noi, a indus în substanța intimă a omenirii infima bogăție spirituală sine qua non care a salvat omenirea de un declin și o catastrofă și mai accentuată dacă rămâneau oamenii pure bestii cum sunt toate celelalte bestii necuvântătoare ale regnului animal. Cei puțini buni reprezentativi pentru omenire, molipsiți de beneficiile însoțirii cu Dumnezeu L-au salvat pe Dumnezeu de la ratarea carierei Sale Divine și de la șomaj. Astfel, într-o infimă spuză de oameni aleși, smeriți și blânzi a încolțit sămânța rară a bunătății universale. Nu știu ce L-a oprit pe Dumnezeu să continue și persevereze cu aceste favoruri creaționiste pentru noi, odată pentru totdeauna, și în competența și bunătatea Sa să-i facă pe absolut toți oamenii buni și drepți, să-i facă după mare mila Sa pe toți pui de Dumnezeu pe pământ, pentru a nu mai putea vorbi de inaccesibile virtuți și grele păcate, de un Rai și un iad imperceptibile din afara coordonatelor pământului și realității imediate. Dar nu a vrut Dumnezeu să facă Raiul pe pământ. L-a transpus într-o lume irațională, transcendentă, cu totul străină realității perceptibile directe. Și ne-a surghiunit să viețuim definitiv în surogatul și mizeria vieții de pe pământ. Nu a fost suficient și nu s-a mulțumit cu atâta rău și împilare aruncate pe capul nostru. A perseverat și a performat în genocidul uman și ne-a aruncat pe cap spurcăciunile de diavoli ca să ne ispitească la rău și să ne chinuie etern, inutil, inuman și inepuizabil. Astfel, odată cu apariția primului diavol, apoi a tuturor acestor creaturi malefice sabotoare ale umanității răul în mijlocul oamenilor a fost aruncat și cutia Pandorei deschisă cu mâna Lui Dumnezeu sau prin lipsa Sa de prevenție. Oricât de inteligenți, conștienți, autocritici și autoflagelându-se de remușcările păcatelor comise, niciodată oamenii nu și-ar fi inventat singuri propriul iad și diavolii corespunzători pedepsei și remuşcărilor noastre. Impulsul genezei și apariției nefericite și fatidice a acestora a venit din afara voinței și ideii oamenilor. În acest sens, ideea oamenilor nu putea fi masochistă în sensul inventării chinului pentru uzul propriu și a torționarilor răului, diavolii. Dumnezeu singur a toate făcător și responsabil de tot, desigur că poartă pe căciulă musca și responsabilitatea apariției nefericite a maleficului printre oameni. Ori dacă nu Dumnezeu ne-a dat cu mâna Lui diavolii pe cap, atunci e vinovat că a consimțit să apară și să continue la infinit așa ceva care să aducă între oameni sămânța și otrava perenă și neadormită a pierzaniei și chinului. Iadul și diavolii n-au fost concepuți ab initio de ideea și manufactura umană ci doar sprijiniți să se dezvolte de morbul răului cuibărit organic în oameni. Dumnezeu nu a vrut, ori nu a putut să stopeze brutal și definitiv răul în lumea aceasta ? Nu putem ști, dar și într-un caz și în celălalt avem dovada lucrului scăpat de sub control de Dumnezeu în gestionarea omenirii. Ori dacă ne-a tras intenționat această țeapă cosmică, atunci nu ne mai rămâne decât să-L bănuim pe Dumnezeu de perfectă mizantropie și rea intenție vădită de la începutul Facerii Lumii la adresa noastră, a oamenilor, specia Sa preferată și nefericită. Ce-a putut aduce bun și folositor, productiv și reparator printre oameni pacostea și fatalitatea iadului și diavolilor și damnarea omenirii să îndure schingiuirile acestor malefice locații, programe și programatori cu coarne și copite ? Genocidul neîntrerupt și crud suferit de oameni care dintr-o vină a lor, mai mică sau mai mare au căzut în iad la chin și suferință au adus nefericita decredibilizare a Lui Dumnezeu, sub impulsul gândului că nu puteau exista diavoli fără voia și ordinul expres al Lui Dumnezeu de a dispune să fie, și atunci au fost. Abia de la această chestiune i se trag Lui Dumnezeu toate neajunsurile, înjurăturile, blasfemiile, ocările și toată critica, cu părere de rău. Astfel, ideea neştirbitei inspirații și reputații divine ale Lui Dumnezeu ca și unic Creator competent și responsabil a toate câte sunt nu scapă de bănuiala de a nu fi ireproșabile și reprobabile. Astfel, sufletul și percepția noastră se umple de veninul bănuielii că Dumnezeu ne-a vrut răul pur, intenționat sau nu, conștient sau inconștient. De aici până la încolți în mintea noastră veninul amendamentului la toată această afacere și poveste între Dumnezeu și oameni nu mai e decât un pas. Dezamăgirea noastră față de prestația Lui Dumnezeu vine în cascadă, ca un râu turbat al rațiunii ce sparge zăgazurile obscurantismului religios. Înșelați și manipulați atât de stupid de povestea poveștilor cu Dumnezeu și oamenii, gândurile și rațiunea ne nasc monștri de critici, rezerve și amendamente ce-i pot fi aduse Creației și bunătății Dumnezeiești proverbiale care au acceptat ca viața noastră să fie sabotată de toate amărăciunile, chinurile și încercările vieții noastre. Din acest motiv mintea și inima noastră nu numai că plânge și-i pare rău că am fost băgați în acest marasm, dar inima noastră plânge cu lacrimi de ploaie cu piatră care-i strică Lui Dumnezeu toate zarzavaturile. Nu noi am vrut-o, ci El ne-a băgat în acest rahat. Dacă asta e lumea pe care-a creat-o cu tot ce e rău în ea și ne doare, răzmerița noastră față de această degringoladă e în topul normalității și îndreptățirii. Atunci nimic nu trebuie să mai mire pe nimeni de unde se nasc natural în sufletele noastre inalienabile obiecții referitoare la bunătatea, mila, excelența divină și întreaga Creație. Cu un Dumnezeu garant și bine intenționat, era loc berechet în univers, acest infinit spațiu permitea material, fizic și temporal cu aportul unui Dumnezeu dispozitor favorabil toate posibilitățile, facilitățile și utilitățile pentru o existență strălucită a oamenilor vii astfel încât ei să fie definitiv scutiți de rău și să fie în schimb fericiți și apărați deplin de ororile viețuirii din a cărei drojdie amară și otrăvită sorbim în schimb până la fund în întreaga noastră viață reală și de rahat. La o adică puteam fi fericiți alături de Creatorul nostru, de iubirea nețărmurită și grija Sa pentru propriile creaturi dacă și Dumnezeu o voia sincer, nemijlocit și necondiționat de standarde inumane și imposibile în calea dobândirii fericirii de la Dumnezeu și prin mijlocirea Sa. La examenul mântuirii, realitatea arată că practic nu toți oamenii au abilitatea sau puterea de a-l trece. Dumnezeu întoarce capul a silă și spune : "Acestea sunt condițiile Mele. Nu puteți aduna comori în Cer decât precum v-am hărăzit și doar prin Mine". Cei ce iau examenul mântuirii, să fie sănătoși, par că o vor duce mai bine. Speranța și promisiunea Raiului pentru ei e suficientă. Noi toți ceilalți, carne sigură de tun pentru prolifica industrie a iadului, suntem astfel aruncați sau lăsați să viermuim de mizantropia și evidenta nepăsare divină în degringolada și încercările fatale ale vieții noastre. Din această mare de amar ne vin vicisitudini și greutăți ale vieții care din vina noastră ori nu, le întâmpinăm și le trăim cu ghiotura. La ce bună înființarea acestor instituții, Raiul și iadul, una de puerilă, inutilă și tardivă recompensare a meritelor umane, cealaltă tot atât de inutilă, tardivă și contraproductivă coerciție a greșelilor și păcatelor umane? Raiul și iadul în utilitatea cărora Dumnezeu a crezut în emulația-i creatoare exuberantă dar câinoasă nu sunt de nici un folos și eficacitate, nu sunt de folos îndreptării noastre căci nu știm de nici un sfârșit și faliment al lor, Dumnezeu le eternizează, negăsind nici o altă soluție pentru îndreptarea umană. Conservatorismul și aversiunea la nou și schimbare ale Lui Dumnezeu sunt de stâncă și inalienabile astfel încât cât vom trăi noi păcătoșii și urmașii urmașilor noștri vom auzi de iad și de diavoli, de plânsete de disperare în focul gheenei, soluții de care Dumnezeu nu se va plictisi niciodată în economia treburilor Sale cu oamenii pe lumea asta și mai ales pe cealaltă. Cum putem privi un Dumnezeu care a putut face posibile aceste orori în univers, în același univers în care a făcut o excepție opusă inventând Raiul ca o contrapondere inutilă, ca o pată de culoare incredibilă ? Simplificând Creația, Dumnezeu putea lăsa totul așa, simplu, practic, logic și matematic : Neinventând nici un iad, nu mai era nevoie să inventeze nici un Rai și astfel oamenii erau scutiți de inutilitatea acestor două nonsensuri care nu aparțin vieții. În gustul vieții noastre, Dumnezeu nu a pus sare, ci esență și miros de cadavru și moarte. Ale morții, ale neantului și neființei eterne sunt și Raiul și iadul, ale stupidității generată de gradul precar de evoluție a minții umane. În neuronii minții oamenilor contemporani tronează la loc de cinste chimia antică, simptomatică și obscurantistă a fanteziilor despre Rai și iad. ADN-ul nostru conține aceste elemente înrădăcinate organic. Nu am evoluat intelectual și moral mai acătării decât vânătorii preistorici de mamuți care speriați de tunetele și fulgerele pământului visau la izbăvirea unui Rai și se temeau la fel ca noi de damnarea inexorabilă în iad. De aceea aceste două locații inexacte sunt cel mai sigur improbabile. Ele fiind rezultatul practic al simptomatologiei reacțiilor chimice ale neuronilor omenești, se traduc în pure ficțiuni. Rai și iad, fiind pură chimie cerebrală a unor mamifere din topul regnului animal, nu sunt expresia Creativității și bunei inspirații și intenții divine la adresa vieții noastre căci sunt antagonice și se opun reciproc, iar la mijloc, constrânși și împilați sub puterea acestor nonsensuri, spre a-şi sparge capul cu otrava lor se găsesc sărmanii oameni în limitările lor biologice naturale viețuind efemer în precaritatea pământului și nu trăind fericiți, ca specie umană de sorginte divină, integral în excelența potențială a Raiului. Împărțirea oamenilor în buni și răi și a dreptului lor aferent dispus de Dumnezeu de a accede la Rai sau la iad nu e numai consecința bunătății ori răutății umane. Libertatea și dreptul de a performa ca oameni și creaturi în bunătate sau răutate și a moșteni prin urmare desfătările Raiului ori chinurile iadului sunt libertăți otrăvite ce aduc între creaturi discriminări, contradicții și diferențe nefericite și insurmontabile. Nu ne puteam singuri apăra de diavoli și de iad, ca dovadă că nu înșiși oamenii au creat așa ceva, ci doar le-au întărit și legitimat prin păcatele lor. Dar totuși, unda verde, ideea acestei monstruoase promisiuni a iadului și a diavolilor numai Dumnezeu unicul Creator Atotputernic a avut competența și autoritatea despotică de a le dispune ca malefice entități și idei apărute în inspirația și mintea Lui Dumnezeu din capul locului odată cu Facerea lumii și a oamenilor și nu le-a creat în zadar, ele tot trebuind să fie destinate unor nefericiți după planurile divine, dacă tot s-a întâmplat să fie create și să existe spre folosință. Povestea punitivă a plății fiecăruia după păcatele sale rămâne o tristă și ridicolă poveste câtă vreme avem pe pământ crime cu autori bine mersi necunoscuți, precum și oameni închiși pe nedrept și condamnați nevinovați la moarte. Nu știm de ce Dumnezeu nu s-a abținut de a dispune în posibilitățile reale ale universului varianta cu iadul, oroarea și pedeapsa, câtă vreme cu puterea unui simplu gest de Creație, Dumnezeu putea dispune altfel, și nu L-ar fi costat așa ceva un efort mai mare și dificil de creație, dar ar fi adus pe capul omenirii un nesperat, un imens și veșnic beneficiu de fericire și satisfacție întărind indestructibil în mintea fiecărui credincios adorația și credința într-un Dumnezeu al binelui etern, ireproșabil și incontestabil. Faptul că am devenit ca ființe inteligente prea conștiente de trista noastră soartă în univers, faptul că știm că trăim și murim în chinuri și că nu putem biologic trăi după standardele și pravilele divine altfel decât să nu le putem biologic atinge încât imensa majoritate a faptelor noastre în masă constituie păcate legiferare insurmontabile, ne-a adus sentimentul strepezit al damnării noastre programatice și inexorabile și că nu mai putem face nimic. Fiind conștienți de vulnerabilitatea noastră biologică și apartenența la o castă inferioară, cea a oamenilor în raport cu cea selectă a Divinității și duhurilor Raiului care ne sunt prezentate ca superioare din toate punctele de vedere, simțim ca și vietăți ale universului o anxietate și un disconfort nevindecabil. De ce a trebuit să ni se împartă nouă oamenilor toate durerile, bolile, necazurile și greutățile vieții iar sfinții din Rai să huzurească într-un delicios trai satisfăcându-şi fantezia și vanitatea de a se îndeletnici cu noi și a ne mâna ca pe oi pe holurile Raiului de la o sală de judecată la alta ? Dumnezeu nu are dureri de măsele și burtă la fel ca noi dar ni le dă pe toate nouă să le trăim pe pământ, pedepsindu-ne dacă nu mai suportăm și înjurăm de toți sfinții de durere. Sănătatea ne este pusă în pericol din primul minut al nașterii și tot de atunci viața noastră nu înflorește ca cea a sfinților ci se usucă zi de zi de cum a înmugurit, ca să fim răpuși în final de lovitura de grație a morții, scandal inutil în care Dumnezeu s-a specializat să ne grijească din zorii vieții noastre. Sufletul nostru, ca un parazit care ne suge sângele germinează în interiorul nostru, fericit și exonerat, scutit de muncile și suferințele cărnii noastre, sediul tuturor bolilor. Apoi în ziua morții părăsește fără regrete corpul nostru care moare, ca un șobolan care fuge de pe o corabie ce se scufundă. Monștrii bolilor și virusurilor noastre fatale se dezvoltă nestingherite și galopant în noi în încercările noastre zadarnice de a ne tămădui în spital, ultima haltă a morții, cu medicamente și doctori inutili și nu fără de arginți. Unde e Dumnezeu, că-L aștept să mă vadă în această scenă sinistră ca să-și admire opera...? Știu sigur că voi muri stupid într-o zi, bătrân și plin de boli, poate de un anevrism cerebral în urma unei scremeri pe wc datorată unei constipații cu atât mai frumoasă cu cât e asociată cu durerile unor hemoroizi sângerânzi. Știu că voi muri stupid, sclerozat datorită bătrâneții, ramolirii și sleirii forțelor, alunecând pe gresia din baie și lovindu-mă cu tâmpla de chiuvetă. Știu că voi muri singur și bolnav într-un apartament sărăcăcios de pensionar și voi fi găsit țeapăn și alterat, de procurori și medicina legală ce va sparge cu ranga ușa să mă bage în sacul cu fermoar. Aceasta este soarta vieții de carne pentru care sunt pus să mulțumesc evlavios și interminabil Lui Dumnezeu zi de zi. Și să sper și visez că mă va izbăvi și lua într-o zi în Rai în custodia și grija Sa. Acesta e cel mai frumos, cel mai omenesc, cel mai practic și cel mai handicapat dintre visuri.