sâmbătă, 19 mai 2018

75) PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR


75) PĂMÂNTUL, UN MEGA CIMITIR

  1) Cum să privim pământul care orbitează în jurul soarelui în sistemul nostru solar dacă nu ca pe un cimitir vast însumând mii și milioane de cimitire, locul nostru de odihnă și scăparea noastră, a trupurilor noastre bolnave și chinuite, a tuturor ? De ce să nu ne gândim la cimitirul nostru în care vom fi înmormântați și scăpați, eliberați finalmente de acest univers dătător de durerile agoniei cancerului, ca la un loc drag nouă, tuturor, casa și stațiunea noastră de sejur veșnic, izbăvirea noastră de dureri și orori existențiale, promisiunea că ele vor înceta, evident cu prețul beznei din sicriu și al asaltului viermilor pe care nu-i vom mai simți oricum cu un trup defunct și inapt a simți ? La un moment dat vom fi concediați. Va fi o concediere finală. Vom fi scoși din activitatea vieții cu forța, căci nu voiam să murim ATUNCI, nimeni nu vrea să moară ATUNCI, să fim bine înțeleși, dar vom fi scoși cu forța la pensia morții atunci când ne va veni sorocul să murim și nu vom mai fi buni de nimic. Inutili și expirați, niște cutii de conserve goale, vom fi aruncați la lada de gunoi a universului, în pământ, ca un gunoi ascuns sub preș. Ce vreți să facă Dumnezeu cu noi atunci când vom muri ? Să ne ridice cu tot cu hoit la cer în mare mila Sa ? Aiasta nu se poate. Doar Iisus și Maica Domnului au avut acest noroc, având sânge albastru princiar divin. Pentru ce să fi putrezit Iisus după ce a fost omorât și să fie atacat de viermi aidoma cu noi ? Spiritul de castă părtinitor al Lui Dumnezeu a avut grijă să favorizeze pe cei sfinți aidoma Lui Dumnezeu, cu o soartă blândă, princiară, divină atunci când au trebuit sau trebuie să moară. Sfinții mor liniștiți și împăcați, bucuroși chiar. Mă și mir de ce-au trebuit să se încurce și să trăiască sfinții în viețile lor pământene în niște corpuri de carne perisabilă în condițiile mizerabile ale pământului printre noi mujicii, și să moară, s-o mierlească și termine tragic ca și noi, iar noi să rămânem amărâți cu gândul la soarta lor dulce, comparativ cu a noastră de rahat, amară și otrăvită, când își vor ridica ei solemn și alegoric trupul la cer iar cancerele și molimele vor fugi de pe ei ca apa de pe gâscă și vor cădea pe capetele noastre ca să gemem și mai mult, să gemem și de suferința sfinților izbăviți !

  2) Noi trebuie să murim și foarte frumos, expresiv și melodramatic s-o facem în chinurile cancerelor, cu zbierăte și urlete de durere în saloane de spital să se îngrozească și streseze medicii și asistentele, că ei și-au ales meseria asta, să lucreze cu bolile, cu molimele și decrepitudinea bătrâneții noastre atacată de alzheimer și demență senilă. Lacrimi de bucurie și satisfacție de câte ori medicii și asistentele scapă de noi, ne înfășoară în cearșaf, ne bagă în pungă de plastic, ne pun bilețelul agățat de degetul mare de la picior și ne duc la morgă în congelator ! Apoi, își intră Dumnezeu în atribuții : cu paleta cu plasă de prins fluturi, stă Dumnezeu prin morga și prin tot spitalul să nu scape nici un suflet pe geam și ne prinde sufletele tuturor în colecția Sa. Apoi rânduiește rudelor să se ocupe de datoria creștinească a înmormântării când trebuie să fim îngropați, în afară de suflet bineînțeles care se respectă și are costum de protecție ca să nu sufere nici un prejudiciu și disconfort din beteşugurile și molimele noastre pământene. Și astfel, scăpat de stigmatul hoiturilor noastre infecte și molipsitoare, sufletul se duce cătinel în Rai cu trenul expres de Rai clasa întâi, iar leşurile noastre eviscerate de Dumnezeu de conținutul trufanda care-i place, sufletul, sunt băgate de Creator îngrețoșat cu mâna la nas, sub pământ, ca să scape antiseptic și elegant de cadavrele noastre duhnind a hoit, o adevărată pacoste și problemă septică potențială pe suprafața pământului și simțului estetic al Lui Dumnezeu. Prin urmare, valea în pământ cu noi !, visul frumos s-a terminat, începe neantul, asaltul viermilor, apoi al diavolilor, toate, creaturile Domnului, dragii de ei ! Chiar unul dintre noi mai inventiv sau milos, să fi avut șansa să fi fost Dumnezeu pentru o zi și tot nu găsea o altă variantă mai bună de a scăpa de cadavrele noastre inutile, decât să fim băgați în pământ ; unde altundeva ? Necesitatea stringentă impunea o soluție practică și urgentă de a scăpa de aceste mizerii infecte care vor deveni corpurile noastre moarte. Lăsate libere pe câmpuri ele se vor fi adunat în munți de cadavre, ceea ce nici Lui Dumnezeu nu-i plăcea, evident, îi strica imaginea operei de căpătâi și lumii frumoase pe care a făcut-o. Cel mai la îndemână este să fim băgați, ascunși sub pământ. Astfel, Dumnezeu a făcut o favoare celor rămași vii, atât oamenilor, urmașilor noștri care ne vor plânge, prin faptul că i-a scăpat de infecția produsă de corpurile noastre moarte, cât și viermilor care le-a dat ceva de mâncare din carnea noastră putrezită, pâinea lor cea de toate zilele dată lor spre ființă de Dumnezeu, cum ne dă și nouă milogindu-ne în rugăciunea "Tatăl Nostru". Dacă această soartă a ascunzişului sub pământ a gunoiului ce vom deveni e dată de Dumnezeu, noi o primim cu bucurie. De ce să ne facem probleme de ce se va întâmpla cu hoiturile noastre împuțite în întunericul sicriului când Dumnezeu ne-a dat șansa de a nu mai simți nimic, nici o durere și scârbă după moarte, fie ea și scârba de corpul nostru alterat ? Morți fiind, nu mai simțim nimic din oroarea ce se produce în corpul nostru. Viermii pot mușca din noi în voie și după mare foamea lor, că nu vom mai simți nimic.

  3) Mulțumim Lui Dumnezeu că ne-a scutit de a simți și după moarte durerile și scârba putrezirii ! Vom reporni în noi mașinăria durerilor când vom fi deportați în iad ca și suflete. Atunci va începe adevăratul calvar al durerilor și suferințelor, cu prilejul tortúrilor la care vom fi supuși în iad doar pentru faptul că n-am crezut că un Creator al pământului și al locuitorilor lui se va supăra pe creaturile create că i-a făcut rebuturi de nu-i poate struni să nu mai facă rău și drept învățare de minte îi va băga cu ghiotura în iad, la grămadă criminali cu sânge rece și atei pașnici omorâți de ei. Corpurile moarte și infecte se vor odihni fericitele în pământ iar rudele noastre ne vor pune flori la mormânt ziua, iar noaptea cucuvelele ne vor albí crucile cu găinaț iar ploile le vor înnegri la loc ! Trebuie să fi fost groaznic ca durerile cancerelor noastre să persiste și după moarte. Vom scăpa de ele, de corpuri și de dureri, de lacrimi și drame cu prețul că toți nu vom mai avea nici un nume, doar un banal nume comun care va defini perfect ceea ce vom deveni : gunoi autentic, fostă plămadă divină de pe care suflul harului divin când Creatorul ne-a dat viață, a fugit rupând pământul, întorcându-se la origini, pe buzele Lui Dumnezeu. Astfel, scăpați de harul divin al vieții retras avar de Dumnezeu de prin carnea noastră, corpurile se vor odihni alterându-se în voie, iar sufletele vor lua în primire inventarul și durerile pogromurilor și schingiuirilor din iad. Cu stoicism și răbdare, avem timp o veșnicie să suferim din nou acolo, în instituția chinului și oprimării, iadul. Doar suntem suferinzi de profesie, așa cum am fost o viață și înțelegem ce e durerea și suferința groaznică. Nu trebuie să ne mâniem pe Dumnezeu, ci trebuie să-i mulțumim că murind, corpul nostru a scăpat de dureri și de orice grijă. Chiar și de grija înmormântării. Altcineva se va ocupa de cadavrele noastre care vor umfla capacul sicriului în arșița verii, bucurie pentru unele muște mai talentate de a dansa step pe ochii și gura noastră în camera de priveghi. Altcineva va avea grijă la înmormântarea noastră de tot și de toate, dând atâția bani la firmele de pompe funebre, care se vor achita de serviciu și ne vor băga câte un furtun în noi și cu un compresor vor pompa tacticos formol. Și astfel vom fi eliberați, exonerați și lăsați să fim morți în voie acolo în întunericul sicriului, fără nici o treabă, fără nici o datorie, fără nici o grijă, așa cum am fost obligați și obișnuiți o viață. Trebile și grijile vor rămâne pe capul urmașilor noștri, iar de ei toți se va ocupa Dumnezeu.

  4) Ce frumos...! Ritualul înmormântării din care nimeni n-a scăpat fără ca dragii și cunoscuții decedaților să le adreseze rudelor sincere condoleanțe și tradiționalul "Dumnezeu să-l ierte...", totul, după Carte, după Constituția Cerului, Biblia. De aceea, ca și morți, corpurile noastre vor fi fericite, păcat că nu vor putea s-o simtă, că altcineva se va ocupa de această lume de rahat și de univers iar noi vom veșnicí și lenevi în tăcerea morții, în sicriu, să fim mulțumiți și de acela. Căci nu vom fi lăsați de izbeliște să putrezim pe străzi și în bălării ca și câinii, ca și eroii și soldații de război necunoscuți. Dumnezeu, în mare mila Sa, s-a gândit la binele hoiturilor noastre și ne-a rezervat, darnic câte un loc fiecăruia, într-o ladă tomberon numită sicriu, îngropat într-un cimitir, străjuiți de câte o cruce pe care vor sta ciorile, plouată de ploile toamnelor. Și din noi vor crește vișini și zarzări, uneori nuci și cireși cu crengile rupte în care țiganii se vor aduna ciotcă la furat, din pomii ce vor mai planta urmașii noștri la mormânt. Apoi florile, să nu uităm florile frumoasele,  plantate pe mormântul nostru ! Trandafiri, ochiul boului sau alte frumuseți, rupte din destinul lor floral și surghiunite să înflorească, să trăiască și să-și soarbă seva din pământul mustind de sucurile cadavrelor noastre și în tăcerea lugubră a nopților cimitirelor. Că nimeni n-a întrebat democratic florile vreodată dacă vor și ele să fie deportate din grădinile lor natale și să trăiască toată viața în cimitir deasupra unor cadavre în descompunere, să se ofilească ratându-şi viața florală pe morminte de criminali și interlopi siniştri, în preajma unor cruci inutile ce marchează ironic și machiavelic drama morții și dispariției tuturor, victime și călăi și inutilitatea unei vieți ce a rezervat ființelor vii așa nenorocire în univers. Pentru ce să avem cruci la cap ca să se mai amintească și după moarte o sută de ani sau două cât va rezista cimitirul până să fie arat de gospodăriile urbane ale orașelor, să se amintească inutil prin niște cruci găinățate de cucuvele și ciori de drama noastră de muribunzi de profesie și de pogromul de l-am îndurat în chinurile morții, de rușinea de a finaliza atât de tragic apariția noastră în acest univers care nu ne-a răbdat altfel, decât finalmente lungiți inerți în lăzile sicrielor, în gropile uitării, căci se cutremura și surpa universul și răbdarea Lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu ne-ar fi oferit o soartă mai bună, adică o tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte ? Deci a fost musai ca Dumnezeu să rămână cu cadourile pentru noi, cu tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte în buzunare, uitând să ni le dea pentru noi la timp cât am fost vii, și reparându-şi în schimb greșeala,  promițându-ne TOTUL sub cuvânt de onoare pe lumea cealaltă, iar pentru astă lume, să ne ofere ce ciurucuri ieftine i-a mai rămas prin buzunare nedat. Și astfel, ne-a dat Dumnezeu darurile sale ieftine și de tinichea, ne-a oferit o astfel de mizerie de soartă, a vieții și a morții, ambele niște nonsensuri, de care, incredibil, s-a ocupat tocmai Dumnezeu, Creatorul universului... El ne-a oferit tuturor șansa unui loc sub soare iar când murim ne-a oferit șansa ca toți să fim băgați într-un mormânt, tămâiați și prohodiți după datina creștină. De fapt opera capitală a Lui Dumnezeu a fost un pământ plin de morminte astfel încât din mila Domnului întreg pământul la care a lucrat Creatorul atât de pasionat și exuberant de-o veșnicie, nu e decât un megacimitir, o planetă numită Cimitir.

Niciun comentariu: