31) SUFLETUL NERELIGIOS

31) SUFLETUL NERELIGIOS

  1) De ce sufletul omului are gen neutru ? Nu este nici masculin, nici feminin. E ceva distinct de noi și de carnea noastră. E ceva care ne folosește carnea după care pleacă. Pleacă undeva în cer se spune. Nu-nțeleg, dacă e nemuritor, ce i-a trebuit să se încurce și să ne paraziteze carnea muritoare după care să ne lase cu fundul în drum, morți țepeni în sicriu, cu ochii sticloşi, inexpresivi și orbi, plini de bezna morții ? Nu mai departe decât cu câtva timp înainte de-a muri, aveai în tine un suflet care îți făcea privirile expresive și pline de viață și simțire după care alți ochi se topeau de drag și de dragoste privindu-te și știindu-te alături. După care mori. Și nici măcar nu vrei și nu te poți opune marfarului morții în care ești încărcat și dus la lagărul etern la Înfricoșătoarea Judecată. Dacă era frumos și plăcut a muri și era asta o chestie genială în actul creațiunii hărăzită de Creator ființelor vii, nu se mai plângea la înmormântare iar doliul nu mai exista, rudele erau chiar fericite că cei dragi mor iar tu însuți te bucurai de propria moarte și-o așteptai cu emoție și bucurie ca și cum ai pleca într-un sejur de vis. Se moare trist, obligatoriu și cu sila. Așa un plan al terminării datului de a fi e imposibil să fi fost dispus de un Creator care să nu fi găsit o soluție mai acătării în univers pentru formele de existență. Vă spun că dacă voia și ne iubea într-atât, Dumnezeu putea să ne facă nemuritori fără să ne umilească și complice cu condiția morții biologice nu înainte bineînțeles de bolile crunte și dureroase care mușcă savuros din carnea noastră, ca abia după această dramă defunctă a capitulării trupului să transcendem la stagiul minunat al veșniciei și fericirii eterne de poveste. E ceva necurat la mijloc cu această fericire. Se moare prea mult și prolific pe lângă noi ca să nu ne afecteze acest spectacol funest și lăsând la o parte best sellerul și alegoria poveștii minunate religioase să nu ne întrebăm : Unde se duc gândurile noastre, simțirea, identitatea noastră, tot ce-am iubit și îndrăgit, emoțiile noastre când murim ? E cu putință să dispară ele din trupul nostru defunct și să se întrerupă ca un curent electric care parcă nici n-a fost când se taie cablul cu un clește, sau se duce și se conservă pe cuvântul Lui Dumnezeu în mod miraculos și de poveste toată simțirea noastră de-am fost vii undeva ? Unde anume ? Unde se duc toate ? Oamenii zic că sufletul preia totul, își încarcă la portbagaj toată simțirea ta, mai uită ceva, ca o umbrelă sau ceva mărunt, dar îți ia identitatea, eul, tot ce-ai fost mai important și se duce în drum stelar către Dumnezeu să te reprezinte ca avocat al tău în fața Judecății Lui. După care Dumnezeu decide dacă-i place sau nu tot ce-ai fost, tot ce-ai gândit și simțit când vei fi scos în careu la piața de robi ai Cerului și ai Lui Dumnezeu și El va decide : Ăsta da, ăsta nu !

  2) De fapt în om sunt două suflete : Sufletul religios și cel nereligios. Primul se ocupă cu fardarea religioasă pentru întâlnirea binecunoscută cu Dumnezeu și al doilea, cel mai ascuns și umil, o Cenușăreasă care n-are decât ambiția de a iubi pământean dar în stil dumnezeiesc o ființă dragă, pământeană și muritoare, acesta rămâne în tine loial până în sicriu. Primul suflet însă, sufletul religios, acela care îndeobște este recunoscut de biserică și căutat de Dumnezeu pentru colecția Sa, gata fardat pentru Rai și pentru Dumnezeu, surpriză, nu se complică cu iubirea omenească, cu amorul, cu gesturile pasionale și voluptoase din dragoste catalogate de Dumnezeu drept deșertăciuni, păcate sau sodomii pentru oameni, sufletul religios nu se ocupă nici cu deziubirea, nici cu dorul, nici cu dorul dor, cel mai adânc dintre doruri cum spunea Lucian Blaga. Sufletul religios detestă acea parte din tine care iubește divin oameni, care nu se raportează doar la alegoria poveștii frumoase din Cer minunat evocată în cărțile sfinte, ca dovadă că sufletul religios se va despărți fără regrete într-o zi de trupul tău plin de vise spulberate și de boli și de inima ta prin care a trecut cu sânge cu tot o viață de simțire în tine, până când inima ta va înceta biologic să bată, căci atât poate și ea sărăcuța și atunci vei rămâne singur, singurel, numai cu tine în mormânt și cu acea parte de suflet omenesc, nu paradisiac, suflet omenesc ce nu-ți va părăsi corabia trupului tău învins de boli și în final de moarte. E inutil a mai vorbi despre iubire, despre dragoste, despre dor în acea ipostază funestă în care pe Dumnezeu nu-L impresionează, El chiar detestă și nu-i trebuieşte nici o dragoste și nici un dor al tău, decât partea ta de suflet eminamente religios despre care vorbeam care s-a pregătit și fardat o viață doar pentru Cer, care ți-a consumat viața doar pentru asta, doar pentru iubirea și adorația de El și astfel s-a sulemenit corespunzător o viață pentru Rai, detestând nonșalant cadavrul pe care disprețuitor l-a părăsit pe patul morții pentru întâlnirea epocală cu Dumnezeu.

  3) Când simți că sufletul acela religios în clipa morții te trădează și e gata să plece din sângele tău, din cămările inimii tale pe care le-a folosit și violat atâția ani cât ai trăit fără să-ți plătească chirie după care pleacă fluierând și cu o floare la ureche în drum stelar către Dumnezeu după ce l-ai încălzit o viață la sân ca pe-un șarpe, rămâi oare fără identitate și trădat, gol pe dinăuntru ? O, nu ! Cred cu putere că fratele acela geamăn al sufletului tău religios, mai umilit și cu totul diferit la caracter de cel care se fardează pentru Rai, rămâne în tine loial până la capăt și până la sfârșitul tău în mormânt, să trăiască aceeași dramă funestă a transformării inexorabile în pământul răscolit de râme. După această specie pământeană de suflet plângem noi de dragul dragilor noștri când ne place de ei și plângem după ei când mor, nu după sufletul nemuritor și rece care se duce nepăsător de tine la Dumnezeu printre stele și galaxii îndepărtate lăsându-te baltă nepăsător pradă întunericului rece din sicriu și pământului răscolit de râme mari, roșiatice vineții, neobosite.

  4) Acea specie de suflet ascuns din om care odată cu cadavrul tău se va face frate cu râmele, care nu se duce la Dumnezeu căci urăște prognoza și rezoluția dată de Dumnezeu să se dăruiască unei ființe dragi doar până când moartea vă va despărți, este răspunzătoare de toată poezia și cuvintele de dragoste care s-au simțit, s-au spus și s-or spune vreodată. Acele cuvinte de iubire există latente și nedescoperite în fiecare om în partea aceea neştiută și nevăzută a inimii, de aceea fiecare după cât poate,  merită să caute în el în acea parte de inimă să vadă : găsește acolo cuvinte de iubire ? Toate citatele celebre care-ți plac, toate frazele celebre spuse de poeți, scriitori, filozofi, artiști, există și în tine, în partea aceea ascunsă a inimii, în sufletul acela geamăn și umilit, nereligios,  muritor și loial ție până la moarte și dincolo de ea. Și când le citești și le afli, frazele celebre de iubire, de fapt din inima și simțirea ta îți vin, nu pentru că le-au scris toți scriitorii celebri. Când toți scriitorii au scris toate romanele de dragoste posibile și toți poeții au scris toate poeziile și scrisorile de dragoste din toate timpurile, ție ce-ți mai rămâne să spui și să speri, să simți și să dorești dacă ești muritor, parazitat de un suflet religios care îți impune doar bucuria și mângâierea psalmilor și rugăciunilor cu ochii către Cer ? Când sufletul religios îți impune doar un astfel de divertisment și doar emoția strict religioasă pe viață, cu gând să te părăsească când îți va fi mai greu, la bătrânețe sau mai de tânăr când bolile create de Dumnezeu te-au învins, tu care îndeobște ești urât și neînsemnat, mărunt și neimportant, singur și timid, comun și fără prea mari pretenții și simți că neinteresant așa cum ești vei muri și nimeni nu se va apleca să urmărească zicerea ta, prostiile tale care nu țin cont de cheia religioasă prin care Dumnezeu îți cenzurează și descifrează totul, ce poți să faci ? Să te încrezi în mrejele sufletului religios ? În promisiunile lui care nu țin cont de visurile tale omenești și de trupul tău plin de simțuri păcătoase și viu acum ? Unii așa fac. Își aruncă trupul cu toate simțurile și emoțiile private, cu toate senzațiile și plăcerile omenești la lada de gunoi a universului pentru a îmbrăca cămașa cernită a emoțiilor supranaturale religioase alimentate de momelile sufletului religios din fiecare. Doar așa câștigi aprecierea Lui Dumnezeu.

  5) Merită însă, chiar dacă te temi că Dumnezeu se va supăra, să nu mori încă și să apuci să vorbești despre tine și în altă cheie decât religioasă, oricine ai fi. Să închizi sufletul acela nereligios loial din tine într-o sticlă și s-o arunci în mare, s-o aperi de bagajul sufletului religios și de riscul de a-ți lua în bagajele lui pentru Rai toate simțurile tale catalogate păcătoase când te va părăsi în călătoria lui avidă către Dumnezeu. Să scrii un bilețel despre tine și să spui : "Am fost și eu. Am iubit și eu, omenește ca tine". Apoi poți să mori. Din tot ce spui, măcar ai putea fi un subiect de cercetare pentru istoria antropologică a viitorului când toată iubirea din oameni se va termina. O excepție va fi sufletul tău nereligios care își va păstra martoră iubirea ta salvată din trupul decedat, închisă într-o sticlă aruncată în ocean sau într-o inimă îndepărtată ce încă mai bate și îi este dor, nespus de dor de tine zi de zi, în fiecare zi.