23) LA UN PAHAR DE VIN

23) LA UN PAHAR DE VIN

  1) Hai noroc prieteni ! Să bem un pahar de vin în cinstea noastră și să fluierăm a pagubă dar să nu ne pară rău că pierdem și vara asta. Vara în general se pierde, oricât am vrea s-o ținem de aripi, de picioare să nu zboare... O ținem de aripi, îi smulgem vreo câteva pene și fulgi și gata ! S-a dus... Rămânem cu fulgii amintirilor. Dar ne place măcar și atât, să trăim aceste emoții de vară iar la toamnă vom trăi bineînțeles emoțiile de toamnă, triste,  cu "Septembrie", cu cântecul Nanei Mouskouri și al lui Harry Belafonte.

  2) Aceste emoții, emoțiile de vară și de toamnă nu se pot amesteca vreodată și ele au greutatea lor specifică și diferită. Dar dacă vrei totuși să amesteci emoțiile de vară cu cele de toamnă, dacă vrei să creezi un tablou insolit văratic și tomnatic totodată poți pune un pahar de vin alături de un coșuleț cu struguri și vei crea un tablou frumos dar un paradox senzorial totuși plăcut și chiar sublim. Căci atunci când pui sugestiv și tomnatic vinul alături de struguri, vinul se îmbolnăvește de dorul tinereții lui, al duceții strugurilor, a tot ce-a fost odată pur și entuziast, dulce. Vinul, maturitatea, pus alături de struguri, copilăria și tinerețea, nu e numai vin. El devine melancolic, poet și datorită emoțiilor de toamnă vinul se va înduioșa și va suferi pus alături de strugurii scăpați cu sufletele pure și nezdrobite ca tinerețea noastră. Nu vom supraviețui niciodată tinereții noastre pure și entuziaste. Tot ce este mai esențial în noi, acolo rămâne captiv și se luptă cu imobilismul maturității noastre să ne spună de la obraz și verde-n față că suntem o umbră din tot ce-am fost ! Cine-i de vină ? Nu știu, întâmplarea e de vină, că n-am murit autentici și puri la tinerețe până să apucăm să ne transformăm, unii în bestii mai mici, alții în bestii mai mari. În definitiv canaliile și lichelele tot din ceva tânăr și nevinovat evoluează, din ceva care nu a murit la timp. Poți să nu fii niciodată canalie sau idiot dacă mori la timp și nu apuci să se distileze prostia și răutatea în tine. Atunci ești salvat. Ești un erou și ești demn de prețuire. Dar să consumi atâția ani și să îmbătrânești doar ca să devii în final canalie sau lichea, și nici măcar să nu știi, să mănânci și să dormi liniștit astfel o viață, mi se pare o pierdere ireparabilă și o rușine pentru univers ! În definitiv toți suntem pe fond la origine proști și idioți. Dar dacă știi asta și încerci să te redresezi și recuperezi ești salvat ca specie.

  3) Oricum, am divagat și m-am abătut puțin din patimă tinerească, un paradox fericit al omului ieșit la pensie. Voiam să vorbesc despre tinerețea noastră privită ca niște struguri. Cât de norocoși sunt unii struguri toamna că au scăpat teferi cu boabele nezdrobite ! În general toți suntem zdrobiți ca și strugurii când tinerețea noastră dulce se face vin, mai dulce sau mai sec, în general mai sec. Viața ne acrește pe toți cu proza ei și ne îndepărtează de dulcele must al tinereții transformându-ne invariabil în vin, mai dulce sau mai acru zicând că în vin este adevărul. (In vino veritas). Să fie adevărul o funcție definită pe scara euforiei, plăcerii sau înțelegerii ce-o percepi de moment într-o circumstanță la un pahar de vin ? Adică accepți și crezi atâta adevăr cu cât mai euforic vine el și ți se insinuează în ceea ce-ți place, în ceea ce vrei să auzi și să crezi și în simțuri când ți-e mai bine încurajat de-un pahar de vin, pretext al marilor emoții ? Vinul nu e vin ci e pretext al marilor emoții. Berea e pentru tinerețe, oricât de rece ar fi. E aliment și îngrașă. Pentru maturitate tot vinul rămâne singura compensare și prietenul din urmă care te ajută la greu. Prietenii știu de ce. Prea multă filozofie pentru un lucru clar : E plăcut să pierzi timpul, să pierzi vara, să pierzi seara sau după amiaza la un pahar de vin cu gheață sau fără gheață, cu un prieten. 

  4) Oricum, pe fond, beția nu-i bună ca s-o trăiești la paroxism, nici beția de vin căci creează alcoolism, nici beția de amor căci creează doruri și fibrilații sufletești și cardiace incomensurabile. Nu vom ști însă niciodată plăcerea sau consolarea unui bețiv mort de alcoolism. Pe scara dramei, un alcoolic distrus de viciul lui este egal voluptății tragice a unui om cu inma înăsprită și fermentată de dragoste sau reversul, dor de dragoste, de dragostea lui, mai tainică sau nu, mai știută sau neștiută, mai în zadar sau nu, când orice dragoste sfârșește uneori înainte de-a se naște iar dacă se naște trăiește trei săptămâni, trei luni sau trei ani apoi se transformă în altceva. În cu totul altceva. În vin. De aceea în chestiuni de emoții totul este relativ și despre emoții și gusturi nu trebuie discutat, nu trebuie amânat ci doar trăit. Căci un singur lucru îl vei regreta mai amarnic la bătrânețe, emoțiile amânate și netrăite la timp așa cum spunea Octavian Paler zicând că tot ce nu trăiești la timp nu vei mai trăi niciodată.

  5) Să ne întoarcem în trecutul nostru să vedem ce n-am trăit ? Ce am pierdut ? Ce-am ratat ? Evident, am pierdut totul. Așa zicem toți.  E o tâmpenie și e simptomatic să fii mulțumit de tine, să n-ai nici o remușcare, nici o dezamăgire, nici o strepezeală sau regret de sine însuși, să nu-ți dai o palmă peste conștiință că n-ai făcut, din vina zăbavei tale și a lenii morale sau trupești, nimic din ce ți-ai propus și tot ce a ieșit din tine e monstrul sau mă rog, caricatura ta, mai mică sau mai mare. Cu dreptul la viață pe care l-ai avut, n-ai făcut decât ți-ai pierdut și risipit viața, n-ai devenit cineva, acel cineva care trebuia să fii. Ce-i vinovată o țară că e cum e, mai bogată sau mai săracă, mai înapoiată sau nu ? Ea e suma oamenilor ei, mai de soi sau mai secături. Puteam avea o țară, o viață, o onoare, o fericire, o dragoste. Nu suntem decât victimele acestor idealuri și călăii sau proprii noștri ciocli și ai lucrurilor pe care le-am atins. Căci dacă ceva n-a mers sau nu-i ferice, e de la altcineva din preajmă care a molipsit cu rău, care e vinovat pentru asta, că știe ori nu știe. De aici a venit și zicala referitoare la țara noastră după care se spune că-i frumoasă, dar păcat că e locuită de noi. Exagerare sau nu, un pic de adevăr e pe la mijloc când știi că sunt țări cu foarte puține bogății și resurse, iar numai atitudinea oamenilor ei au reușit s-o facă un rai. V-ați gândit la Japonia ? Oamenii de-acolo sunt urmașii vechilor samurai. Despre aceste valori vorbim sau nu mai vorbim.

  6) Generic toți suntem zdrobiți de regretul de-a nu fi reușit nimic esențial în viață, de-a o fi risipit, de-a ne fi bătut joc de șansa ei unică și prețioasă. Toți suferim zdrobiți că nu am trăit ca în filme o dragoste mare și o fericire așijderi. Și toți ne măcinăm prea târziu de-a nu fi îndrăznit și riscat ceva la timp. De aceea, în clipele noastre de taină, când nimeni nu ne vede și știe, toți ne întoarcem să ne lingem rănile cu gândul într-un trecut de unde-am deraiat de pe un drum al succesului, al mângâierii și fericirii și evadăm cu inma noastră mai mult sau mai puțin zdrobită în micul nostru rai al amintirii, al visării și al reveriei, al părerilor de rău. Păreri de rău, care sunt prietenele noastre cele mai de pe urmă... Nimeni nu ne înțelege această liniște, de-a ne retrage în compania părerilor de rău în intimitatea noastră rănită, în singurătatea noastră unde numai noi avem acces și consolare de-a suporta atâtea răni purulente și de-a le mângâia în această pajiște a noastră pe care alergăm cu picioarele goale să ne facem bine măcar în gândul nostru. Numai așa suportăm să trăim. În rest totul ne doare și ne e potrivnic și toxic.

  7) Toți vrem să fim ce-am fost, s-avem anii tinereții și mintea de-acum, să nu mai dăm din prostie cu piciorul la un noroc, să trăim o dragoste mare care nu mai vine niciodată, să devenim struguri copți pentru iubire iară nu vin acru. Căci vara e vremea iubirilor de vară iar toamna e vremea despărțirilor. E vară ! Deci trebuie să iubim ? Da ! Hai să iubim, hai să ne îndrăgostim, să ne emoționăm ca să avem la toamnă ce să ne înduioșăm și ce să plângem de dor ! Un vin pus lângă struguri va plânge de dor, se va îndrăgosti de struguri, va muri de dorul dulceții din struguri și al dragostei cu care soarele i-a îndulcit mustul copil din boabe. A venit cineva și a zdrobit boabele. Nu suntem și noi zdrobiți mereu și mustul nostru dulce și pur din inima noastră fermentează și viața ne transformă și ne acrește cum nu credeam vreodată ? Unde suntem noi cei buni pentru viață de demult ?, cei acum deturnați din norocul duceții tinereții noastre și trași pe linia neinteroperabilă a maturității unde recurent dulcile amintiri în trecut încearcă să ne cheme și salveze din cada cu fiertură de vin a vieții unde am căzut ca niște viespi curioase și ne-am acrit de viață și chestiunile ei prozaice ? 

  8) Vinul totuși, nu e acru degeaba, are rostul lui, e bun la un singur lucru : să nu-l bei, ci măcar în gând să pictezi cu degetul înmuiat în el, buze arse de dor de sărut. Căci să fii sigur ! Nu numai tu ai iubit, ai suferit și ai dorit în taină pe cineva să-l mângâi, să-l săruți. Și altcineva a murit de dor să te sărute, te-a dorit și zadarnic te-a iubit iar tu n-ai știut niciodată ! Dacă ai ști acum, oricum ar fi prea târziu. Și ai plânge cu lacrimi amare dacă ai ști câte lacrimi amare a plâns altul pentru tine. De aceea bodegile sunt biserica unora, un loc unde se face un soi de terapie intensivă mutuală unde lacrimile se mângâie și liniștesc de sărătură. Nu vă întrebați de ce sunt mai mult bărbați acolo. Pentru că bărbații nu plâng cu lacrimi. E explicabil. Căci mai toți bărbații sunt niște îndrăgostiți ratați și neștiuți, ori umiliți. În orice bărbat e un Eminescu care se plimbă singur și lunatic pe lângă plopi fără soț privind în sus la ferestre închise. Cei ce nu apelează la cârciumă, nu știu ce terapie consolatoare pierd din punctul ăsta de vedere. Căci bărbații, iată, se retrag în terapia bahică ca într-un panaceu, iar vinul ce-l beau sunt lacrimile lor, aceleași lacrimi pe care le beau în fiecare pahar de-o viață, de nu sunt decât victimele biologiei lor acești bărbați, victimele asediului hormonilor și feromonilor feminini cu care vine viața de bombardează atâția ani bieții ochi și bietele simțuri ale masculului uman. Deci care-i treaba cu cârciuma ? Aici bărbatul plânge nu cu lacrimi ci cu zeamă de struguri și de aceea se simte mai bine zice el, decât ar plânge cu lacrimi ca femeile. Și pe furiș, în inima lui, bărbatul tot visează în taină, să nu-l știe nimeni, că bând un vin acru, leagănă în gândurile amețite o euforie dulce și amintirea cuiva drag și care a știut sau mai degrabă n-a știut niciodată de el ! Numai așa vinul va fi fericit, nu să îmbete bețivii, ci sufletele dulci ale celor îndrăgostiți și pierde vară cărora nu le pasă de nimic și de nici o acreală, acreala fiind doar un pretext la dorul care nu moare niciodată... Să iubim, să mâncăm, să bem, să ne veselim, să pierdem vara, altfel vom regreta. Oricum până la urmă tot vom regreta tot ce n-am trăit din plin și la timp. Dar până atunci mult mai este. Și până atunci avem tot timpul din lume să pierdem și această vară cum am pierdut totul de-o viață. Hai noroc, până la fund, prieteni dragi și pierde vară !