126) A FI DEZIUBIT SAU DEFINIȚIA DORULUI DOR

126) A FI DEZIUBIT SAU DEFINIȚIA DORULUI DOR

  1) Dorul dor e cel pe care îl definea atât de bine Lucian Blaga când spunea că cel mai adânc dintre doruri e dorul dor, acela care nu are amintire și nici speranță. Vrând să dau o definiție în viziunea mea acestei stări a dorului dor, l-am poreclit deziubire. Dar a fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean de cineva care nu poate ajunge la tine.

  2) Dacă privești printre gene oameni și oameni pe stradă ca printr-un ecran de aparat ecografic, vei vedea din capul și din pieptul fiecăruia câte raze invizibile, cât nimb și aureole ascunse de dor fabrică fiecare că nu poate ajunge la cineva sau altcineva nu poate ajunge la el. Cel mai bine întrebăm copacii, florile, plantele, iarba : Cum Dumnezeu se descurcă țintuite definitiv într-un singur loc și li-s dragi ceilalți copaci, flori și fire de iarbă crescute și ele departe unele de altele ?

  3) Câte lacrimi de iubire și dor nu varsă cireșii sau brazii unii pentru alții, nu vom ști niciodată dacă nu le vom mângâia coaja cu lacrimi de-ale lor transformate în clei și rășină... ! Așa plâng copacii de iubire și de dor. Cum de se pot ei iubi și dori și cum rezolvă inexorabila lor depărtare și separație cu care trebuie să se iubească fiecare copac și floare de pe un munte, cu altele de pe alt munte ?

  4) Dac-am trăi iubirea plantelor și copacilor transformată inevitabil în dor, ne-am dezintegra de acest dor vegetal și nu i-am rezista ca oameni tăriei, tragismului și intensității lui. Și noi fabricăm ca și plantele dor care e o evoluție în tragic a iubirii nespuse și netrăite, atunci când pățim ca și ele, țintuitele care cresc pe piscuri de munte inaccesibile, pe streşini de case vechi sau pe tendere de locomotive vechi cu abur. Nici măcar stelele nu scapă dramatismului iubirii imobile cât de tari și mari sunt, căci tot nu pot ajunge unele la altele să-şi unească clocotul și se mulțumesc să își strălucească arzând depărtărilor și singurătăților atât de mari și atât...

  5) Nu putem fi mai mari și mai tari în iubire în zadar și în consecință în dor, ca plantele, ca stelele atât de fierbinți, de aceea dragostea pierdută trebuie să învățăm de la ele s-o transformăm într-un dor la fel de mare și fierbinte ca dogoarea unei stele. Dorul de dragoste e mai mare ca dragostea, e o explozie de dragoste care clocotește periculos sub un munte cu câmpuri văratice cu flori de câmp, care de fapt e un vulcan adormit și care poate erupe oricând. Toți munții sunt posibili vulcani adormiți de iubire în zadar transformată de legile fizicii în dor. Și dacă munții nu erup, atunci ei se mișcă în cutremure iar noi oamenii ne mișcăm de o plăcere și o mângâiere dulce trist amară a visului de dragoste pierdută, netrăită, a visului de fericire ascuns și tainic, simțământ ca o nestemată veșnică și neprețuită a bucuriei vieții tale, inimii și sufletului tău în părțile lor cele mai ascunse, sensibile și năvalnice. Dacă vezi așa lucrurile, acesta e refugiul și liniștea prin care poți să reziști după ce ți-ai oferit inima dezgolită pe tavă și tava a căzut jos.

  6) Să nu fim triști că într-o zi ne simțim părăsiți, trădați sau uitați de cei pe care nu-i credeam în stare să ne lase. Uneori e doar părerea noastră că ne-au lăsat. Ce știm noi de cei ce ne iubesc și credem că ne lasă, pe unde au plecat și unde au plecat și câte au luat din noi cu ei ? Ce știm noi de râuri secate, de albii goale de ape care nu mai sunt, care nu au secat ci curg la fel de impetuos în pământ în pânze freatice ? Ce sunt pânzele freatice decât toate apele ce se adaptează la realitatea imposibilă a suprafeței și curg răzvrătite în meandre subterane, singurele posibile ?

  7) Triști și însetați de tristețea și dorul iubirilor stinse sau nici măcar începute, nici nu știm cum bând apă rece și proaspătă din ciutura unei fântâni cu cumpănă din Bărăganul tristeții noastre, bem de fapt din dragostea ce credem că ne-a părăsit, dar ea ne răcorește sufletul și inima, de-acolo din taina apelor reci ale fântânilor obligate să poarte prin meandrele pământului toate apele ce nu pot și nu au dreptul a curge la suprafață... Deodată te simți fericit, așa părăsit și uitat cum te crezi când bagi gura arsă de sete în apa rece a ciuturii sparte a unei fântâni și sorbi... În clipocirile apei îți vezi chipul desfigurat de supărare și indignare dar inima se potolește pe dată cu răcoarea apelor dorului din ciutura cu apă din pământ. Atât îți rămâne, dorul și dorința ca parfum în sine eternizat în inima ta a unei flori care nu trăiește decât o primăvară și dacă ai avut norocul ori inspirația să fii în parcul unde înflorea, de bine, (oricum n-o puteai rupe nici din parc, că luai amendă), dacă nu, îți rămâne amintirea parfumului florii și culorilor sale perisabile. Nu poți ține flori vii și proaspete peste anotimpul și sezonul lor până-n iarnă și nu poți ține iubiri mari la suprafață și să mai fie și proaspete și răcoroase ca apa de izvor. Marile iubiri sunt în subteran iar marea sete se potolește cu apa răcoroasă dintr-o fântână, într-o zi când îndrăznești să bei din ciutura spartă o apă atât de bună și rece a dorului care se risipește curgând ca apa din ciutură pe buza fântânii din Bărăgan. A fi deziubit nu înseamnă să nu mai fii iubit. Înseamnă să fii iubit și mai mult, în taină, cu durere, cu alean, cu dor.