127) ÎNTRE BISERICĂ ȘI CÂRCIUMĂ
1) Nu vă pune pe gânduri, nu vi se pare curios faptul că Dumnezeu nu apare pe piața actualității și e dispărut, El și locația Lui din realitate, din evidență și din orice coordonată GPS de la facerea lumii și până azi încât nimeni în afară de pătimaşii religioși cu ochii minții lor însiropați de extaz numit revelație divină nu L-au văzut pe Dumnezeu până acum cu ochii vii ai nudei realități dezbărate de ficțiune ? Nu vă preocupă ilogicul fapt cum creatorul universului evită să-şi pună în concret acest fapt banal și normal al apariției în toată splendoarea și e prezent în schimb doar în gândurile oamenilor, în speranțele și rugăciunile lor, în visurile lor pentru o lume și o viață mai bună neapărat și doar taman după moarte, pentru că din viața lor reală, din concret Dumnezeu chiar lipsește nemotivat, fiind în schimb prezent doar în abstractul sinapselor neuronale ale celui mai evoluat mamifer, ca să nu spunem maimuță primată din punct de vedere psihic, numit om ? Friedrich Nietzsche, pentru asta a spus că Dumnezeu a murit de supărare dându-şi seama că noi oamenii suntem cea mai mare gafă a Lui. Ori nu putem ști asta și la fel de egal și îndreptățiți putem crede că Dumnezeu e cea mai mare gafă a oamenilor.
2) Deci putem admite cum Dumnezeu fiind prezentat după o considerațiune utopică și ideală a fi etalonul a tot ce e mai frumos, bun, genial, măreț, brav, demn, de bun simț și de onoare în univers, iar cu aceste calități putem conchide că orice Dumnezeu al demnității și-a dat seama până acum că ceva nu-i în regulă cu lumea și cu oamenii creați după câte li se întâmplă în pustiul lor de viață, că e imposibil ca un creator ce se respectă să-i placă, să admită și tolereze ceea ce etern și dramatic li se întâmplă oamenilor creați, că nu poate înghite și îngădui și tolera la infinit că în mod ironic pentru talentul creator divin există un cert neajuns în crearea acestei lumi, o eroare, ceva care nu i-a ieșit Creatorului conform planului și intenției inițiale și cum la Dumnezeu reparația și cârpirea sunt excluse, El fiind un divin deci un original, sătul de atâta incertitudine, de stres, de supărare, de depresie și de întrebarea retorică cine a greșit ?, el sau oamenii, îmbolnăvindu-se de supărare a murit. A murit Dumnezeu ? O my God, ce gând și ce bănuială sumbră, depresivă și îngrijorătoare ! Dar cum credeți că putea trăi Dumnezeu, Tatăl vostru din Ceruri cu această supărare ?, cu stresul provocat de chiar vanitatea și suficiența oamenilor în credințele lor religioase în majoritate dușmane și inamice funcție de meleaguri, de a crede că pot accesa divinitatea, pot deveni veșnici în părtășie cu Dumnezeu, râzând în nas stelelor care tot vor exploda și muri, dar ei, credincioșii decedați și înviați în Rai nu ! Este cu putință ca prin două, trei rugăciuni antice, puerile a la Moș Crăciun care vine cu daruri multe pentru copiii cuminți, Dumnezeu, creatorul tuturor galaxiilor și al lucrurilor serioase în univers să fie pus de încăpățânarea și vanitatea umană să le dea robilor săi, care își spun muritori de rând, pâinea cea de toate zilele în fiecare zi, să le dea belșug și spor în casă, să pună apostila pe cererile lor meschine și efemere de sfințire cu mănunchiul de busuioc și aghiazmă a caselor și mașinilor, să fie intendent șef la magazia de materiale și de visuri la cheie ale oamenilor, niște bacterii evoluate ale unui colț efemer de galaxie, aproape obligat de virulența și insistența rugăciunilor lor să n-aibă nici o scăpare încât să trebuiască să fie specializat potrivit imaginației și fasoanelor oamenilor a se ostenei să dea fiecărui rugător după merit porția de grijă numită mântuire sau izbăvire ?
3) Deci relaxați-vă bunilor samariteni și corifei ai credinței religioase ! Abăteți-vă gândul de la vertijul psihologic, de la depresia, de la ideea logică că Dumnezeu ar fi murit și închinați-vă mai mult hologramei Sale, imaginii Lui din sinapsele neuronale ale creierului vostru, spunându-vă în mintea voastră în limba oficială a pământului, engleza, cu toate prilejurile și pentru orice emoție ce aveți : "O, my God !" Pentru dureri să spuneți o, my God ! ; pentru plăceri, extaze și orgasme să spuneți o, my God ! Să spuneți toate aceste rugăciuni pentru care Dumnezeu e dependent până la lacrimi a le auzi așa cum cred oamenii. Iar Dumnezeu, potrivit ambiției de fericire și mai ales veșnică a oamenilor, este aproape obligat, somat în subtextul și lait motivul rugăciunilor, să onoreze ambiția oamenilor de visuri de fericire la cheie. Și atunci oameni buni, ce vă mai rămâne de făcut decât să vă rugați și să fiți absolut mulțumiți când vedeți și vă închipuiți că Dumnezeul vostru, alții Dumnezeul lor, total diferit și contradictoriu de al vostru, poartă fiecărui credincios de grijă pregătindu-ne larg la suflet tuturor un culcuș cu puf moale în Rai, având Domnul doar pretenția unor rugăciuni să i le adresăm sinceri și loiali, dependenți și obedienți, cum îi place așa Lui Dumnezeu să ne vadă în genunchi, chiar robi și roabe cum spun chiar și rugăciunile ? E chiar așa de mult și silnic niște rugăciuni ? Dacă le vom face vanitoşi, iată atunci va veni și Dumnezeu cu mila și dărnicia Sa și ne va pune tuturor la picioare (după moarte bineînțeles) confortul și bunătățile universului la îndemână doar prin ritualul regional terestru uman al rugăciunii. Un Dumnezeu obligat de fasoanele umane a deveni antropomorf și specializat în problematica umană efemeră și măruntă a gestionării pântecăraiei și chiorăielilor mațelor noastre de foame, după aia să ne culeagă sufletele gonind prin văzduh, ca un vânător de fluturi cu plasă, un Dumnezeu obligat de insistența umană a fi un astfel de vânător și colecționar pasionat de suflete e un Dumnezeu demult plictisit și stresat, sedus și deturnat, abandonat de la scopuri și treburi mult mai serioase în univers decât să țină cu erudiție evidența tuturor păcatelor prin fluierăturile noastre în biserică, ori a paharelor golite în cârciumi, ori a femeilor seduse, ori a masturbațiilor cu care am greșit fiecare imputabile în vama a optsprezecea a văzduhului, toate denumite păcate, pentru care nu vom intra în Rai, evident. Pentru aceasta nu are rost a ne mai îndoi cum Dumnezeu neîndurându-se a ignora nici miorlăielile umane denumite rugăciuni dar nici să renunțe la cerințele serioase de nivel tehnic de gestionare a universului și mersului sorilor care sunt altele, mult mai înalte și urgente, sub acest stres, între rugăciunile mărunte și efemere ale oamenilor și gestionarea galaxiilor și mersului tuturor sorilor a sucombat de extenuare, de stres, de urât și de îngrijorare, ucis deci chiar de infatuarea apoteotic religioasă a oamenilor care l-au uzat și consumat pe Dumnezeu dincolo de cota de rezistență divină.
4) Chiar să vrea, Dumnezeu nu mai poate din trecutul Lui de o simptomatică și anormală discreție ca după ce ne va fi ucis pe toți în preferatele-i apocalipse și potoape să renască nonșalant pentru noi util și pregătit a ne păstori aceleași vane și stupide moravuri ne-am creat și vrem să dăinuie în veci prin cele două habitudini care ne plac : Religia și alcoolismul. Acestea două sunt niște euforii ale simțurilor umane date de Dumnezeu. Și nu poți să te minți să nu vezi cum sunt cele două forme seducătoare narcotice între care pendulează interesul uman. Cât de liniștiți și fericiți sunt astfel oamenii care sub anestezia administrată în biserici și cârciumi, se eliberează de frica de singurătate și necunoscut și își aștern de moarte atât de tacticoşi și satisfăcuți, unii în aburii alcoolului și fumului de tutun, alții în fumul de lumânări și tămâie ! Ai zice că asta e o lume perfectă ori când vezi cârciumi și biserici pline de atâta căutare și euforie te poți întreba consternat dacă nici o altă variantă nu a îngăduit Dumnezeu și într-adevăr asta și doar lumea asta în care trăim e rămășița din tot ce a făcut exuberant mai frumos, excelent și bun în univers Dumnezeu, creând o lume plină de biserici și cimitire pe de o parte și de cârciumi și clinici de dezalcoolizare de cealaltă parte..., apoi o scară cu trepte de abur până la cer, cu două ramificații, una în Rai și alta în iad și cu asta basta, rostul universului s-a încheiat... Dacă acesta e universul și rostul lui, dacă asta e lumea ideală ce poartă ștampila manufacturii divine creată de Dumnezeu în șase zile, e trist și e un fiasco și orice om cu bun simț și cu bună măsură ar vrea să dezerteze din acest univers trist și ratat, către un univers mai bun, paralel, de care în treacăt, printre vaiete și suferințe au auzit oamenii.
5) Pentru aceasta trebuie să ne scuturăm de supărare și dezamăgire și să facem o reflecție lucidă a la Hamlet. Căci și noi, fiecare în parte, nu numai Hamlet, avem dreptul să furăm un craniu din gunoiul cimitirului, cum vom ajunge și noi, și privind acea tigvă umană în orbitele goale și dinții parțial lipsă rânjiți să-L întrebăm pe Dumnezeu : Ăsta e efectul creației Sale ? Asta e realizarea, simbolul și opera de căpătâi a Lui Dumnezeu și cum poate fi mândru de asta, de aceste oase goale din care a zburat ca un abur un suflet, cu atâtea amintiri, cu atâtea vise, toate risipite și pierdute, lepădate de suflet care s-a dezis în clipa morții noastre ca de ciumă de tot ce-am fost pământean deci automat păcătos, urcând hărgălaş pe scara credinței cu trepte de abur până la cer ? Deci privind dezabuzați acest circ tragicomic intitulat facerea lumii și privind în imaginație pe Autorul ei, vedem cum aceasta, această lume nebună și tristă, criminală și odioasă e cea mai stupidă și precară variantă din tot ce ar fi putut face mai măreț în univers Dumnezeu dintre infinitele variante, cu mult mai bune pe care nu le-a făcut, pe care le-a evitat și ignorat, cu scuza care nu ține că și-a rezervat planul de grație al fericirii și împlinirii oamenilor doar pe lumea cealaltă, doar după ce ei fatalmente mor, atât de tardiv și inutil în Rai ! Nu se poate așa ceva ! Căci te întrebi : Din iubire și filantropie sau din ură și mizantropie a Creatorului pentru rasa umană, sau fiindcă Creatorul nu există, din Opera Lui de căpătâi, din soarta pământenilor numiți oameni s-a ales praful și un fiasco dramatic și trist demn de fluierături și huiduieli la scenă deschisă ? Nu e păcat de tot timpul pe care Dumnezeu și l-a pierdut în zadar cu noi și noi cu El în acest colț de galaxie dacă atât de mult ne-a iubit încât ne-am ratat reciproc unica șansă de a deveni contemporani cu Dumnezeu și cu fericirea generică ce putea să o ofere infailibil fără prea mari costuri și eforturi divine unor ființe pe care le-a creat să fie inteligente ? Și atunci, din cauza acestei tristeți existențiale inexorabile, a acestei depresii, a acestui necaz cosmic, noi bieții oameni, ne-am ales cu supărările, cu durerile și cu moartea și de aceea toți ne stingem focul cum putem, unii în biserică, alții în cârciumă, iar Dumnezeu face ce știe El mai bine : se pitește și face tot posibilul să lipsească nemotivat din această lume și urgențele ei, ascuns ca un șoarece de siloz în cel mai negru și neverosimil colț de univers, ascuns în mit, în poveste, în legendă și în minciună autoasumată, în placebo psihologic bun pentru calmarea omenirii. Cutremurător, dar dacă Dumnezeu există, iată unde duce logica oamenilor pe care i-a creat, logică ce pune în reflector impardonabila lipsă de prevenție și studiu de impact al operei divine ratate numită Facerea Lumii !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu