DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

                         1)

  Suntem nimic și pulbere, praf obișnuit de stele și nu putem spune că fiind descendenți din stele în acest univers așa cum spune știința, pentru că și stelele au carbon, nichel și fier cum avem și noi, nu putem spune că pentru asta suntem fericiți și mulțumiți oricâte stele am avea în noi. Ce putem lăsa după noi pe acest pământ decât o brumă de amintire și asta doar în mințile copiilor noștri care și ei sărmanii vor muri peste mai puțin de un veac ? Peste două veacuri nici măcar mormânt nu vom mai avea, cimitirele vor fi arate și se vor face ogoare unde holde de grâu se vor legăna și coace în bătaia vântului și soarelui ca să facem pâine, multă pâine pentru foamea tuturor săracilor pământului, din ce în ce mai mulți, mai înfometați și de aceea determinați să-L caute pe Dumnezeu, nădejdea și reazemul săracilor, ca ei să-i mulțumească pentru pâine, pentru foame, pentru boli și sărăcie, pentru tot. Peste un veac nu va rămâne nimic din cei ce-am fost azi. Dacă Dumnezeu s-a bucurat făcându-ne din lut, iată va trebui să ne stricăm, să murim, să nu se mai aleagă nimic din amintirea noastră lumească, să trecem pur și simplu în gropile uitării cum se spune la Biblie, pentru ca Dumnezeu în sfârșit, după pofta-i măreață să-şi ia lucrul făcut din lut înapoi, să ne ridicăm cu toți la Cer,  chiar dacă nu înțelegem pentru ce atâta ocol de-a trebuit ca să trecem prin această experiență a Lui Dumnezeu numită viață și cum de s-a îndurat Creatorul nostru vreodată să-şi piardă lucrul făcut din lut, omul, lăsat să se chinuie pe pământ, prin ceea ce se numește alungarea strămoșilor noștri din Rai și plata stupidă incredibilă solidară a tuturor pentru păcatul strămoșesc. De ce credem în Dumnezeu ? Nu putem altfel : Deci cum am putea muri toți ca niște câini necredincioși și din această tristă și efemeră ipostază de muribunzi să nu sperăm măcar entuziaști că trebuie să socotim pe cineva mai mare decât această omenire în care nu suntem câini ci oameni, trestii gânditoare ? ; și să sperăm și să dorim ca din această ipostază de trestii gânditoare și visătoare, amintirea despre noi să fie păstrată într-o locație, în memoria respectivă a Celui ce L-am intitulat în fantezia creierilor noștri pur și simplu Dumnezeu ? (recenzie după un citat) . Iată, Dumnezeu e o acumulare valorică a conștiinței umane, un spațiu de depozitare a conștiințelor noastre moarte care avide de veșnicie și atemporalitate se încăpățânează și ambiționează să nu moară ci să rămână pe mâini bune, pe mâna bună a Lui Dumnezeu, un deziderat antropologizat, făcut după chipul și asemănarea omului și viceversa, astfel încât combinația să fie perfectă și Dumnezeu să devină o utilitate, un bun uzual pentru consum omenesc. Creatorul universului și al tuturor galaxiilor, prin ritualul credinței în El ca într-un doctor și resuscitator de suflete ale unor ființe minuscule de la marginea unei galaxii din miliardele ce compun acest cosmos, e revendicat de orice cadavru mumificat în cavou de pe o planetă insignifiantă numită Terra, în speranța febrilă a acelei mumii iminente câtă vreme are puls în ea și trăiește că ea va învia odată și chiar veșnic într-o lume mai bună undeva în Cer se spune, la marginea galaxiei sau la capătul universului unde e Raiul. Visul de aur al omenirii din povești, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, veleități ale lui Harap Alb, iată că oamenii îl transpun cu succes în realitate și e suficient doar să citească niște scrieri antice adunate într-o carte de căpătâi numită Biblie care îmbie și droghează frumos omul cu visul copilăresc la nemurire. Ce să-ți dorești mai mult și mai tare ca fost copil ce ești decât continuarea visurilor copilărești prin oportunitatea numită credință și religie, scuză a oamenilor mari pentru năravul de-a visa frumos o lume frumoasă, puerilă, fantastică imaginată în Cer fiindcă pe pământ unde este legea junglei și a selecției naturale a speciilor este imposibil ? Cum să nu rămâi influențat și să nu devii spre bătrânețe bigot și pravoslavnic al credinței când în Biblie sunt inserate elevate și îmbietoare, motivante scrieri de felul : "Dacă omul a murit odată, fi-va el iarăşi viu ? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe.
Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde ; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale." Iată de ce oamenii își rup pur și simplu inima din piept și și-o aruncă în Cer ca nadă, ca să-i ofere Lui Dumnezeu lucrul mâinilor Sale înapoi și în acest fel să-L prindă pe Dumnezeu, peștele vieții lor, speranța și unealta, linia lor venoasă, aparatul lor de resuscitare de la terapia intensivă a vieții, agregatul lor artificial cardiorespirator care-i ține în viață, de care se leagă visul lor la nemurire. La aceasta cred că se referă Biblia când zice :
"ai pus în inima lor chiar și nemurirea". Oamenii au inima în cer acolo unde-şi programează nemurirea, și cerul în inimă. De aceea inima oamenilor este plină de visul la nemurire. Ia acest vis din inima lor și vei transforma pe oameni în niște manechine cu rumeguș în piept, îi vei omorî efectiv când le vei lua inima plină de Dumnezeu, cum omori un telefon dacă îi iei cartela. Drama vieții umane explică redundanța și necesitatea, terapia reparatorie numită Dumnezeu ; animalele nu au această necesitate pentru că nu au rațiune și nu conștientizează drama lor existențială unde sunt inserați în selecția naturală a speciilor în mediul totdeauna arid și ostil, cum suntem inserați și noi oamenii ; și de aceea, pentru că noi nu suportăm selecția naturală și nu suportăm ca cineva barbar să ne elimine brusc și natural, să ne pălmuiască, să ne bată, să ne omoare și să ne mănânce, ne-am aruncat nădejdea în brațele Lui Dumnezeu, singura ființă cu chip de om bun care hălăduieşte prin cosmos, om pe care noi L-am înscăunat Împărat ceresc al nostru, să putem lua și noi din brațu-i plin de flori cu care îmbietor stă Dumnezeu la intrarea în Rai, să putem lua puțină fericire, pace și nădejde de la El ; căci Dumnezeu este mina de aur din care putem lua toate aceste bogății de speranță și fericire. Din toate timpurile masele au fost fascinate de personaje mesianice care să le vorbească despre aceste lucruri frumoase, să le vorbească despre eliberări prin Dumnezeu, promisiuni de bine pentru tristele lor vieți ce vor să le audă din gura cuiva pe care l-au uns ca fiind Mesia, mijlocitorul între Ei și Dumnezeu. Și n-a fost Iisus un Mesia care a spus și spune încă oamenilor dintotdeauna amărâți de greul vieții că acest neajuns va înceta și că la Dumnezeu, unde doar acolo e alinarea se ajunge prin El ? La fel au spus și alți mesia, popoarelor diferite de pe fața acestui pământ, la fel de frumos le-au vorbit oamenilor despre Dumnezeu. Iată un alt mesia, contemporan cu Iisus, care a fost Apollonius din Tyana al romanilor, apoi Simon magul care a cerut și a oferit bani pentru a primi puterea de la apostolul Pentru dar a fost refuzat și acuzat de simonie. Au mai fost rivali ai Lui Iisus care vorbeau maselor frumos și convingător despre Dumnezeu și eliberarea mentală a oamenilor prin părtăşia cu Creatorul într-un Rai care-i așteaptă pe oamenii cuminți și credincioși. Iată, Tiberiu și Augustus, împărați romani care au instaurat pacea și bunăstarea în imperiu și au fost venerați de mase ca fiind dumnezei. Evreii au mai avut un mesia, pe Simon Bar Kochba, rebel militar evreu care a eliberat temporar evreii de sub jugul împăratului Hadrian, a ajuns și el să fie venerat de poporul evreu ca un mesia militar, ca un haiduc sfânt, pentru că așa credeau ei, numai un sfânt putea să-i elibereze de sub crunta robie romană. Astfel, pentru pacea și eliberarea adusă el a fost adulat, venerat și proclamat mesia de popor. Iată, în altă parte a lumii avem drept mesia pe zeul Mythra, născut dintr-o fecioară tot pe 25 decembrie. Egiptenii au avut pe mesia Isis, mamă fecioară, regina cerurilor,  soția lui Osiris, mama zeului Horus, născut tot din fecioară și tot pe 25 decembrie. Iată, au mai fost lideri mesianici, bunăoară chiar Ioan Botezătorul care este unul dintre cei aleși de Dumnezeu ca și Iisus, născut tot prin proorocia unui înger, Gavril, care i-a vorbit în vis lui Zaharia, un preot al vremii, că bătrâna sa soție Elisabeta va naște un prunc. Și întrucât când Fecioara Maria însărcinată și ea cu Iisus atunci s-a apropiat de Elisabeta, pruncul Ioan din burta ei a săltat, ca semn distinct de curtoazie între lideri mesianici, unul născut dintr-o fecioară, celălalt dintr-o mamă bătrână și la menopauză. Deci Ioan botezătorul predica și el învățături bune oamenilor dar fiindcă s-a retras din această ipostază mesianică din respect în favoarea Lui Iisus, adepții l-au părăsit pe Ioan și l-au considerat mesia pe Iisus, chiar dacă Ioan a fost înaintemergătorul și botezătorul Lui Iisus. Iată, avem pe mandeeni, vechi popor antic, adepți ai lui Ioan botezătorul și rivali ai lui Iisus, determinați să creadă că Ioan botezătorul era mesia și nu Iisus care a fost botezat de el. Dar îl avem și pe Constantin, împărat roman care la consiliul de la Niceea din anul 325 a consacrat ortodoxismul hotărând odată pentru totdeauna abolirea și interzicerea tuturor celorlalți lideri mesianici : Apollonius, Mythra, Isis, Simon magul, etc. , printr-un vis pe care l-a avut unde i s-a spus în somn : "Prin semnul acesta vei învinge" (crucea). Iată cum în acest fel Iisus a fost consacrat ca lider spiritual mesianic al creștinilor, și creștinismul ca religie a jumătate din omenire, prin visul lui Constantin prin care i s-a spus că va învinge cu armata sa sub semnul crucii creștinismului și al Lui Iisus. Iată de ce suntem creștini și nu mythraişti sau apollonişti sau isisişti. Și de atunci ne rugăm Lui Iisus care a fost consacrat de consiliul de la Niceea drept Fiul Lui Dumnezeu. În lipsa acestui consiliu, puteam avea drept fiu al Lui Dumnezeu pe Apollonius din Tyana, pe Mythra sau pe Horus, fiul mamei cerești fecioare Isis. În orice caz în Cer ne e speranța, indiferent de zeul oficial consacrat al vremii ; așa au simțit oamenii din toate timpurile.

                         2)

Ne rugăm cu atâta osârdie Creatorului din treburile-i sfinte să-şi coboare ochii peste nefericirea noastră dar constatăm că cu greu putem să-i culegem Lui Dumnezeu un fir sau două de flori din brațu-i plin de acolo din Rai, când noi încă n-am murit ca să ajungem la poarta Raiului și trebuie să trăim oleacă și noi aici pe pământul plin de noroi, bube și mucegai, malarie, SIDA și ebola, și datorită tuturor acestor neajunsuri suntem atât de motivați, nerămânându-ne nimic mai bun de făcut decât să ne încununăm sufletele și viețile cu puține flori de la Dumnezeu, flori de speranță, de sănătate și pace, flori care să îndrepte toate beteşugurile din noi și toate suferințele noastre, flori pe care atât de avizi vrem să le culegem din brațele pline ale Lui Dumnezeu care stă la poarta Raiului și ne îndeamnă pe toți afabil : "Veniți la mine și luați, veniți căci Eu sunt calea, adevărul și viața !". Dar e și normal că Dumnezeu nu ne dă direct flori de fericire din brațele-i pline, ci cum e mai frumos și original, ne propune să fim grădinari și să le cultivăm singuri florile fericirii și speranței noastre ; și nici pești nu ne dă Dumnezeu de foame ci ne dă undițe să pescuim. Cum putem avea iluzia că toți vom prinde pești, că atâtea miliarde de guri își vor putea potoli foamea cu pescuitul, că sunt atâția pești să potolească chiolhanul tuturor burților și milioanele de kilometri de mațe înfometate, și că pentru asta sunt atâtea flori în brațele Lui Dumnezeu și atâta Duh sfânt disponibil să satisfacă vanitatea dorinței de siguranță, sănătate și fericire terestră a tuturor ? Dumnezeu ne spune că pe pământ e deșertăciune și vânare de vânt și să ne punem speranța în Cer și în El, Doctorul tuturor beteşugurilor noastre, tocmai pentru că puțini dintre noi suntem apți să răzbim în fața încercărilor vieții și selecției naturale care ne decimează și pe noi ca pe animale ; majoritatea dintre noi, ca și ele, ca și dobitoacele, suntem slabi, handicapați, nimicuri cu ochi și cu gură și tocmai de aceea cerem milă, îndurare și ajutor de la Dumnezeu. Și bogații cer ajutor, darămite cei săraci, nu mai spun de cei săraci cu duhul, când Dumnezeu decretează că a lor va fi Împărăția Cerurilor, a celor ratați, a celor învinși de viață și de selecția naturală a speciilor... Oare nu Dumnezeu e cauza propriei noastre nimicnicii, a eliminării noastre plenare de pe scena acestei evoluții a speciilor ? Oare nu suntem noi un nimic colosal atunci când am fost făcuți de El pentru a fi declarați și autodeclarați robi ai Lui Dumnezeu ? Oare nu Dumnezeu este declarat Împărat al nostru, Rege Ceresc al Regilor și Rigă al Rigilor ? Cum de putem avea insolența și tupeul a ne înălța prin rugăciunile noastre efemere și mărunte adresate Șefului universului la pretenția de a ne oferi El privilegiul cosmic și veleitatea ca noi în vulnerabilitatea noastră biologică să rezistăm prin produsul tarat al biologiei noastre, sufletul, să rezistăm cu acest suflet timpului și universului în ceea ce ambițioși și vanitoşi numim viața noastră viitoare veșnică în Rai ? După statutul inferior de rob al Lui Dumnezeu, doar datorită acestui statut, cu cununa lui pe cap când primești acest nimb de merit din partea Creatorului, vine Dumnezeu atunci și doar cu ajutorul Lui și cu medaliile atârnate pe gât de sărac, bolnav și asuprit în viață, capeți de la Dumnezeu statutul superior de conchistador al veșniciei și al fericirii în dulcele areal al Raiului, oricât de prăpădit ai fi ; căci Raiul nu e al excelențelor și somităților ci al tuturor prăpădiților și celor smeriți în fața necazurilor și greutăților vieții, dar dacă te rogi Lui Dumnezeu, totul este posibil, iar timpul și veșnicia sunt doar un mizilic pe care îl atârni entuziast la breloc și pe care îl îngâni și ridiculuzezi scoțând limba timpului și veșniciei care nu vor fi mai tari ca sufletul tău în Rai. Un asemenea iresponsabil vis de pace, concordie, fericire și satisfacție numit mântuire care vine prin credință, numai homo sapiens era în stare să-şi scapere între neuronii creierului lovit de problemele și încercările vieții și nici o altă jivină necuvântătoare care nu are nici minte și de aceea nici visul la Rai și evident că nici un Dumnezeu. Noi oamenii suntem inteligenți și datorită acestei capacități Dumnezeu are șansa de a exista când noi ni L-am proclamat de Împărat și de boier, cel mai luminat și bun boier pentru care merită să fii rob și să mori în genunchi, că tot nu ai altceva mai bun ce face.  Există o plăcere în a fi rob și a te deroba de toate responsabilitățile, de a lăsa Lui Dumnezeu gestiunea destinului tău, iar tu astfel eliberat, a pluti liber într-o liniștitoare lipsă de atribuții, sarcini, complexități și misiuni acaparante și solicitante atât moral cât și mental. Nu e mai bine să fii rob, să nu gândești, să nu acționezi, să nu fii responsabil de nici o acțiune posibil eronată și să-i lași Lui Dumnezeu dreptul și competența de-a vorbi și acționa în chestiuni hotărâtoare în locul tău și în numele tău ? Nu mai bine îi lași Lui Dumnezeu dreptul de a face ce vrea cu viața ta știind că sunt puține neșanse să dai chix în univers dându-ți viața și încrederea pe mâinile Lui ? Potrivit minții tale îmbălsămată de credință care nu exista dacă întâmplător evoluția nu-ți arunca sămânța în turma celor numiți homo sapiens ca să ai oleacă de minte și imaginație în cap, credința din acest cap și din mintea ta te salvează, îți salvează și conservă pentru veșnicie efemeritatea existențială, te scoate din lumea umbrelor și a nimicniciei iar speranța și soarele răspunzător pentru această terapie se numește simplu, Dumnezeu, fără să ne complicăm prea mult cu alte eresuri și trebuind să uităm de toți zeii păgâni și alți lideri mesianici tot atât de încântători pe care timpul și istoria i-a abolit. Mai bine te lași pe mâinile Lui Dumnezeu, cel al vremii tale și al patriei tale, al credinței tale, al părinților și strămoșilor tăi, oricum ar fi și oriunde ar fi El, chiar dacă nu L-ai perceput vreodată cu simțurile vii ci doar cu simptomatica bolii tale psihice numită credință, care te determină să spui sofist și erudit teologic, cu Biblia în mână drept dovadă,  că Dumnezeu nu se observă, ci El se revelează inițiaților care au citit și înțeles Biblia și celor ce-şi dedică mintea, țelul și dezideratul acestui scop punctual care transpare din Biblie unde este adunat cuvântul Lui Dumnezeu, cuvânt care-ți inspiră credința care ține loc de bucurie a vieții. Potrivit acestui scop, Dumnezeu are autoritatea și dreptul, ce vine din superioritatea de-a fi liderul suprem propus de tine de a lua orice decizie în ce te privește pe tine și destinul tău. Din noianul de necazuri și probleme ale vieții și existenței, toate le luăm în răspunderea noastră, că nu ne-am știut descurca în viață, că asta ne-a fost soarta, că ce ne e scris în frunte ne e pus, că "Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat", iar Dumnezeu care e autorul moral al nostru s-a spălat pe mâini după ce ne-a făcut, după ce ne-a alungat din Rai și după ce ne-a spus din sudoarea frunții să ne câștigăm existența iar femeile în dureri groaznice să nască prunci din ele, de parcă era și altfel posibil, dar ce nu e posibil la Dumnezeu ? Rămânem cu gustul amar că suntem singuri răspunzători de eșecul nostru uman, pe când Dumnezeu, autorul moral al nostru, atât de puternic și atotputernic fuge de răspunderea fiascoului nostru uman, iar sentimentul Lui de vinovăție pentru tristul destin al rasei umane, fuge de pe El ca apa de pe gâscă ; și atunci nu mai poți spune că Dumnezeu a greșit lumea. Dumnezeu scapă de orice acuzație căci chiar tu ești avocatul Lui și credința ta Îi ia apărarea. De aceea niciodată nu mai poți vedea cum Creatorul și autorul moral al nostru a greșit lumea, din chiar postura de-a fi Împărat cum e. Căci nu cred că-i nimic perfect și frumos și are o noimă atunci când ești Demiurg și atotputernic și ai purces să-ți faci niște creaturi și să le dai pe veci statutul de robi, supuși îngenunchiați și să gândești că ei din asta pot dibui vreo fericire, vreo satisfacție, decât mizerabila satisfacție a robului îngenuncheat care tremură cu frica de Dumnezeu și de Satana, ca un câine la injecție știind că este tolerat și nu grabnic strivit ca un gândac, doar pentru că se roagă de milă și iertare satrapului, boierului de a cărui moșie este legat. Să nu uităm că Dumnezeu este boierul suprem care are drept de viață și de moarte asupra noastră și că noi suntem robi ai Lui dar culmea, îi suntem fii și fiice și Dumnezeu ne iubește atât de mult din această mizerabilă postură de robi tolerați, încât pentru mântuirea noastră și-a dat morții pe propriul fiu favorit special, Iisus, noi ceilalți fiind lepădături, fii și fiice vitrege, de alte mame și de alți tați, neavând privilegiul să ne naștem din fecioare ca Iisus ci din mame care s-au însoțit cu tații noștri și care ne-au hrănit cu ciclu menstrual în burtă, substanță septică urât mirositoare de care Dumnezeu pune mâna la nas pe care tocmai El a dat-o femeilor dar nu o acceptă în biserică și mai ales în altar.

                     3)

  Nu e ușor să fii Dumnezeu și să ai în răspundere manufactura acestei lumi făcute de mântuială, defectă și nepricopsită, de-a trebuit să inventezi iadul ca să mai repari ce nu ți-a ieșit bine la croială dintâi, și Raiul unde calci și netezești croiala unor oameni considerați virtuoși în credință și mari erudiți care-ți arată cu texte și citate din Biblie unde greșești și nu înțeleg cu mâinile ridicate către cer cum de nu poți fi și tu atins ca ei de credința în atâția zei sau numai în unul suprem, numit Domnul tuturor zeilor, sau simplu Dumnezeu, toate, forme ale unei boli de gândire explicată științific în tratatele psihiatrice secrete care ne arată de ce suntem religioși și credem în Dumnezeu. Cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, oricum toți suntem niște nebuni, niște bolnavi, bolnavi de credință sau de necredință, rebuturi ale Lui Dumnezeu cu care nu are a se mândrí la nici un concurs de creație în acest univers. Alternativa și soluția salvatoare pentru noi, pentru Dumnezeu și prestanța Sa putea să fie simplă : Raiul pe pământ. Cum nu există așa ceva, orice mai tocăm despre credință sau necredință, despre Dumnezeu sau nedumnezeu, e o pierdere de vreme, e o simptomatică psihiatrică tipic umană, când animalele, fericitele nu suferă de așa ceva, și nu le pasă de Cer și de Dumnezeu, sunt fericite, când nu știu nimic, nici măcar că le mâncăm, când noi știm totul și ne închipuim totul, în frunte cu Dumnezeu.