37) AICI ȘI ACUM ȘI NU PE LUMEA CEALALTĂ, ADICĂ NICĂIERI
1)
Un Dumnezeu făcând eroarea de-a crea un stol de ageamii numiți oameni pe care încercând să-i mustre pentru neputințele și greșelile lor nu reușește a-i face să se îndrepte și drept pedeapsă și soluție coercitivă se supără pe toți și toate de îi aruncă de-a valma la gunoi în iad după tocmai ce bucuros i-a creat, dar pe care îi iubește atât de mult și se declară mândru a le fi Tatăl lor din Ceruri, un astfel de Dumnezeu este un paradox inadmisibil al iubirii și grijii părintești. Cum poate fi mândru de Opera Sa, omul, un Dumnezeu cu o asemenea pisică moartă în brațe, cu o omenire defectă și păcătoasă la activ pe care trebuie în majoritate s-o damneze la iad când nu mai are soluții pentru îndreptarea ei, când ideea de excelență creatoare divină este nobilă și nu admite paradoxuri ? Deci puțin probabil ca un Dumnezeu puțin atent la detalii să poată exista și să fie autorul moral al unei lumi triste și defecte care trăiește în așa tragicomică și sângeroasă realitate care nu se explică a se petrece sub o autoritate infailibilă și perfectă numită Dumnezeu. Or noi înșine, cu soarta noastră mizerabilă, or dacă nu chiar noi, atunci cei mai triști ca noi și mai urgisiți de soartă și de viață, dacă noi cu toți aici de față numiți oameni nu suntem o pură întâmplare nefericită a cosmosului și a evoluției biologice darwiniene, atunci suntem o eroare a Lui Dumnezeu, un accident neverosimil oricărei manufacturi și gestiuni divine. Accidentul e efectul unei greșeli ; or un Dumnezeu adevărat e exclus programatic a fi putut face greșeli vreodată. Și atunci cum am fost posibili noi cu greșelile noastre pentru care nu mai încetăm a ne ruga pentru iertare ? Nu suntem noi o greșeală și o rușine a universului ? Ori cum se poate lăuda cu noi un Dumnezeu care ne-a făcut și cum ne poate iubi astfel, și cum ne pretinde la rându-i iubire ?
2)
Din această ecuație fără soluții numită Facerea Lumii, act plin până în cele mai mici detalii de disoluții care fac din viața noastră un chin și o încercare disperată de a ne stăpâni și a nu ne podidi lacrimile cu orice prilej și din orice circumstanță a vieții, Dumnezeu trebuie să iasă basma curată, așa cum vrem noi. Și iese. Căci atât de buni și concilianți suntem noi oamenii încât chiar dacă vedem clar că suntem actori și gladiatori buni de murit pe scena vieții într-o dramă inexorabilă și fără de sfârșit în care Dumnezeu e dramaturgul dar și spectatorul, dar și autorul care a avut ambiția de a ne face actori și gladiatori pe scena acestei vieți ratate, noi totuși luptăm între noi ca gladiatorii omorându-ne unul pe altul, căci așa e scenariul scris de Dumnezeu, și murind spunem radioşi Dumnezeului din tribună : "Robul ce va muri azi te salută Doamne !" Murind, luptând pe scena vieții, jucând acest sângeros scenariu scris de Dumnezeu, printr-un paradox al iubirii și înțelegerii față de El, setat de gena religioasă în capul nostru, îi dăm Lui Dumnezeu toată lauda și tot creditul, lăudându-L pe Împăratul suprem, pe Cezarul din tribună pentru toate lacrimile și sângele ce-l vărsăm pe scenă, pentru ideea ce-a avut-o Dumnezeu de a ne insera obligatoriu și inexorabil viețile în acest neajuns existențial în care suntem afundați. Dacă ne doare vreodată ceva în viață, dacă din cauza vieții ne doare ceva și gemem de agonia suferințelor venite la pachet odată cu viața cu care ne-am ales, nu-i putem imputa Lui Dumnezeu tot ce ne doare și ne e insuportabil, totdeauna coborâm ochii din Cer unde căutăm inutil o vină cosmică și un autor dispozitor al puținelor plăceri și noianului de dureri ale vieții ; de aceea, sub povara imensului rău sub care gemem care e condimentul negativ cu care ne-am ales din această afacere numită viață, ne resemnăm și astfel nu putem să dăm vina în mod ierarhic și natural pe șeful dispozitor a tot și a toate și eleganți cu divinitatea dăm vina pe noi și pe diavol pentru tot ce e rău și ne doare. Pe noi ne iertăm repede sau îi cerem mereu Lui Dumnezeu s-o facă dar în diavol lovește toată nemulțumirea și ura noastră ; în el ne descărcăm frustrarea când vedem ce țeapă luăm de la viață și astfel Dumnezeu se apără de toate criticile noastre, de neplăcerea de-a simți cum ne-a creat absolut goi și vulnerabili provocărilor acestui univers, inapți unei existențe de soi când de fapt nu suntem decât niște creaturi handicapate, asistați social de divinitate, fără de care nu putem concepe viața, acțiunile, gândurile, sentimentele și nimic. Creând diavolul, Dumnezeu a rezolvat două probleme care-l obsedau : în primul rând a creat diavolul ca să ne ispitească și probeze credința și să ne facă rău drept pedeapsă dacă nu avem credință și nu-i suntem loiali, apoi a făcut diavolul ca să fie un scut pentru El contra tuturor nemulțumirilor noastre cu care ne-am ales de pe urma faptului că Dumnezeu nu ne-a întrebat, nu ne-a cerut părerea, dar ne-a făcut cu orice preț, din ambiția Lui creatoare. Punând diavolul între noi și El, Dumnezeu a creat cel mai bun scut și paratrăsnet pe care noi oamenii să dăm vina când ceva ne face să ne îndoim că ne-am ales cu ceva bun din planul divin pentru noi oamenii, plan din care a rezultat pustiul nostru de viață. Poate că noi suntem fericiți în această viață și nu trebuie să cârcotim de nemulțumirea ei ca să nu-L mâniem pe Dumnezeu. Dar ce vină are o fetiță israeliană reușind să fugă dintre dărâmături cu o păpușă ruptă în mână și plângând după un colț de ruină când nu mai știe unde sunt mama și tata și fratele uciși de bombele războiului, pentru că așa a fost scenariul și planul vieții ei, scris de Dumnezeu...? Ce fel de plan al vieții a scris Dumnezeu pentru o adolescentă violată în societatea care le obligă pe femei să umble cu cârpe pe ochi și care este bătută cu biciul în piața publică pentru că nu mai este fecioară ? Hoții ne-au prădat casa, din pat ne-au luat și ne-au dat cu bâta în cap dar am scăpat ; trebuie să mulțumim Lui Dumnezeu că am avut acest noroc, să mulțumim pentru planul vieții avut de Dumnezeu pentru noi în acea clipă când loviți în cap de bâtă am văzut stele verzi dar am scăpat. Pe alții i-au bătut și i-au împușcat tâlharii dar nu i-au nimerit ; au scăpat numai cu un ochi vânăt, câteva coaste rupte și fără de portofel. Pentru acest plan al vieții lor scris de Dumnezeu trebuie să-i mulțumească și să se roage pios că au scăpat cu viață. Când toporul care a sfărâmat țeasta țăranului care a intrat noaptea în grajd unde hoții îi furau vita și când nevasta sa și copiii îl plâng în dricul care merge hurducând către cimitir pe drumul prăfuit de țară, pentru acest plan al vieții țăranului, nevasta lui trebuie să aducă laudă Lui Dumnezeu căci pe lumea cealaltă lacrimile vor înceta, nu va mai fi nici întristare și nici suspin ; așa a citit ea că scrie la Cartea Sfântă ; nu are nici un rost să ne îndoim că ar fi așa ; trebuie numai să constatăm rece și sec că nu este și să tăcem. Să tăcem chiar dacă nu putem simți și percepe nici un beneficiu logic din acest plan bun divin scris pentru fiecare din noi... Din mocirla vieții, din bălțile de sânge închegat cu noroi de la câmpurile războaielor și crimelor noastre constante în istorie de la începutul lumii, noi am deprins a trăi în dramă și necaz ca într-o normalitate naturală în care diavolul a preluat toată vina, iar Dumnezeu creând o astfel de lume a ieșit basma curată. Omenirea a început astfel a-L iubi pe Dumnezeu și pentru bucurie și pentru necaz, spunând pentru toate că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat și rezolvând astfel onorabil prestanța și creația divină. Uitând că suntem niște copii ai foamei și ai crimei, că ne sugrumăm de la Facerea Lumii într-o astfel de lume odioasă care nu se mai termină și e gulagul nostru pe viață, îi zâmbim tandru Lui Dumnezeu știind că de acolo de sus ne iubește, că tuturor Dumnezeu ne pregătește o compensare extraordinară în Cer pentru tot neajunsul ce-l întâmpinăm în fața vieții de ne-am pomenit cu ea din ambiția Lui Dumnezeu de a crea o lume, ceva în acest univers. Scârbiți de această lume, de insuccesul evident pe care l-a avut această operă divină în actualitate, suntem în schimb definitiv amețiți de puterea magică a promisiunilor Raiului. Cine ar rezista unei asemenea narcoze a promisiunilor paradisiace și sub satisfacția și beneficiul lor scontat să mai aibă insolența și curajul de-a se uita critic și gemând de dureri către Cer, acolo unde e un Dumnezeu creator, autor moral a tot, și al noroiului, și al stelelor, și al florilor, și al bubelor noastre ? Din mijlocul agoniei vieții noastre privim spre Dumnezeu cu nădejde, nu fiindcă semnele logice ale crudei evidențe ne-ar îndemna așa ci din prudență să nu-L provocăm și irităm pe Creator, din frica de gândaci ce suntem care se tem de a nu fi striviți de bocancul divin al urgiei Sale îi mulțumim Lui Dumnezeu cu condescendență pentru tot, cerându-i iertare, milă și îndurare, într-o dezolantă realitate a văicărelii și rugăciunii continue de robi îngenuncheați, să ne ferească Dumnezeu să murim striviți de dărâmăturile cutremurului. Nu ne costă nimic dacă ne rugăm pentru asta, pentru ca Dumnezeu să oprească plăcile tectonice ale pământului în normala lor deplasare continuă pe lava fundului pământului, pentru ca pământul pe care stăm noi să nu se mai cutremure. Puterea rugăciunii noastre are virtutea de a îmbuna pe Dumnezeu ca de dragul nostru și al patosului rugăciunilor noastre, să oprească pământul în loc, să amâne cutremurele și să le reprogrameze în deșert acolo unde nu prea sunt oameni care sunt îndelung iubiți de Dumnezeu, căci Dumnezeu îi iubește pe toți, și pe cei pieriți în incendii, și pe cei striviți la cutremur. Dacă nu s-au rugat, dacă n-au fost credincioși, cum să-i ajute Dumnezeu ? Căci Dumnezeu nu este un pompier, salvamar sau salvamontist care pornește a ajuta pe oricine, fără nici o condiție. Dumnezeu, Pompierul Suprem te întreabă tandru :
- Crezi în mine și în Fiul meu Iisus ?
- Nu...
- Ei, atunci pieri în focul iadului ! Și pleacă supărat la sediu împreună cu toate cisternele și mașinile pline de apă iar tu arzi în foc... Acuma e clar, nu ?
3)
E clar că ne place a fi robi ai Lui Dumnezeu pentru că există o plăcere reală și o necesitate a îngenunchea și a te supune celui mai tare ca tine, ca el fiind intimidat de această supunere, să-ți dea pace și să te păsuiască. Cum să mai dai în câinele care se pune cu botul pe labe și cu ochii rotunzi privește spre ochii tăi injectați și spre bâta cu care vrei să-i dai în cap ? Există plăcerea și necesitatea de a da din cozi în fața stăpânului, plăcere pe care și câinii o au ; noi de ce să nu ne imaginăm un stăpân suprem căruia să-i fim credincioși și să i ne închinăm cu atâta exuberanță într-o lume cu dușmani și stăpâni de regulă cruzi la tot pasul ? Dar dacă din Dumnezeu, stăpânul suprem putem să ne facem un prieten de nădejde, nu pentru că El ar vrea, ci pentru că noi vrem, de ce-am rata această șansă și oportunitate a iluziei fericirii noastre ? De aceea, cum Dumnezeu de regulă tace și ne acceptă din taina tăcerii Lui orice rugăciuni pe care i le facem din suflet, a acceptat și să fie pentru noi oamenii totul. Prinzând atâta curaj datorită tăcerii Lui Dumnezeu, oamenii i-au pus în cârcă și i-au plasat în atribuții a fi intendentul lor de serviciu, creatorul universului să fie purtătorul de toată grija și pântecăraia unor viermi cosmici cu ochi și cu gânduri numiți oameni. Astfel încurajați de atotputernicia Lui Dumnezeu de a fi cel mai bun duhovnic și doctor ceresc, ne ducem cu toții la El smeriți, fiecare cu ghebul și junghiul său, cu pântecăraia și băşinile sale, cerând toți sănătate, îndreptare, pace și liniște adunăturii întâmplătoare de celule care suntem și îi dăm Lui Dumnezeu un rol atât de dezonorant pentru un rang divin, să se mânjească și compromită în Măreția-i divină și treburile-i importante prin Cer cu gestionarea tuturor nimicurilor noastre efemere, trebuind să se fi murdărit pe mâini de lut să ne facă, trebuind tuturor să ne dea ca unor cerșetori o pâine cea de toate zilele spre ființă, să mâncăm pâine cu initium să ne potolim mațele, să bem apă cu nitriți să ne potolim buzele, și să visăm exuberanți la Rai și la cai verzi pe pereți într-o emulație religioasă și-o credincioșie apriori și de aceea iresponsabilă și mioapă.
4)
E cu neputință să existe o lume cum e a noastră atât de rudimentar evoluată în univers având prost gustul și mândria excelenței unei incerte geneze divine în care omenirea se obligă moral de frică și de neputință, să creadă în Dumnezeu și să nu-L vadă decât în vis și în ultima vedenie a ochilor pierduți în orbite în agonia de pe patul morții când toți Îl văd de frică pe Dumnezeu cum se apropie și se împrietenesc pe veci cu El murmurând cu gura muribundă ultima spovedanie și luând de la preot ultima împărtășanie mulțumiți și împăcați toți cu soarta. Oricum, ceea ce ni s-a întâmplat nouă oamenilor la scara acestei planete în experiența noastră antropologică și socială face parte din colecția și panoplia de erori și tragedii monumentale și de top pe care le-au putut suferi formele de viață din univers, unde umanitatea e cea mai urgisită din civilizațiile componente ale întregului univers. După câte vedem și simțim pe propria piele, suntem ciuca bătăii de joc a universului, cea mai jignită și dezavantajată civilizație, nu zic din tot universul, dar măcar din galaxia Calea Lactee. Dacă tot ce vedem și trăim în destinul nostru e atât de tragic de adevărat, dacă carnea noastră s-a apucat să fabrice atâtea dureri și ochii noștri s-au apucat să verse atâtea lacrimi sărate, atunci aceasta nu este viață și Dumnezeu nu ne-a făcut, când nu putea avea această cruzime cu noi, tocmai copii Lui. Căci nu-L putem bănui pe Dumnezeu, Tatăl nostru de infanticid și că nu știa cum ne va durea de crunt carnea de pe noi și ne vor ustura lacrimile de pe obraz când s-a apucat să ne facă, de aceea în cuanticul și măruntul nostru destin uman s-au adunat atâta incertitudine și alean crezând într-un Dumnezeu sub comanda căruia s-au adunat în trista noastră lume chintesența și etalonul împilării și oprimării, neşansei și mizeriei pe care o putea suferi o specie prin grija unui Creator. Nu un Dumnezeu verosimil sau imaginabil ar putea fi responsabil în Măreția-i neştirbită de un asemenea eșec civilizațional. Extremele evoluției speciilor, inclusiv umane, încă clocotesc și lucrează. Suntem încă în miezul evoluției noastre ca specie. N-am terminat să evoluăm și încă mai evoluăm. În mijlocul unei astfel de metamorfoze a speciei umane către viitorul evoluției ei ca specie de top a regnului animal, iată că ne-am născut și noi și auzind de la străbunii și părinții noștri de Dumnezeu, iată că și în creierul nostru reacția religioasă a avut loc, când s-a întâmplat să avem, solidar cu străbunii noștri și la fel ca ei și noi la scara timpului nostru contemporan, s-a întâmplat să avem acest frison al conceptului de Dumnezeu în destinul și micimea îndeletnicirilor noastre umane, în istoria noastră socio-culturală. Nici un Dumnezeu cu un minim de calificare demiurgică, cu un minim de responsabilitate și cu un altruism extrem de răbdător nu ar fi subscris voluntar a se ocupa cu specia nevolnică a oamenilor, scontând și prevăzând dumnezeiește dinainte fiascoul și catastrofa ce a cuprins această specie tristă și planeta ei ; specie tristă dar totuși respectuoasă și condescendentă față de Dumnezeu pe care o clipă nu-L face responsabil de eșecul ei, dimpotrivă, Îl iubește cu asupra de măsură oricâte pogromuri, neajunsuri existențiale și mustrări pentru păcate ar avea pe cap de la El, de la Dumnezeul ei, trista omenire.
5)
Tristă soartă să adulmeci că trăind, în concepția Lui Dumnezeu nu ești decât o fabrică de păcate pe care nu le mai poți controla și păcătuiești precum respiri. Când în sfârșit îți dai seama că ți-e imposibil să mai devii sfânt, te resemnezi ca motanul Tom căzând de la etaj din cauza lui Jerry, făcând trist cu mâna copiilor din fața televizorului, care râd. Atunci constați ca om că ești singur în univers, că nimeni nu poate fi vinovat de inexistența Lui Dumnezeu, că e o întâmplare a spațiului și a timpului că legile fizicii au dictat în normalitatea lor ca universul fizic, științific și verificabil să nu accepte conceptul practic de Dumnezeu ci doar universul spiritual și ezoteric să permită Lui Dumnezeu cel teoretic să se afișeze în transcendent, deci nu în actualitate, deci nu în realitate, numai în mințile și inimile credincioșilor, produs al neuronilor și fierbințelii sângelui care curge din inimă într-un circuit închis unde nu biologia, ci Dumnezeu, creatorul galaxiilor e motorul. Când oamenii vor realiza că nu există Dumnezeu, că nu sunt decât ceea ce sunt, adică biologie pură și evoluție naturală, majoritatea vor înnebuni, își vor da singuri cu tigăi în cap, majoritatea credincioșilor se vor apuca de băut, de fumat și se vor desfrâna. Este o tristă realitate să constați că universul material, practic și palpabil, evident și verificabil nu au permis unui Dumnezeu real să se afișeze pe măsură, direct și incontestabil, evident, pregnant și temeinic, bun și eficient, real și veridic și trebuie să fie doar taina și atuul unor exemplare biologice umane care își iau ca pe un merit blazonul de credincioși sau teologi și își pun cu mândrie pe frunte și pe inimă blazonul de bolnavi de Dumnezeu. Tristă soartă că noi ca oameni, creație de top a Lui Dumnezeu încercăm dar nu reușim să fim mai buni și mai drepți în această viață, întocmai ca Dumnezeul la care visăm și-L plasăm incredibil exclusiv în Cer de la Facerea Lumii, văduviți total pe pământ de prezența Sa nemijlocită printre noi care ar fi rezolvat în concret și nu doar în abstract, atâtea probleme sub care murim îngropați. Frumoasă omenire totuși, care reușește să demonstreze prin sentimentul religios calitățile deosebite pe care le extrage din nutrimentul dorinței și visului unui Dumnezeu ca paradigmă perfectă și autoîndreptar moral, prea frumos și utopic ca să nu se eludeze că este minciună și să se creadă cu tărie în schimb că este adevărat. Dacă orfani cum suntem în univers ne-ar găsi ca pe niște copii dați de suflet și de pripas prin univers un Dumnezeu entuziast și dornic de veșnicie, dornic să se pună să facă treabă responsabilă creatoare, atunci precis din câțiva oameni buni, drepți, smeriți, cinstiți și religioși, buni samariteni pe care i-ar mai găsi pe pământ pe ici pe colo, i-ar înmulți și ar face din ei o lume perfectă și Dumnezeiască cum probabil trebuia să facă Dumnezeul nostru de la început, o lume unde iubirea, respectul și seriozitatea între oameni ar triumfa și asta ar scoate Raiul din Cer la faliment ; căci pe pământ ar fi niște oameni în sfârșit buni, buni ca Dumnezeu, căci putem avea măcar ambiția de a fi buni ca El dacă nu putem avea șansa practică de a fi veșnici ca Dumnezeu rămas singur în univers într-un Rai ajuns la faliment când oamenii și-ar fi făcut responsabili un rai autentic din pământul și din viața lor. Atunci Dumnezeu se putea lăuda cu ceva în univers, putea să fie mândru de Opera Sa, Facerea Lumii ; și această mândrie a Lui, această bucurie de a crea și a face ceva fericit pe pământ ar fi fost veșnic reciproce într-o concordie și înfrățire mirobolantă între sentimentele Lui Dumnezeu și ale noastre. Nu mai trebuia să crezi în Dumnezeu când efectiv stând la coadă ne puteam ține cu El de gât într-o tandrețe evidentă în fiecare duminică când ar fi decretat ziua porților deschise în rai, o liturghie interactivă în live și în 3D într-un rai pământesc și de aceea mai plăcut, logic și frumos, să ne plimbăm pe aleile paradisiace sub ploi de flori de cireși și de meri din care puteam culege vara fructele coapte, fără teamă de biciul Lui Dumnezeu și fără bani, cum niciodată în Raiul din Cer nu vei putea să culegi mere roșii, iar copiii noștri, în raiul decretat de Dumnezeu pe pământ să se plimbe cu bicicletele și să se dea cu rolele, iar bebelușii să doarmă în cărucioare morfolind suzetele, visând ca îngerașii la Dumnezeu și la raiul de pe pământ. Atunci, prezența Lui Dumnezeu și rezultatul acțiunilor Sale pe acest pământ ar fi fost certe și evidente, puternice și eficace, limpezi și logice ca elementele naturii, ca și curentul alternativ care se întoarce de la plus la minus de atâtea ori, ceea ce îi dă putere și îl face o forță atât de utilă vieților noastre pe cât este de invizibilă. Dar dacă Dumnezeu e invizibil și nu există, cum oare singuri și neputincioși mai putem fi buni noi oamenii, noi oamenii care suntem "iubirea dintâi a Lui Dumnezeu și visul Lui din urmă" ? Suntem noi, precum Nietzsche spunea, un vis spulberat și o gafă a Lui Dumnezeu sau Dumnezeu e visul și gafa noastră monumentală ?
6)
Până la acea lume utopică în care să putem palpa și verifica existența unui Dumnezeu Bun coordonator și gestionar, suntem obligați de bunul simț și buna măsură a visa măcar la așa ceva, la a fi religioși și a ne potrivi ceasul bătăilor inimii după ceasul bătăilor inimii Lui Dumnezeu ; și să încercăm să fim măcar o fracțiune din cât e Dumnezeu de bun, drept și curat ; și mai degrabă decât să cerem ceva, să dăruim ceva neaşteptând nimic în schimb, căci dar din dar se face Rai și cine știe, într-o zi când nu vom băga de seamă noi oamenii credincioși, Dumnezeu va lua ceva, niște lut de pe unde știe El din coclaurile cosmosului de se va inventa pe Sine în sfârșit, apoi va inventa și Raiul, iar iadul, va turna otravă în el, acid clorhidric, apă tare și bombe chimice și bacteriologice ca să piară toți dracii și doar ei de molime și urgii cum pierim noi acum. Dar când Dumnezeu va deschide Raiul pe pământ la liber pentru toți, atunci evident că va desființa iadul și îl va arunca în aer cu o mega bombă nucleară, făcând pentru noi pe cer cel mai frumos spectacol de artificii ; și astfel nici nu vom ști cum în timpul vieții noastre nici Raiul și nici Dumnezeu n-au existat niciodată, dar văzând că este atâta cerere, în taină și fără ca să simțim și vedem noi, Dumnezeu s-a îndurat în sfârșit să se creeze pe Sine, pentru noi și ambiția noastră de-a fi veșnici ca El, când de dragul nostru Dumnezeu s-a îndurat să se nască și să vorbească direct cu noi, AICI și ACUM și nu pe lumea cealaltă, adică NICĂIERI...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu