77) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI

77) O PAUZĂ DE UN MILION DE ANI

  1) Nici unul dintre noi nu se gândește la moarte fără un minim disconfort, dezinteres sau repulsie, funcție de dispoziția de moment și de ce a mai auzit că se spune despre moarte și lumea de apoi în Cartea Sfântă și în folclorul nostru,  în general pentru cei mai mulți dintre noi care suntem păcătoși, lucruri rele și înfricoșătoare, de n-ar fi să amintim decât de Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu unde vei tremura ca un câine la injecție în fața haidamacilor pregătiți să te ia. Să mori și după aproape toate probabilitățile să ajungi în iad, materie primă pentru industria specifică a schingiuirii cosmice gestionată de diavol și patronată de șeful său ierarhic Dumnezeu, iată teama viscerală pentru care moartea și mormântul e un gând alungat, amânat sine de de oameni pentru dulceața zilei de azi, de aici și de acum. Toți căutăm o dulceață, o mică linguriță de dulceață în marea de amar a încercărilor, durerilor și mizeriilor brute și prozaice ale vieții, ceva care să se opună prin contrast spectrului lugubru și funest al morții, al sfârșirii, al terminării, al defectării agregatului biologic ce ești, care-ți va cauza și zdruncinarea sufletului nevoit să-şi ia catrafusele și să plece în bejenie din tine. 

  2) O stare atât de naturală de dezagregare a materiei corpurilor noastre, moartea, starea cea mai profundă și mai îndelungată, eternă chiar, singura cu adevărat de o consistență, seriozitate și solemnitate soră cu eternitatea, a ajuns să fie coșmar pentru gândurile noastre și alienare pentru rostul și bucuria vieții, a emoțiilor și sensibilităților noastre trecătoare și efemere. Moartea, prin puterea ei neagră molipsitoare către tranchilizarea voinței și tonusului nostru cu serul otrăvitor al conștiinței iminenței inexorabile a trebuinței de a sucomba, a remiza și a o termina abrupt cu chestiunile practice și banale ce ne caracterizează, ne-a influențat făcându-ne total indisponibili a putea și a vrea să murim, de o manieră inconvenabilă, inconfortabilă și deloc optativă. Toți optăm pentru amânarea morții ; o amânare sine die. Într-un dialog colocvial cu moartea, la întrebarea acesteia : "Iată-mă, am venit, ce mai faci, ești pregătit ?", toți i-am răspunde : "Doamnă, știi ceva...? Ia mai du-te dracului de-ți caută de treabă, că eu nu sunt pregătit !" Avem vanitatea de a mai păcăli și a-i mai da țeapă morții pentru încă o zi și încă una. Ținem cu înverșunare la conservarea și eternizarea emoțiilor din "această frumoasă zi ce mâine nu va mai fi", vorba poetului Grigore Vieru. Ziua de azi e o victorie temporară asupra morții care însă nu se dă bătută ci se regrupează pentru asaltul final de anul viitor pierzând luptă după luptă până atunci cu mândriile și anticorpii noștri, cu doctoriile și tratamentele medicale pe care le luăm dar moartea e parșivă, nu se sperie, nu se intimidează de strategia noastră de a o eluda, moartea se imunizează, își ascute între timp coasa, se vaccinează cu medicamentele noastre căci după ce medicamentele noastre își termină efectul, moartea se regrupează perpetuu în noi și în mădularele noastre alegând din panoplia de un milion de boli avute la dispoziție puse la îndemână de Creatorul Dumnezeu, încă una care îi vine la mână mai bine la un moment dat și ne trezim că ne bagă în vene, în sânge și carne insurgenții vajnici ai atacurilor de cord, cerebrale, leucemiei și cancerului ca prin această lovitură de grație să ne mineze, să ne saboteze și să câștige perfid și în final războiul cu noi. Conform planului Lui Dumnezeu de a fi trecători, întâmplători, de a fi pământ și a trebui să ne întoarcem în pământ.  Suntem nevoiți să trăim aici și acum în aceste condiții precare și mizerabile în care suntem liberi să promitem orice dar nu că nu vom muri mâine.

  3) După dorință, odată ce ne-am născut putem alege să trăim astfel, cu moartea în sân și necazurile cu ghiotura, sau să murim. Sinucigașii aleg în final să moară ; e opțiunea lor și o problemă a Lui Dumnezeu pe care n-o recunoaște ; El le-a dat viață tuturor, deci : s-o trăiască indiferent cum ar fi !!!, altfel e păcat scris cu roșu în Cartea Sfântă, deci e de belea. Desigur, în majoritate însă toți vrem să murim cât mai târziu, bătrâni și sănătoși, să mâncăm cât mai multă pensie, să depunem cât mai mult aterom pe artere, să dăm o șansă institutului de geriatrie ce se va ocupa cu studiul și oblojirea ineficace a decrepitudinii bătrâneților noastre. Constrânși de realitățile morților tuturor semenilor noștri ce se petrec prolific și alert la tot pasul în jurul nostru, nici noi cei vii și sănătoși de acum nu putem spera în ultima clipă de luciditate înaintea morții cu care este hărțuită și schingiuită conștiința noastră că vom avea o soartă mai bună. Trăim strepeziți cu frica bolilor și a morții în sân, or asta nu se cheamă că trăim ci că vegetăm otrăviți, destructurați și văduviți de ceea ce s-ar chema o autentică și exuberantă bucurie și înțeles, rost și sens al vieții. Chiar dacă amânăm tot mereu oroarea de a fi într-o fatidică zi în fața instanței practice a morții, învățăm încet, încet să i ne supunem neputincioși dar nu reușim sau nu vrem să reușim câtuși de puțin să ne învățăm și obișnuim cu moartea proprie. Mereu avem un amendament major și un bemol în fața actului ultimativ normal de a muri. În general nu vrem ori nu putem muri. Ne mințim că moartea e departe, râdem mânzeşte de ea, ca în culise să ne roadem unghiile de scârba, frica și urgența morții ce ne paşte. Cugetul ce ni l-a pus Dumnezeu în cap unelteşte contra trebii preferate a Lui Dumnezeu : să ne vadă morți țepeni, puși în sicriu, cu vată în nas, pantofi noi și flori pe piept. Ne-a împrumutat Dumnezeu din mintea și emoțiile Sale ca să ne molipsească cu frica și emoția de-a muri. Dându-ne mintea ca pe un cadou prea scump, Dumnezeu ne-a oferit realitatea nudă și mizerabilă a vieții și a morții ca un decor searbăd și sărac în care bibeloul minții și conștiinței noastre nu-l putem expune decât ca un kitsch. Și cel mai mare kitsch este să credem ceva despre noi, orice pe această lume, altfel decât că am fi niște vertebrate, niște mamifere efemere pe suprafața acestui pământ și trebuie să ne pierdem viețile fiecare într-un spectacol întotdeauna tragic : ori doborâți de boli, ori de accidente. Or animalele nu au nici un Dumnezeu care să le apere de dramele și riscurile vieții lor animale pline ca și ale noastre de accidente și boli. Din fericire sau din păcate, noi oamenii avem un Dumnezeu către care ne rugăm cu îndârjire zi de zi și noapte de noapte să ne apere de toate pântecăraiele, pecinginile și duhurile rele ce ne bântuie zi de zi și noapte de noapte. Astfel, din fericire pentru noi, noi avem Dumnezeul nostru de serviciu pus la dispoziție de univers, care nu va pregeta să ne primească cu solicitudine dosarul decesului și cu ochelarii pe ochi să-l examineze la Înfricoşătoarea Judecată și să spună că am fost mândri și nu am fost smeriți, că am crezut în deșertăciunile vieții și în plăcerile ei, că am păcătuit fără număr. Astfel zis, mai e o afacere să mori și să cazi iresponsabil ca un pescăruș mort în mâinile Lui Dumnezeu ? Căci Dumnezeu își va spăla mâinile cu spirt de penele tale moarte și va pune pe alții să te înghesuie undeva ca într-un marfar spre lagărul morții : ori vei fi condus cu fanfară și onoruri către expresul de Rai, ori vei fi aruncat și băgat ca deținuții din lagărele naziste în marfarul către iad. Deportați fiind în lagărul morții, căruia credincioșii îi spun locul vieții veșnice, în suflet ni se nasc monștri de revoltă, frică și ură. Fiecare crede în drama dispariției sale, crede că e de neînlocuit, că lumea fără el nu mai are nici un sens, că maximul de tristețe și dramă universală a fost atins odată ce moartea te-a secerat și pe tine, că universul cade în ridicol și sensul acestei realități se pierde odată ce moartea te-a înhățat și că se impune a crede în speranța unei alte realități și lumi mai bune pentru tine, dobândind odată cu aceste speranțe și cu sfârșitul vieții acesteia, dreptul ultim pentru viața asta la solemnitatea proprietății unui mormânt neapărat plin de flori care să arate lumii întregi drama ta insignifiantă și să eternizeze nimicul ce ești acum prin sufletul care îți uzurpă identitatea și se laudă cu ea pe toate coclaurile Raiului. Astfel, e imposibil să tragi vreun folos din fasoanele,  tabieturile și vanităţile paradisiace ale sufletului tău călător în stele. Din postura ta de cadavru, aceste fandoseli ezoterice ale sufletului îți rămân pe veci străine, le detești scârbit și nu te mai poți împăca exuberant cu gândul morții, al acestui ultim accident stupid pentru eul și carnea ta umilită, cărora pentru că nu le-ajunge eternitatea vidă a trecerii timpului fără de soluția Dumnezeu, se înalță prin rugăciuni preventive către Dumnezeu la pretenția de a ridiculiza, din ipostaza a un sac de carne și oase ce ești, tot universul, galaxii întregi, timp și spațiu etern. Tot universul se intimidează în fața morții tale asistată de Dumnezeul care îți vizează și pune apostila pe credincioșia ta ; galaxii, găuri negre, nebuloase stelare, quasari, pulsari, stele neutronice se simt cu toate stinghere și mici față cu experiența și opțiunea ta religioasă particulară reușită și fericită atât de pe lumea asta, cât și mai ales de pe lumea cealaltă când devii măreț și superior, eternizat și sfințit de puterea credinței, în raport cu tot ce conține universul care devine ridiculizat atunci când tu înaripat cu credința și fervoarea ta religioasă închizi ochii întru Domnul și devii un caz, un pacient celest și select aspirând la eternitate printre aștri și galaxii care sunt și ele pieritoare dar nu îți vor rezista căci tu Îl ai pe Dumnezeu drept înainte mergător printre stele umilite de tine și de ambiția ta de a le învinge și a vrea să le reziști și să fii o eternitate în părtăşie cu Dumnezeu, înconjurat de sfinți, radios și exuberant că în sfârșit intri fericit și asistat în custodia Lui Dumnezeu, visul la care ai visat o viață. Când ești credincios religiei curente care te motivează, ai învins, ești de-a dreptul fericit, asigurat, liniștit, căci sub această necesară transă și terapie, ai mândria și insolența de a discredita toată eternitatea goală și infinitul nereligios care te înconjoară, de a disprețui mândru tot ce mai mișcă dar nu a ajuns la aceleași concluzii religioase cu tine, de a pune tot restul în penumbră și dispreț, în fața vanităţii evidente a dezideratului mântuirii eterne a nimicului și efemeridei ce ești care te motivează pe tine, stare care îți alimentează sindromul tău religios autosuficient. Dumnezeu a devenit astfel și scop și vehicul locomotor pentru handicapurile și ambițiile noastre ale firii în drumul nostru efemer și infatuat prin cosmos către Dumnezeu și Rai.

  4) A muri altfel decât cu Dumnezeu în brațe e ceva imposibil și inconceptibil pentru firea umană vulnerabilă dacă ne gândim la consecința practică imediată a legilor chimiei, fizicii și biologiei care spun că a muri înseamnă a consuma definitiv ciclul și tot combustibilul acestei adunături întâmplătoare de celule care suntem fiecare, iar tot ce-am fost odată va fi vid, se va volatiliza și vom dispărea într-un neant cu totul normal din care am apărut odată și ne vom transforma și descompune devenind din nou lut cu oase goale, pretext și obiect de studiu pentru arheologia mileniilor viitoare. Este imposibil să credem că nu există Dumnezeu și că murind fără El vom dispărea ca un abur după ce vom consuma acest stagiu al vieții. De aceea, în geniul nostru creator, această umilință a morții deci a volatilizării definitive și normale a corpului nostru întru normala putrezire, iar a sufletului nostru întru normalul neant al nimicului neființei, noi am făcut moartea suportabilă prin crearea și urmarea unor crezuri terapeutice, cum ar fi credința în revirimentul unei șanse în viața de apoi, mângâiere pentru conștiința zdruncinată a muribundului care își acordă singur o șansă și se agață de ea ca de un pai de chibrit în mijlocul valurilor agoniei morții. A-ți acorda o șansă pe lumea cealaltă înseamnă a călca din interes în picioare și a disprețui și eluda voit legile chimiei, fizicii și biologiei, ale evidenței practice, care la expirarea timpului te-au scos normal din uz din alcătuirea curentă și întâmplătoare de celule adunate împreună care ești. A crede în Dumnezeu, deci într-o forță pusă la lucru și mobilizare în univers, culmea, tocmai pentru gestionarea cadavrului tău pentru a-ți scoate cu forcepsul sufletul din el și a-l blagoslovi cu izbăvirea ce-o aștepți dependent, înseamnă a crede neabătut că neapărat acel număr de celule întâmplătoare care s-au adunat vremelnic într-un înveliș ce a purtat numele tău, trebuie să continue sub o formă sau alta în Rai, alături de Dumnezeu, sub formă de duh, înger, pisică, bou, vacă sau șoarece, pentru cei ce cred în reîncarnări, orice contrastează cu dispariția definitivă a corpului fizic odată cu depozitarea normală și obligatorie a acestui deșeu al cadavrului nostru în sordidul și lugubrul mormânt, tomberonul destinat a depozita gunoiul final ce vom deveni. Faptul că biologia și toxicitatea acestui mediu în care trăim a făcut ca speranța noastră de viață să nu îndrăznească a se duce mai departe de șaptezeci, optzeci de ani, asta dacă nu ești prea bolnav, sau nu nimerești într-o epocă de război și nimicire în masă cum a fost nazismul, ne face pe fiecare a ne programa instinctiv și cătinel ceasul fricii și scârbei de moarte, ca un sistem natural de apărare odată ce ne apropiem fatidic de acest umilitor hotar. Normal biologic puteam trăi până la 180 de ani cu această carne pe noi dacă mediul toxic creat de Dumnezeu nu ne îmbolnăvea de moarte, și ce-i drept, nici noi nu contribuiam cu chimia și industria noastră la propria otrăvire biologică. Dar neavând ce mânca, mâncăm E-uri, apoi mergem la Sfânta Liturghie să mulțumim pentru pâinea noastră cea de toate zilele plină de initium, o substanță pusă în pâine de mai marii conducători ai lumii pentru care părintele ne îndeamnă să ne rugăm la biserică, soluție canceroasă pentru reducerea lentă și discretă a numărului oamenilor prin hotărârile criminale ale ocultei mondiale. Într-o variantă fericită a Creației, când carnea și anatomia noastră oricum permitea biologic, putea Dumnezeu să ne fi făcut ca ajungând la 80 de ani, atunci abia să fi fost în floarea tinereții, numai buni de trăit și iubit ; iar la 180 de ani să fi fost bătrâni și să fi murit... Ce ne facem însă că Dumnezeu a scris în Cartea Sfântă că anii omului sunt 70, iar ce trece de 70 este chin și suferință...!? De aceea nu putem trăi 180 de ani. În ADN-ul nostru s-a înscris mortal chestiunea religioasă care ca un efect placebo pervers și invers a invadat anticorpii noștri să nu mai lupte și chiar să creadă că trebuie să murim la 70 de ani. Pentru cei ce au trăit mai mult, au avut niște anticorpi miloși și loiali. Iată de ce dacă la douăzeci de ani nici nu te gândești la moarte, la patruzeci încă dai cu barda în stele, dar la șaizeci de ani majoritatea dintre noi devin bigoți și pravoslavnici, căci se aude ticăitul ceasului bolilor și morții ce aduc frica inerentă. Frica de necunoscut tocește dinții nepăsării și ignoranței noastre religioase. Cei ce mai rămân sceptici, mare parte din ei se fac frate cu sticla de băutură și țigara. Alții abandonează un Dumnezeu pentru altul, funcție de modă și tabieturi religioase. Majoritatea credincioșilor însă, datorită moștenirii acestei splendide găselnițe a calmării ororii morții prin credința în Dumnezeul bun la toate, a găsit soluția la anxietatea conștientizării morții prin aruncarea definitivă și completă în valurile trăirii sincere religioase. Este cea mai simplă și comodă metodă de a te abandona și totodată a te ascunde de neajunsurile firii aduse ființelor de stihiile și condițiile vitrege ale universului și de a te preda în brațele unui Dumnezeu antropomorf proiectat a fi util și bun tuturor gusturilor și mofturilor noastre humanoide, bun la tot și la toate, astfel încât să prindă Domnul pe fiecare muritor în palmele Sale salvatoare ca pe un pescăruș mort căzut pe o corabie. Când te prinde Dumnezeu în brațele Sale odată ce ai murit și astfel te-ai dezintegrat după știință și ai început să putrezești, atunci chimia, biologia și fizica au ajuns astfel de râsul curcilor prin preceptul religios care statuează că cel mort va învia, ba mai mult, că nici n-a murit vreodată, subzistând într-un suflet deștept care s-a descurcat printre stele mulțumită ajutorului cerut în tot ceasul o viață întreagă Lui Dumnezeu.

  5) Nu știu de ce, nici un posesor al unui suflet de credincios care se va descurca printre stele în drumul său sigur și neabătut către Dumnezeu, un suflet de acesta cu frica Lui Dumnezeu mai vrea cu tot dinadisul să mai trăiască o zi sau două în această lume de carne și își mai urează unii altora la mulți ani hârbului lor de viață când scopul evident e moartea ca și condiție obligatorie către devenirea ulterioară ei de pe lumea cealaltă...!? Faptul că nu se râde și benchetuieşte la înmormântări, când ești cu desăvârșire credincios și știi din ce lume rea a plecat mortul și în ce lume dulce se duce la bine și mântuire, mi se pare un nonsens și un act dizgrațios, imoral, de o ipocrizie inutilă a insista să verși lacrimi la înmormântări. Logic și normal ar fi fost să râdem la înmormântări știind că sunt prilejul și pretextul către călătoria vieții noastre în lumea cealaltă mai bună. Se constată o involuție civică socială de la daci încoace care își serbau cu bucurie decedații și se bucurau de morții ce le mor, primind ei înșiși propria moarte cu bucurie, știind de Raiul lui Zamolxe unde vor parveni cu atât mai strașnic cu câte răni de sabie mai adânci aveai, ori ciomege mai noduroase primeai în cap și te omorau. Or evoluția și circumstanțele istorice au înlocuit inutil religia dacilor cu cea de împrumut a romanilor creștinați pe baza unei vechi religii iudaice actualizată aproape la indigo până azi unde litania, recviemul, plângerea la zidul plângerii și turnarea de cenușă în cap au fost moduri de a fi ale acelei religii molipsind toată manifestarea socială cu ocazia morții cu balastul lacrimilor și suferinței și făcându-ne pe toți să plângem în disperare la înmormântări, făcând atâta caz și atâta ritual cu mortul țeapăn dus la groapă și implicit temându-ne noi înșine de propria moarte, cu aceeași intensitate. Dacă însă sătui de acest drum bătut al siguranței religioase prescrise încercăm să scăpăm de acest corset mistic și să optăm pentru o libertate totală a spiritului nostru cu orice preț, o facem pe riscul nostru și cu beneficiul relativ al libertății de conștiință și al spiritului liber cugetător sau libertin plictisit și iritat de interpretarea canonic religioasă obscurantistă. Odată cu crearea minții noastre, Dumnezeu ne-a dat tuturor libertatea de a ne înșela, și celor religioși și celor nereligioși. Astfel, în fața realității practice a universului imediat înconjurător toți suntem stigmatizați cu posibilitatea erorii, neputând vorbi de nici o certitudine într-o lume în care nimic nu-i sigur, nici existența, nici inexistența Lui Dumnezeu, chiar și îndoiala în legătură cu aceste două posibilități fiind îndoielnică. Totul pornește de la opțiunea Lui Dumnezeu care a ales relativitatea de a nu se revela conștiinței oamenilor direct ci doar mijlocit de trăirea religioasă profundă, condiție sine qua non pentru a-L percepe pe Dumnezeu într-o lumină ezoterică, nu una normală în coordonate fizice, ci ezoterice, spirituale, pentru că așa a vrut El ca să fie un produs al creierilor inundați de accidentul vascular religios, trăind doar într-o lume transcendentă din capul nostru mustind de transa religioasă, subiectivă, obscură, inevidentă matematic, a emoțiilor și trăirilor spirituale private intense și febrile a credincioșiei și revelației, adică a unei forme de alienare din întreaga gamă de diagnostice psihiatrice care din delicatețe și condescendență față de ideea nobilă de Dumnezeu nu se vor pronunța de nici un medic psihiatru. Singura evidență clară a devenit astfel evidența morții de care nimeni nu se mai îndoiește. Molipsind totul în jur cu relativitate după maniera-i criptică, chiar și asupra morții Dumnezeu ne-a strecurat morbul interpretării subiective, fiecare după propriul interes și urgență religioasă sau nu. Nici în moarte n-avem dreptul de a avea o certitudine clară și nu putem muri deplin și clar biologic, unii dintre noi arogându-şi dreptul și luxul de a muri mai mândri decât alții, de a muri solemn,  înflăcărați sau îmbolnăviți de motivarea religioasă și visul cel din urmă, Raiul. Însă nu numai religioșii găsesc un remediu relativ și o terapie contra morții. Vrem să eludăm inerția ei și să uităm de moarte prin muncă, printr-o activitate interactivă care să ne abată atenția de la obsesia tragediei finale în care toți vom sfârși. Toți oamenii, atunci când vor relaxare, concediu, plimbări, păduri, munte, mare, ei nu de muncă vor să se odihnească, căci a te odihni de muncă prin altă muncă e un mai mare îndemn și ceva natural dacă munca e făcută din plăcere, din convingere și din datorie. Vrem să ne odihnim de munca silei de moarte. Vrem să ne odihnim de coșmarul posibilității iadului. Și vrem să ne odihnim de visul cu transpirații nocturne și bâiguieli prin somn al imaginii cadavrului nostru plin de viermi și de un Dumnezeu care a conceput așa ceva și sub ai cărui ochi ficşi și neînduplecați ca de șarpe plângem noi cu lacrimile noastre de sânge de pământeni, strămoși ai lui Adam și Evei, alungați din Rai. Eu sunt mecanic de locomotivă ; și deși legile feroviare nu-mi dau voie aș vrea să muncesc nonstop, mii de kilometri, zi și noapte la manșa locomotivei, și nu aș vrea concediu, nu aș vrea odihnă pentru că fac din pasiune munca pe care-o fac ; exagerez bineînțeles, dar o fac din patos și din bună credință. Căci nu de munca ce îți place și te pasionează ai vrea să te odihnești vreodată, ci vrei să te odihnești și lecuiești numai de stupiditatea și răutatea lumii, de perfidia ei, de crimele ei, de escrocheriile și escrocii ei, de mediocritatea aspirațiilor umane, de starea generală a indivizilor de înapoiere în moravuri și superstiții identică evului mediu, sclavagismului, antichității și preistoriei care au spus la unison că există un Dumnezeu și moșiile Sale, iadul și Raiul, această poveste a poveștilor resuscitată și rescrisă mereu de lacrimile noastre amare de muribunzi canceroşi sau prin accidente stupide. E imposibil să crezi că există Dumnezeu într-un loc din cer și nu întinde mâna să oprească un criminal a viola o copilă speriată, să oprească o mașină a călca un bunic traversând pe zebră cu nepoțica în cărucior, ori că nu vrea sau nu poate să pareze o rachetă trasă într-un avion cu niște mame și copii, de către niște oameni descreierați care au posibilitatea să fie iertați până la urmă de Dumnezeu pe lumea cealaltă conform Cărții Sfinte atunci când li se va cânta prohodul și veșnica pomenire, cu lumânări, tămâie și toate cele rânduite de Dumnezeu. Pentru aceste orori și pentru multe altele dați-mi și mie voie să iau o pauză înainte de oroarea propriei mele morți sau a celor de care-mi pasă ; o pauză nu de o zi, nu de o săptămână sau lună, ci o pauză de un milion de ani ; un moratoriu și un armistițiu cu moartea și cu Dumnezeu de un milion de ani. Doar de atât aș avea nevoie ca să mă tratez de toate ororile și de neajunsul de a mă fi născut în lumea actuală făcută de mântuială așa de Dumnezeu, cum spunea Emil Cioran. Un milion de ani nu e mult, sunt cinci sute de ere creștine de două mii de ani, cu cinci sute de nașteri și răstigniri ale lui Iisus, cu cinci sute de potoape ale lui Noe, cu cinci sute de vechi și noi testamente etc. Tot ce-au adus în lume aceste povești pentru oameni mari și tot ce-au făcut acești oameni mari pe pământ jurând pe Biblie și cu îngăduința Lui Dumnezeu de a se întâmpla,  doar un milion de ani de pauză mai poate repara.