129) CRIMA PERFECTĂ A SOMNULUI CEL DE VECI

129) CRIMA PERFECTĂ A SOMNULUI CEL DE VECI
 
  1) De fapt când mori ești omorât : fie de boli, de accidente, de criminali, de tot. Nimeni în afară de sinucigași nu moare de moarte bună. Totdeauna primești o lovitură și te duci, iar fiindcă ești civilizat dai bună ziua morții și spui tremurând ca varga și cu gâtul uscat :
  - Bună ziua Doamnă, mă scuzați că vă deranjez, eu nu voiam..., iar moartea citind anunțurile mortuare din mica publicitate se uită pe deasupra ochelarilor la tine și îți impută : Ai adormit, ai sforăit, te-ai asfixiat de dispnee și iată-te mânca-l-ar mama cum îmi vii neinvitat !
  - Mă scuzați, eu nu vreau să vă deranjez...
  - Lasă, lasă, nu te formaliza, de-acum să trecem la treabă, nu ?
  - Da, dar...
  Și n-ai vrut decât să dormi, să te odihnești, să uiți puțin de problemele și greutățile zilnice și iată-te mort prin somn. Nu știai că a dormi este o înșelătorie pe față ? Nu știai că a muri este lovitura ei de grație ce perfectează această înșelătorie ? Dacă îți dă Dumnezeu 75 de ani de trăit, din ei 25 trebuie să dormi și vreo 5 să-ți fie urât și să te plictisești. Și dormi, pentru că așa e datul, nu-ți rezistă creierul fără să ia zilnic o pauză, așa a hotărât Dumnezeu, noaptea să dormim, ziua să trăim. Între a dormi și a trăi există o diferență după cât se pare. Nu știu alții cum simt, dar mie îmi place să cred că trăiesc când sunt conștient, când simțurile-mi sunt active, când pot dispune de mine, când pot vedea, gândi, râde sau plânge și nu în vis ci de-adevăratelea, când pot zburda și alerga plin de viață ca un vițel în abator, ca un purcel fericit în coteț înainte de ispas, primindu-şi în fiecare dimineață ceaunul cu lături de la stăpân până când va fi făcut cârnați... Eu sunt om și sunt învățat și încurajat să spun cu exuberanță și mândria credinței luminându-mi fața : Ce bun este Dumnezeu care-mi dă pâinea cea de toate zilele și mă așteaptă cu toată inima pe lumea cealaltă să mă trimită eventual în iad... Porcul spune : "Ce bun e stăpânul care îmi dă zoaie și nu mă lasă să-mi ghiorăie mațele de foame, eu sunt un purcel fericit..." Ce bun e Dumnezeu, spune omul, îmi dă pâinea cea de toate zilele și mă lasă să trăiesc 75 de ani, din care să dorm 30, un somn odihnitor, necesar, fără de care nu se putea. Însuși Dumnezeu s-a odihnit în ziua a 7-a, probabil a și dormit, deși în Atotputernicia Sa odihna în ziua a șaptea a fost pur și simplu un nonsens. Cum să se odihnească un Dumnezeu atotputernic a cărui putere nu se sleieşte de orice efort ar face ? Dar dacă așa au scris scribii antici Biblia, trebuie să credem și înghițim pe nemstecate aceste nonsensuri puerile. Oricum, noi oamenii fiind făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu cum spun scribii Bibliei, ne odihnim și noi duminica și dormim și noi în fiecare zi... Nu-i vorbă, trăiești și când dormi, dar cu lumina stinsă, în letargie, un cadavru viu, un gadget care funcționează interconectat la softul Lui Dumnezeu, inconștient, automat, prin cablul USB al puterii dumnezeiești, inima bate, unele organe funcționează în avarie asigurând suportul vital pentru suflet care după cum i-e obiceiul sare pe geam, se duce în somn pe furiș pe coclauri să zburde și facă acomodare prin Rai. Rămase singure în somn, conștiința și corpul sunt trase pe dreapta, cu heblul și frâna de mână trase, ele nu sunt atât de importante în planurile Lui Dumnezeu cu omul, cu conștiința noastră, cu visurile noastre și cu ochiul nostru deschis în miez de noapte și întrebările noastre fără răspuns care sunt alergice pentru Dumnezeu care scuipă și vomită după colț când noi îi oferim cadou de ziua Lui toate gândurile, visurile, inteligența și creativitatea noastră pe care Domnul nu ni le suferă oricât ar vrea, nu poate, nu se poate minți că ne adoră inteligența căci prin tot ce facem și nu se înscrie habotnic în cheia credinței și obedienței de robi negânditori, suntem din partea Domnului demni de dispreț și scârbă. O oaie care gândește îți produce silă și te contrariază iar când îi mai mănânci și carnea ți se apleacă. Mai bună la gust era o oaie proastă și negânditoare.

  2) Orice chestiune privată umană este repudiată ab initio de Dumnezeu care pentru că ne-a creat nu are ce face decât să ne tolereze cu greață și să ne lase să ne facem de cap cu mofturile noastre dar nu dă click pe salvarea lor. Tot ce trăim ziua, gânduri, idei, sentimente, în somn se șterge implacabil iar în moarte se șterge definitiv. E voia Domnului care nu vrea să salveze nimic din noi, nici o amintire, nici un simțământ decât sufletul gol, cu memoria ștearsă care-i trebuie golit de orice picătură rămasă de viață atât de mult în Rai Domnului și nu știm pentru ce. Trăind,  vorbim, visăm și gândim de-a surda, în van. Dacă suntem câțiva ani efemeri ai vieții și trup și suflet, trupul moare, iar sufletul văzându-se fără casă, fără corpul care moare o ia la sănătoasa din noi ca un câine schelălăind și gonește cu limba scoasă către Rai, către Dumnezeu. Praful se alege de tot ce-am gândit și simțit în viață, speram că sufletul măcar va lua cu el ceva din noi în Rai dar în disperarea și agonia morții trupului, numai de asta nu are grijă sufletul care vrea să-şi salveze pielea fără alte complicații și bagaje în lungul drum printre stele către Dumnezeu. Și astfel părăsiți, uitați, trădați de sufletul detractor, tot ce spunem, tot ce suntem se pierde în aer în anii pe care-i consumăm și dispărem ca un fum, ca un abur de parcă nici n-am fost vreodată. Doar în transcendent, în povestea și legenda lumii celeilalte a morților suntem băgați în seamă, în realul vieții suntem ignorați, chiar disprețuiți visceral de Dumnezeu. Căci doar exhibiționismul religios lingușitor al sufletului are trecere în ochii Domnului, atât prin somn, când sufletul mai dă câte-o raită fraudulos prin Rai, cât și în moarte, când sufletul își ia tălpășița definitiv din noi și trădător o șterge la Domnul în Rai în brațele Lui părintești deschise și primitoare și în protestele tale inutile când îți declari părăsire de domiciliu sufletul tot inutil la 112 și nici o ambulanță de suflete nu există, nu s-a inventat și nu vine.

  3) De escapadele sufletului în somn și în moarte noi nu suntem răspunzători. Stăm liniștiți și dormim în fiecare zi pierzând 30 de ani din viață cu somnul sau cu moțăiala, cu urâtul, întristarea și plictiseala, după voia Lui Dumnezeu, fără de-a putea alege liberi dacă ne convenea și nouă această spoliere a resurselor vieții noastre de 30 de ani cu ocupația somnului în letargia simțurilor noastre sedate, o înșelătorie pe față, asumată stoic, o avanpremieră superuzitată a morții, un furt, un impozit, un bir care ni se ia cu japca din zilele viețuirii noastre după care ni se dă și lovitura de grație într-o zi și experimentând atâta somn, copilul morții, într-o zi murim definitiv cum ni s-a promis și toată identitatea vieții și simțămintelor noastre din sărmana viață se aruncă inexorabil și inexplicabil la gunoi fără nici cel mai mic regret de către Dumnezeu. Rămâne doar sufletul pe scenă, singur în fața Lui Dumnezeu, evoluând la Înfricoşătoarea Judecată cum poate și știe el mai bine, etalându-şi talentul timid ca la "Românii au talent". Dac-aş face parte din juriul care trebuie să voteze reprezentația în Rai a sufletului meu dezertor din mine, eu nu i-aş da nici un vot din dispreț pentru trădarea ce-mi va face divorțând fără regrete într-o zi de trupul meu bătrân și bolnav. Urăsc somnul cu toată ființa mea, această limitare biologică forțată și nefericită a ființei mele. Pentru mine a dormi e obositor, e inutil și frustrant când toata ființa-mi se simte jignită de acest tratament segregaționist față de toate entitățile teoretic superioare din univers care nu au probabil necesitatea somnului și odihnei, a acestei pierderi irecuperabile de timp prin lipsa conştienței și echilibrului stării de-a fi treaz. Aveam impresia că fiind făcut om, cu blazonul de ființă inteligentă a universului și privilegiată de Dumnezeu cu duh de superioritate, că trebuie să mi se rezerve o soartă de excepție în uzul existenței mele potrivit sorgintei mele de manufactură divină. Constat că prin somn apoi moarte sunt tras pe dreapta și limitat nemeritat ca o locomotivă de înaltă tehnologie care n-are linii de mare viteză pe care să ruleze, care trage după ea un singur vagon gol, oprind în fiecare haltă a nimicniciei vieții și care merge numai ziua, căci noaptea trebuie să intru la depou și să dorm, în protestul motoarelor care erau pregătite sufletește să funcționeze exuberant 24 ore din 24. De ce ne-a pus în noi Dumnezeu motoare sofisticate dar ne-a făcut locomotive de muzeu cu iarbă și copaci crescuți printre șine...? Să nu fi avut Dumnezeu încredere în noi de ne-a croit o soartă atât de precară când semnele de ființe inteligente erau atât de bune și programele și planurile Lui Dumnezeu cu noi se anunțau în idee atât de extraordinar de mărețe...? Oare ca oameni creați cu atâta osârdie, inspirație și optimism de Dumezeu n-am avut nici o valoare de nădejde în economia Creațiunii Divine ? De ce suntem obligați de destinul crud și prozaic să fim orfanii de serviciu ai Lui Dumnezeu și să ne asumăm  toate vulnerabilitățile și tragismul pe care specia noastră inteligentă bașca de faptul că nu le-a meritat dar le-a simțit acute în întreaga ființă până la drojdia presentimentului inutilității insurmontabile și pericolului iminent de boală și de moarte căruia i se întâmplă oricărui om pe suprafața acestui pământ...? Neavând nici o șansă de excelență în această viață, ne consolăm să rămânem vagabonzi la suprafața ei și trăim din cerșirea milei divine la tot pasul nutrind umila speranță a trei fărâme de mântuire în jurul cărora ne construim schema întregii noastre vieți religioase în acest mărunt, meschin și sărman deziderat care nu are nimic demn și nimic scrupulos decât febra alienantă a oricărui fanatism, frizând un egoism și exclusivism iresponsabil mărunt și rușinos, acela de a ne salva curul în acest univers, sub denumirea oficială de a fi mântuiți și izbăviți. De ce a pus în mine Dumnezeu impresia excelenței într-un cadru atât de încorsetat al unui trup firav dependent de somn, hrană și răpus în final de boli și moarte identică la indigo tuturor dobitoacelor ce nu au pretenția și vanitatea religiei...?

  4) Îmi este rușine de statutul meu de homo sapiens obligat de Dumnezeu sau societate să fiu homo religiosus, când am o inimă la fel de putrezibilă cu a oricărui alt mamifer fiindu-mi rușine și jenă când am aceleași simptome, nevoi similare întregului regn animal de la sălbăticiuni până la cea mai domestică găină de avicola. Privind la bicisnicu-mi statut de ființă inteligentă numai cu numele îmi este rușine că am fost făcut om ; și că trebuie să dorm ca urșii în bârlog, ca păsările în cuib, apoi să mor ca ele, cu o tinichea a nimicniciei legată de aripi, cu imposibilul gând că am fost făcut de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, cu regretul inutil că nu pot să-mi întind aripile printre colivia vieții și să zbor cu tot cu colivie cu nădejde către un Dumnezeu al dreptății fără cusur care nu mai apare, care s-a străduit să se ascundă pitit în mit și în legendă de omenire atât de ilogic și de neînțeles în loc să-şi facă simțită la lumina zilei prezența benefică printre oameni și pentru oameni... Fericite sunt păsărelele zugrăvite de Eminescu, de o mie de ori mai câștigate și norocite decât mine...! :

"Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele -
Noapte bună !

Doar izvoarele suspină,
Pe când codrul negru tace;
Dorm și florile-n grădină -
Dormi în pace !

Trece lebăda pe ape
Între trestii să se culce -
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce !

Peste-a nopții feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis și armonie -
Noapte bună !"

  De aceea, asemeni eu nu pot decât să urez oamenilor și mie însumi de fapt, somn ușor, un Paște următor fericit și să ne fie țărâna ușoară, în protestul (teoretic) al unui Creator care nu se va sinchisi niciodată că-i ironizez creatura ce-şi merită și somnul adânc și odihnitor și moartea aducătoare de veșnică odihnă... Crăciun fericit, Paște fericit oameni buni, somn ușor vă urez, îngerii să vă fie aproape și să vă gâdile cu bagheta lor magică să tresăriți în somn visând la Rai ca niște copii vegheați în somn de mama lor, cum ne veghează Dumnezeu în somnul nostru care nu e decât o înșelătorie pe față făcută nouă de Dumnezeu : un antrenament de fiecare zi ca să ne obișnuim cu crima finală la care vom fi supuși a somnului cel de veci !