124) IMNUL IUBIRII

124) IMNUL IUBIRII

  1) La o adică așa cum orice țară are un imn, de ce n-ar avea și iubirea unul ? Dar e o mare problemă aici vrând să compui un imn iubirii când te lovești de sensul general pe care-l definește acest cuvânt. Căci trebuie să te hotărăști despre ce fel de iubire vrei să vorbești : Există iubirea de mamă, de țară, de frați, de iubită, de amantă, de soție, de câine, de pisică, de hamster sau alt animal de companie. Și un singur cuvânt de folosit : iubire ! Ce săracă e limba română, dar lasă că și celelalte limbi străine sunt sărace în definire, încât tot de iubire ca și definiție generală vorbesc în toate sensurile diferite amintite ! Las pe Coşbuc să vorbească atât de inspirat despre iubirea de mamă și de țară, de sat și de iarna pe uliță în poeziile sale și eu o să mă axez pe iubirea dintre îndrăgostiți.

  2) Ce sunt îndrăgostiții ? De demult din istoria evoluției speciei umane li se trag oamenilor între ei această stare a îndrăgostirii. Ei n-au avut de la început această specială manifestare care toarnă în simțurile lor miere într-o realitate amară și ostilă și aduce căldură și confort interior într-o Siberie a prozaismelor vieții. În ce alambicări speciale a ajuns sufletului maimuței primată de top din regnul animal pe nume omul, ca să dezvolte individ între individ exacerbarea la superlativ a sentimentului de atracție și prietenie încât această prietenie să se sublimeze și transforme în îndrăgostire, o afecțiune care molipseşte simțurile și percepțiile cu un fel de de drog și miere a simțurilor produs de însuși organism... Iată, organismul omului în nevoia lui organică de dopamină și oxitocină, strașnici hormoni și neurotransmițători ai fericirii produși de creier de care suntem dependenți, care prin sistemul nervos, prin măduva spinării transmite bunăoară la bărbat explozia impulsului erecției care-i pregătește prompt organul de iubit, prietenul lui de-o viață, iar la femeie îi excită organele de primit iubire, sânii ai căror dude se întăresc și așteaptă gura bărbatului cu respirația-i rece și tare a gurii nesățioase pentru a sorbi drogat de dragoste zăcământul din adâncul femeii : bogăția și frumusețea sufletului ei, poreclit de Eminescu "nu știu cum și nu știu ce".

  3) Adăstând pe sânii unii femei, sărutând și sorbind pietrele moi dar întărite de dragoste de la vârful lor, bărbatul îndrăgostit de fapt caută ca un sondor în adânc bogăția, caută frumusețea și farmecul din interiorul femeii adorate, personificate și adunate în sufletul ei ce-şi poartă delicat și cochet aceste coliere ascunse. Și bărbații caută după ele, hoți de comori ascunse prin peșteri și hrube. Sânii femeii, coapsele ei, căldura ei sunt intrările în sufletul femeii după bogățiile ei, sunt frumuseți pe care bărbatul, îndrăgostitul fără leac nu poate să le rateze. Un trup frumos de femeie care îți place și te incită inspiră pasiune și patimă, el e pentru bărbatul îndrăgostit ca munții cu câmpuri pline de flori de câmp și iarbă verde în care ai vrea mântuit și vindecat de lume și de viață, de tot ce-i stresant și îmbolnăvitor în lume, să fugi desculț, să te tăvălești și să te îmbrățișezi cu iarba, cu florile și cu albinele lor, să prizezi raiul, să-l verifici și exersezi pe propria piele în avans și în timpul vieții. Porții de rai sunt femeile adorate și iubite pentru bărbații lor îndrăgostiți, dar și viceversa e valabilă. Dar cum sunt bărbat, plăcerea mea e să vorbesc despre motivația și explicația iubirii pentru femeie. Căci iată, ochii ei ce-i privești și sorbi pierdut în adâncul lor, parfumul ei ce-ți inundă simțurile, vocea ei caldă, zâmbetul, râsul, gesturile, sunt plăceri furate prin raza ochilor și admirației infinite dintr-o femeie de care bărbatul e îndrăgostit. Îndrăgostit înseamnă să crezi că așa cum maimuțele au evoluat atât de frumos și special și s-au transformat în oameni, femeia iubită e floarea care a evoluat în sublim cu parfumul și culoarea odată, a luat viață, farmec și simțuri de la Dumnezeu și a luat numele de femeie, femeie iubită a ta.

  4) Visând așa frumos motivat de dragostea pentru o femeie, de fapt nu e decât o plăcere pe care o exersezi în pauza de lucru ca bărbat. Un bărbat, motivat și ocupat normal biologic în principal cu testosteronul pentru că așa-i biologia lui, toată viața "muncește" gândind într-o dulce obsesie și interes pentru femeie. Unii bărbați chiar exagerează dar e chestie involuntară de genă și specie și devin afemeiați, un epitet relativ și nedrept, când totul e dintr-un plus de testosteron în simțuri aprobat de Dumnezeu care nu a făcut rebuturi și greșeli creând așa nici un bărbat. Și orice bărbat în pauza de lucru a testosteronului e ocupat cu dulcele vis de dragoste cu care înconjoară în gânduri o femeie iubită și dorită, ca un păianjen o albină cu miere prinsă în plasa lui. Miere și rai, iată ce-i femeia pentru bărbatul îndrăgostit, sau sare în bucate în altă ipostază a gustului. Femeia pentru bărbatul îndrăgostit e dorință și vis de a alerga cu simțurile, cu gândurile, cu tot în ea ca pe un câmp de munte din rai, cu picioarele goale pe o iarbă moale și caldă verde crud. Dar cum sub culmea acestui câmp de munte cu iarbă verde și flori de câmp se află de fapt mult petrol, mult zăcământ de iubire, o, iată cu ce motivație de chef de lucru și pasiune de muncă de sondor vine bărbatul și vrea să caute cu mijloacele lui în trupul femeii frumusețea ei, bogăția ei, bunătatea ei, sufletul ei, bucățica aceea de frumos din adânc cu care e împodobit viul din ea, maimuțica aceea numită suflet pe care ai vrea s-o prinzi de coadă, s-o ții sperioasă să nu fugă și să te joci cu ea.

  5) Privirile grele de amor ale unui bărbat îndrăgostit sunt strigăte mute de dor de căutare în femeia iubită a ceea ce-ți lipsește, a ceea ce te impresionează până la emoție și până la lacrimi și de aceea, maimuța primată de top numită om a evoluat pe toate direcțiile, nu numai în inteligență dar și în iubire. Și a înlocuit nevoia organică și brută animalică de a face sex, colorând și înfrumusețând asta cu nevoia de a face dragoste care e un foc de artificii care îți încântă ochii, îți încălzește sângele și inundă limba cu salivă de plăcere sub puterea gravitației unui om drag, atât de drag încât prietenia lui se înnobilează ca vinul vechi și se transformă în șampania îndrăgostirii. Aiii, aiii ! Când sare dopul din sufletul tău ca bărbat plin de șampania agitată a dragostei, sub puterea și euforia acestor stări ale iubirii de-o femeie, ești un norocos ! Căci femeia știe că trebuie s-o iubești cu ceva, și îi place s-o iubești cu ce ți-a dat Dumnezeu, și să-i cauți în adânc, îndrăgostit, după bogăția ei, după sufletul ei care ștrengar fuge ca un iepure și nu se lasă prins, apoi într-un final se lasă și se dăruie în regalul ei de manifestare a dorului după sondorul ei drag.

  6) O noapte de dragoste dintre îndrăgostiți e o noapte în care rațiunea și cuvintele sunt în concediu, doar ochii vorbesc, doar respirațiile cuvântă, e o limbă muțească a atingerilor și a gesturilor și rar câte un cuvânt e tolerat. Căci îndrăgostiții n-au nevoie de cuvinte, doar de un imn al iubirii au nevoie. Iar prin șoaptele lor de amor oricum își compun în live în intimitatea lor propriul imn al iubirii. Iar ce nu spun despre iubirea lor, ce nu spun din ezitare sau fiindcă nu se poate, nu se cade, nu e posibil, sau din timiditate și frică, rămâne mai departe curgător în sufletul lor ca un pârâu care forțat de gravitație intră într-o peșteră și își continuă torentul și emoția curgerii în pământ, în taină și în tăcere. Câți nu se iubesc în tăcere și de la distanță, astfel încât ai mai popula o lume, ai face țări întregi de oameni care se iubesc în tăcere, în taină și pe aripile visului și dorului frânt...

  7) De la pubertate, din adolescență toți facem ca pentru ciocolată o pasiune, o apetență și o plăcere pentru cuvintele de iubire culese și sorbite de pe buzele și din ochii de care ne-am îndrăgostit. Oh, cum mai săruți de pătimaș și însetat buzele primei fete pe care ai sărutat-o, apoi a doua și a treia fată unde-ai mai prins curaj și îndemânare la sărutat buze și gât, sâni și coapse ! O, acest imn al iubirii, primele lui note și cuvinte începem să-l compunem în adolescență. Și totul în mintea noastră de liceeni atunci când suntem tineri, dar mai degrabă în inima noastră, căci mintea de liceeni e ocupată cu pregătirea pentru bacalaureat, se pregătește pentru a aduna pe portativul sufletului imnul iubirii pentru sufletul drag de care ne-am îndrăgostit. Dar vai ! Cât de greu este uneori să cânți de dragoste urechilor și ochilor ce-i iubești, căci viața dură și prozaică nu prea înghite aceste prețiozități încât majoritatea dintre noi nu avem încredere în noi, în propriul talent de exprimare, ezităm, ne încurcăm ca niște figuranți prea timorați în fața juriului și suntem ca un Mozart care nu știe să cânte la pian : praful se alege de toate simfoniile tale și imnurile de iubire care rămân să-ți fiarbă în suflet ca țuica în cazan ! Și eziți, și pierzi de fapt pe mâna ta iubirea și omul de care te-ai îndrăgostit, și fiindcă el se ia cu altă treabă, cu cineva poate mai interesant decât tine, nici nu știe și nici nu va ști vreodată ce simfonii și imnuri de iubire neterminate s-au consumat în implozie în inima ta sfărâmată. Apoi omul cu imnul de iubire sfărâmat se adâncește în ezitare, în tristețe, în alean și intri fără pașaport și fără viză în țara tristeții unde în această țară la toate răspântiile și peste tot sunt reclame și pancarte unde scrie : "La revedere fericire !, Bun venit tristețe !, Bun venit singurătate !, Bun venit cap sec în lumea looserilor !"

  8) Sub aceste accente dramatice, defensive și perdante ne-am trăit toți iubirile. Toate cântecele, toate romanele, toate filmele de dragoste sunt sub lait motivul cuiva care iubește și care nu este iubit, care nu este înțeles, care e refuzat, care e părăsit și uitat. Iubirea e o fatalitate, e ceva perisabil care se trăiește doar pe sezon apoi se ofilește sau nu se trăiește deloc căci e ceva foarte costisitor având nevoie de întâlnirea și lucrul la broderie a două suflete care sunt ca stelele, atât de dramatic de depărtate. Într-un univers vast cu atâtea distanțe incomensurabile încât chiar ciocnindu-se, stelele a două galaxii au ocazia nici să nu se întâlnească și atingă vreodată, așa e și cu șansa în iubire. Nu putem iubi și nu putem fi iubiți niciodată așa cum am vrea, cum ar fi după inima noastră și după dreptate. În genere, iubirea se pierde de cum se câștigă, câteva clipe ține fragedă și sublimă ca în rai apoi devine prizoniera lacrimilor, a părerilor de rău și-a dorului cu care am fost și suntem mai toți loviți, ca niște flori scuturate de cireș care-n calea de-a da roade cele mai multe mor cum spunea Eminescu. Iubirile noastre sfărâmate sunt ca niște flori de copaci de magnolii, atât de mari și frumoase cum sunt ele, dar căzute pe jos în parc iar cei ce se plimbă pe alei calcă pe ele, pe petalele lor care își dau duhul sub pantofii copiilor sau în tomberoanele măturătorilor.
 
  9) Așa s-au născut baladele de iubire, imnurile cele mai dulci și sfâșietoare ale iubirii, din inimi aruncate la gunoiului timidității și singurătății ce urmează la rând ca și efect în toată splendoarea evoluției stărilor omului. Căci din suferință se naște aleanul și el e mai sfâșietor spus cum un canar închis în colivie mai frumos și dulce dureros va cânta după dorul unei clipe de văzduh și libertate decât unul care s-a plictisit de ele.

  10) Nimeni nu e mai presus în meritele iubirii. Și culegi din omul iubit atâtea roade câte ai însămânțat în el. Uneori mai mult te bucuri să dai decât să primești iubire și prețuire. Căci adevărata iubire începe de acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb și de unde închizi ochii îmbătat de dragul ființei dragi și nu-ți mai iei nici o măsură de siguranță pentru tine. Te arunci în gol. N-ai merge la capătul lumii pentru omul drag și iubit până la lacrimi, așa cum cânta și Edith Piaf în Hymne a L'amour ? Nu ți-ai vopsi părul blond sau cu dungi dacă ți-ar cere ? Ai merge să-i aduci luna, ai fura avere dacă el capricios ți-ar cere. Ai merge la furat cu el. I-ai da toți banii tăi dacă el ar fi în nevoie și dacă ți-ar cere ori nu ți-ar cere. Ce contează riscul, dacă iubești până dincolo de lacrimi ? Ai renunța la țara ta, ai renunța la prietenii tăi, ai putea fi bătaia de joc a tuturor dacă un om iubit ți-ar cere. Nimeni nu poate însă rezista pulsului unei asemenea iubiri și dăruiri. Numai între îngeri se pot consuma fără urmări asemenea accente dramatice de iubire și dăruire. Căci din iubire prea pătimaşă te vei îmbolnăvi de inimă și știi că cel mai probabil ai muri și tu dacă un om iubit ți-ar muri înainte. Și mori de necaz când știi că însuși Dumnezeu îți limitează dragostea de-un om doar până când moartea vă va despărți !

  11) E posibil, și după 35 de ani să afli din întâmplare de un om de care-ai fost îndrăgostit în tinerețe. Și să afli că deși nu te-a iubit atunci, te iubește acum trist și fără nici o speranță și nici o logică și să constați surpriza că în sufletul tău au rămas totuși niște cărbuni aprinși acoperiți cu pietre, cu pământ și cu timp, pentru omul care nu te-a vrut. Și astfel ce mai e de făcut ? Cum te-ai mai privi în ochi cu acel om pierdut și ce vorbe ai mai putea să-i spui după 35 de ani de cărbuni aprinși acoperiți de pietre, pământ și timp al uitării ? Aceasta e ultima strofă din cele o sută cât cuprinde, ca și Luceafărul lui Eminescu, imnul acesta al iubirii pe care l-am compus și în care am vrut să spun că există și bucurie în iubire, foarte puțină dar există și dramă în cea mai mare parte. Căci cu această meteahnă și  în această notă a tristeții, a dramei și a uitării se nasc, trăiesc și mor toate iubirile.

  12) Toți cei ce-au iubit vreodată, rămân fără iubire, nu pot scăpa de această fatală despărțire, de acest stigmat, de această evoluție în declin și toți rămânem singuri, despărțiți de oameni dragi, iubiți și adorați, și rămânem ca niște stele pierdute, despărțite și pironite pe cer veciei și imensității de distanțele incomensurabile. După ce-am iubit o viață cu patimă și jind, toți rămânem ca niște luceferi pe cerul senin al dimineții : singuri, nemuritori și reci. Dar fiecare clipă eternă a înfloririi unei iubiri e dulce și valabilă momentului ei istoric perisabil în sine, fie că ai trăit iubirea, fie că i-ai dus dorul. Fiecare mai mult sau mai puțin am pierdut iubirii și bucuriilor ei cei mai frumoși ani ai tinereții. Și privim în jos pe piept și o șchioapă puțin mai la stânga și auzim o nebună bătrână cu numele de inimă cum nu vrea să-mbătrânească și o ține tot pe-a ei cu iubirea. Dorul înghite oricum ca o junglă și iubirile trăite și pe cele spulberate. Există un dulce sublim al fericirii unei iubiri consumate cât și un amar sublim al suferinței unei iubiri spulberate. Toate sunt condimentele cu care a fost presărată viața ta. Condimente mai dulci sau mai amare. Există o plăcere a lacrimilor de fericire în iubire și tot o plăcere a mângâierii prin descărcare, prin picurare pe nas, pe buze și înnodare în barbă a lacrimilor de suferință, de tristețe și dor de iubire sfărâmată. Iubirile tale, că mai vesele sau triste, sunt viața ta, titlul ei, eticheta ei și toate sfârșesc în ghearele timpului și în dor și poți trăi cu acest dor doar după ce te descarci și compui un imn al iubirii și-ți iei de pe suflet această piatră.