76) HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE

76) HAZARDULUI SĂ-I SPUNEM DUMNEZEU ȘI CUMINTE SĂ-I MULȚUMIM PENTRU TOATE
 
  1) Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cineva tot s-ar fi găsit să-L inventeze ; cineva mai deștept ca mine, mai deștept ca tine, mai deștept ca toți. Din câte s-au inventat pe această lume pentru folosul omenirii, dacă Dumnezeu n-ar fi existat, cum n-au existat dintru început atâtea minuni și invenții memorabile ale lumii, cuiva genial tot i-ar fi trecut prin minte să-L inventeze pe Dumnezeu, să-L scoată din neantul în care sunt toate și să-L facă folositor omenirii și nevoilor ei. Dacă nimeni n-ar fi îndrăznit acest lucru și nu i-ar fi trecut prin cap așa ceva, dar evident că alții mi-au luat-o înainte, negreșit că o mare plăcere aș fi avut să-L inventez eu pe Dumnezeu pentru ca să mă rog Lui, să-i cer iertare pentru tot ce mi-a dat sau mi-a luat.

  2) Oricât mintea și rațiunea ne sunt torturate de impardonabila inevidență a unui Dumnezeu atât de anormal de discret și neverosimil, tot trebuie să recunoaștem că mâna unei autorități creatoare divine,  pare că e obligatoriu să judecăm că tot se simte în tot ce e-n jur, în toată realitatea universului, în tot ce se naște, mișcă, trăiește și moare. Dar acest sentiment de încredere și siguranță a omului ce se simte apărat de mâna dispozitoare a unui Creator și girant universal numit Dumnezeu, care este responsabil și gestionar a tot și prin care ne potolim toate angoasele, fricile și necunoscutele noastre, acest sentiment al nostru de siguranță și încredere într-un astfel de Împărat divin protector al nostru, este relativ și nu poate fi definitiv. Dacă mergem până la capăt cu bănuiala existenței unui Dumnezeu gestionar al bunului mers al tuturor lucrurilor, după bunul nostru simț și normala noastră așteptare ar fi trebuit să sesizăm în tot ce ne-nconjoară, în lumea și viața noastră un spectacol ireproșabil, o sărbătoare, o fiesta a fericirii eterne și neştirbită, generată de spiritul și acțiunea unui Creator pe măsură, numai fericire, concordie, pace, Raiul pe pământ, iar noi să nu fi știut ce sunt lacrimile de plâns, ci doar cele de bucurie, să nu fi știut ce e necazul, boala, suferința, moartea, iadul ci doar plăcerea și alinarea, fericirea infailibilă.

  3) Cum se zice că omul sfințește locul, mai cu seamă s-ar putea conchide că Dumnezeu sfințește locul și locurile, lumea și oamenii pe care i-a făcut. Faptul că dimpotrivă, Dumnezeu nu ne-a sfințit pe noi de vii și lumea noastră da capo al fine odată pentru totdeauna, ca să nu mai fie nevoie de sfințirile viitoare din Rai, acestea devenind caduce și fără de folos, faptul că trăim și sorbim până la drojdie din toate aceste mizerii ale Operei practice a Lui Dumnezeu iar fericirea și pacea, împlinirea ni se prezintă ca niște privilegii și apanaje ale ALTEI LUMI utopice care ni se momeşte pe la nas cât suntem vii și ni se dezvăluie după ce inexorabil murim ca și condiție sine qua non, o altă lume decât cea a vieții de carne cum ne-a fost dată, ne face iremediabil să vedem în Dumnezeu un Creator inconvenabil de neinspirat și prea puțin bine intenționat cu Creația și Creaturile Sale care n-au nici o vină că s-au născut cu visul și dorința de bine și fericire imediată în carnea inimii lor însăilată, când în schimb au parte de cea mai neagră dezamăgire, aceea a vieții pentru dureri și moarte și a morții plenare ca și condiție de accedere la șansa unei fericiri și mântuiri cândva, undeva în univers într-un loc legendar și neverosimil intitulat speculativ Rai. Atunci, gândul că am fost creați de un bun și filantrop Dumnezeu ne e urzicat și timorat până la tortură. Și pe cale de consecință îi zicem mai degrabă Lui Dumnezeu un perfect Mizantrop, un satrap și un despot de carieră și ne întrebăm inutil și ineficient pentru ce a dispus un Creator să fie așa și să se poarte cu noi așa ?

  4) Pentru ce totul doare, pentru ce totul se îmbolnăvește și moare ? Și ce a avut de câștigat Dumnezeu dacă a fost atât de avar cu binele ce sălășluia normal și bogat în tolba dărniciei Sale pentru propriile creaturi, și nu ne-a îngăduit nouă un Bine supraevident, invulnerabil,  imediat, bogat, real și palpabil până la lacrimi simțurilor noastre aici și acum, oprind să cunoaștem noi vreodată ca și Creații divine tot ce e rău, tot ce ne doare și ne face să plângem? Nu putem percepe sau accepta încântarea și fericirea unui Dumnezeu mulțumit care ar putea să se fălească și exulte exuberant de tot ce a făcut așa cum a făcut și că a fost cu neputință a fi dispus să ne flateze inteligența ce oricum ne-a dat-o, cu evidența fericirii imediate, incontestabile, a unui Rai viu înconjurător căruia să-i fim contemporani atâta vreme cât ne credem vii și simțim cum ne bate inima și respirăm ACUM...!

  5) Nu putem înțelege pentru ce ne-a lăsat Dumnezeu să greșim și să sorbim astfel cu nesaț din cadoul otrăvit ce ne-a oferit prin libertatea de conștiință și liberul arbitru, testându-ne astfel cinic și machiavelic inaptitudinea șansei la existență și excelență potrivit standardelor Sale în lumea aceasta reală, și pentru ce în schimb ne-a rezervat foarte precaut și intransigent, laconic și secretos un loc într-un Rai îndepărtat și de aceea atât de irațional și barbar, cu zgârcenie și alegoric popularizat printre noi proștii, de care să ne bucurăm ca și suflete fără de nici un simț, simțuri pe care le pierdem oricum pe toate atunci când murim, atâta vreme cât vii și trăind, aveam atâtea simțuri vii cu care puteam cu nădejde și vârtos a-L percepe, lăuda și venera pe Dumnezeu și Raiul, care astfel, mai sănătos și util era să ne tihnească și să ne fie de un real folos de vii...!

  6) Eterna discreție opacă a Lui Dumnezeu ne inflamează și infectează orice urmă și resursă de răbdare și înțelegere, ceea ce face explicabilă existența atâtor necredincioși care nu au practic cum a-L mai înțelege și accepta pe Dumnezeul cel de toate zilele în această nefericită ipostază ce ni se oferă atât de incomod simțurilor noastre vii și rațiunii noastre înșelate și definitiv dezamăgite...! Am fi vrut cu un sincer și viu imbold să-i dăm Lui Dumnezeu tot ce-i al Cezarului, să-i plasăm pe umeri explicația și tămăduirea tuturor necunoscutelor, durerilor, ororilor și fricilor noastre aici și acum. Pe când, din neantul în care insuportabil de discret s-a retras cu toate armele Sale, Dumnezeu ne lasă neuronii și răbdarea să fiarbă în suc propriu. Astfel, după retragerea și dezertarea Lui Dumnezeu în necunoscut, lăsând în urmă câmpul lumii și vieții noastre pustiit și fumegând ca după terminarea unui război, tot ce ne-a mai rămas în jur de văzut și simțit sunt erorile pe care Dumnezeu le-a făcut și scăpat în sistem, ce ne umplu și molipsesc lumea și viața noastră cu rău și cu necaz și nu ne dă voie a persevera într-o laudă eternă, întemeiată, rațională și deplină față de un Creator care cu bună credință și milă ne-ar fi scutit de orice rău. Nu ne-a scutit. Și dimpotrivă, oamenilor nici nu le pasă de asta. Ci într-o aservire și linguşire dezgustătoare, oamenii simt în plăcerea și necesitatea lor de a simți, că tot ce le rămâne de făcut este ca toți să perseverăm inconștienți în ridicolul corului rugăciunilor noastre și să aducem mecanici și monoton osanale gratuite către un Dumnezeu de nicăieri și de niciunde.

  7) Salvat de bunătatea, condescendența, credința și respectul oamenilor, Dumnezeu nu răspunde niciodată pentru faptele Sale, pentru necazul ce ne-a pricinuit condamnându-ne de această atât de amară manieră la acest univers ostil vulnerabilităților noastre. Lipsa simptomatică a Lui Dumnezeu din această actualitate ne face să-L inventăm la tot pasul, fiecare după puterea, imaginația și priceperea sa și să-L aducem avizi de nevoia naturală de dragoste, în inimile noastre arse de durere, de frică și disperare, de nevoie nemângâiată de dragoste. Asta nu ne scutește pe fiecare să ne dăm seama fiecare după puteri, mai mult sau mai puțin, de dezamăgirea iremediabilă a ființei umane raționale care simte atât de acut lipsa Lui Dumnezeu, ori mai rău de atât, existența-i vinovat retrasă într-un neant al inevidenței din care nu regretă nici o secundă realitatea lumii și vieții blestemate și surogat ce ne-a dăruit-o, lăsându-ne astfel în gânduri un amar care sporește cu fiecare an care mai trece și ne spune că toate-s vechi și nouă toate și istoria răului și durerilor noastre se repetă prolific pe acest pământ până la Apocalipsa cu care mizantrop și machiavelic ne amenință Tatăl nostru din Cer de la Facerea Lumii, desăvârșind disperarea și durerea întrebărilor noastre fără de răspuns ce i se adresează de-a surda.

  8) Orfani de serviciu în acest univers, sufletul ne e strepezit până la paroxism de evadarea Lui Dumnezeu din lumea noastră reală, vie, numai naivii mângâindu-se cu percepția, ca și condiție a echilibrului lor moral și mintal, că Dumnezeu le vorbește și li se revelează din fiecare fir de iarbă ce nu a apucat să fie strivit de șenilele tancurilor și năclăit de sângele închegat al soldaților sfârtecați. Este Dumnezeu artizanul și autorul moral al acestor realități pe care le îngăduie ? Vrând nevrând, nu noi L-am pus să inventeze lumea și să nu poată s-o scutească de la începutul lumii de câmpuri de războaie și soldați îngropați însângerați cu sutele în gropi comune. Totuși, cui ar trebui să mă rog eu, păcătosul în lipsa unui Dumnezeu evident ? Să fac imprudența să mă rog soarelui Ra, ca vechii egipteni, ori elefanților, vacilor, maimuțelor și șobolanilor ca cei din alte religii, oameni și ei ca și noi, cu nimic mai imperfecți și prejos ca rasă umană ? Sunt liber să mă rog oricui, ca toți semenii mei credincioși din toate religiile, și să-i zic aceluia Dumnezeu, și să mor cu conștiința datoriei împlinite că am făcut-o, că am fost credincios. Să mulțumesc astfel unui Dumnezeu al meu la care eu mă-nchin pentru faptul că m-a făcut așa cum m-a făcut și că mi-a dat tot ce mi-a dat. Să mulțumesc pentru toate simțurile mele, văz, auz, miros și toate celelalte, că nu m-am născut orb, surdomut sau cu vreun alt beteşug. Să fi mulțumit Lui Dumnezeu și dacă mă nășteam așa, chinuit și urgisit, căci Dumnezeu este mai cu seamă balsam de pus pe suflete al celor suferinzi.

  9) Nu pot pune numai pe seama evoluției, chiar dacă evidența și rațiunea arată că așa e, faptul că am rezistat atâta timp fără să mor, și fără de nici un Dumnezeu, o autoritate, ceva care să aranjeze atât de bine carnea și lucrurile în mine încât să pot rezista cinzeci și ceva de ani fără nici o reparație capitală. Nu spun acum că în mine nu lucrează perfid nici un cancer care îmi va veni de hac ca la fiecare, prin voia Lui Dumnezeu, dar dacă am rezistat până acum, tot un Dumnezeu, oricum ar fi El, mi-a dat puterea să țin deocamdată în frâu cancerul și să-l înșel cu efectul placebo și autosugestia că anticorpii mei sunt niște bravi soldați care imbatabil, nu dau voie maleficelor celule ale cancerului să-și facă de petrecanie cu mine.  Dacă nu e nici un Dumnezeu care m-a protejat, și numai evoluția și hazardul m-a adus aici, atunci hazardului trebuie să-i spun Dumnezeu, și cuminte să-i multumesc pentru toate.