CAMPIONII SPERANȚEI

CAMPIONII SPERANȚEI

                        1)

  Când privești un om religios, un bun samaritean care ți se adresează, în cuvântul lui, ca un lait motiv vezi inserată o idee obsesivă, o idee de o mie de puncte care îl motivează pentru întreaga viață : ideea de speranță.

"Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa-a lor frunte-nsenină,
Speranţa cea dulce de plată în cer,
Şi face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele-n pace le-nchină.

Cum mângâie dulce, alină uşor
Speranţa pe toţi muritorii!
Tristeţe, durere şi lacrimi, amor
Azilul îşi află în sânu-i de dor
Şi pier, cum de boare pier norii". (Mihai Eminescu)

  Speranța credinciosului pentru plata în Cer pentru toată munca credinței sale nu o poate întrece în intensitate și în entuziasm nici un alt tip de speranță. Speranța credinciosului se numește nădejde și are acest nume special căci se leagă de vocația Lui Dumnezeu de a fi sprijinul și nădejdea tuturor celor fără de nădejde. Nu poți privind un credincios în actul rugăciunii sale către Dumnezeu să rămâi imun și să nu păleşti simțind în inima ta cum cazi în ridicol în mijlocul unei lumi întregi motivată și înregimentată în ritualul trăirii religioase în mijlocul căruia te simți ca un motan stingher cățărat într-un copac de frica câinilor, ca un încurcă lume privind exercițiul meticulos al credinței ce-i motivează pe toți credincioșii a se manifesta într-un accent de superioritate față de tine trogloditul care nu poți spera să primești de la Dumnezeu atâtea daruri, compensări și beneficii câte speră un credincios, campion al speranței, de la Dumnezeul lui. Credinciosul, campion lacom al speranței în Cer, care speră prin credința sa să acumuleze ahtiat importante beneficii ezoterice pe care i le vor aduce veșnicia și părtășia cu Dumnezeu, îți va râde în nas și acuzându-te că ești un ratat, un damnat și un candidat perfect, o trufanda pentru diavolul care te va schingiui pentru necredința ta, te va face să te simți intimidat, te va ridiculiza prin infatuarea mândriei lui religioase, și te vei simți ca un pierde vară, ca un greiere care nu strânge ca furnica în mușuroi nestemate de credință cu care credincioșii se prezintă cu duiumul în fața Lui Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată, pe când tu ești un zăbavnic care îți pierzi mântuirea și mori pe limba ta păgână, căci nu poți să vezi în Dumnezeu și în credința oamenilor decât o boală psihică a gândirii la care tu ești imun, o boală care se constituie paradoxal într-o calitate curentă a timpului, o boală dulce și mângâietoare pentru că face bine inimilor credincioșilor, îmbălsămându-le să bată voioase pe calea credinței, o cale bătută și sigură pentru că este oficială și recunoscută de spiritul religios în vogă al timpului curent. Dacă tu ești încăpățânat și nu vrei să asculți cuvântul Lui Dumnezeu, n-ai decât să te duci la dracu', e dreptul credinciosului de a te da pe mâna Lui Dumnezeu ca să fii judecat, nu-şi mai bate el capul cu tine. Căci credinciosul ți-a spus de o mie de ori și ți-a dat clar de înțeles să faci ca el, să-i aduci laudă Lui Dumnezeu din toate motivele și cu toate ocaziile de vrei să moștenești Împărăția Cerurilor și să vezi pe Dumnezeu.

                        2)

《Ce este credinciosul,  (recenzie dezvoltată după Emil Cioran), care te îndeamnă la credința lui, care te asigură că în Cer acolo unde își proiectează el viitorul mai este loc destul și pentru tine, ce este acest credincios decât acela care ajungând la limita monologului, la marginile singurătății, îmbolnăvit de sindromul unei dorințe și speranțe colosale de comunicare și osmoză cu o supremă autoritate, îl inventează, în lipsa altui interlocutor, pe Dumnezeu, supremă autoritate, pretext pentru dialog ? Atâta vreme cât Îl numește pe Dumnezeu și i se adresează ca unei ființe vii, ca unui împărat de la care așteaptă îndurarea, clemența și mila, demența credinciosului e bine deghizată, și... totul îi este îngăduit. Adevăratul credincios abia dacă se deosebește de nebun ; dar nebunia lui e legală, admisă ; el ar sfârși într-un azil, într-un ospiciu dacă aberațiile i-ar fi goale și curate de orice credință. Acestor aberații religioase Dumnezeu le dă acoperire și le legitimează. Orgoliul unui cuceritor, al unui Gingis Han, al unui Nero, pălește alături de ostentația unui credincios ce se adresează Creatorului. Cum de poate cineva să îndrăznească atât de mult ? Și cum să fie modestia o virtute a templelor, bisericilor și oricăror lăcașe de cult unde se servește credința la orice meniu, când orice bătrână decrepită care cerșește citind dintr-o cărticică de rugăciuni în fața unui magazin alimentar, prin credința ei care o face să-și închipuie că INFINITUL îi stă la îndemână, se înalță prin rugăciune la îndrăzneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodată...? Aș da toată împărăția lumii doar pentru clipa când mâinile mele împreunate ar găsi inspirația într-o rugăciune să-L implore pe Marele Răspunzător de enigmele și banalitățile noastre să ne dea un răspuns și o soluție rezonabilă irezolvabilului în care orbecăim toți, noi cei ce facem parte din rasa umană, creație a Lui Dumnezeu... Răspunsul nu se dă, noi toți ne vom da unul altuia în cap să ne învățăm minte dușmanul că e stupid să creadă în dumnezeul lui păgân, ci mai bine să ia aminte de la noi, luminații și fericiții credincioși care credem într-un Dumnezeu perfect pentru că e al nostru. Cât de perfect vedem cum este acest Dumnezeu al nostru care guvernează peste o lume de eroi băgați în pământ și criminali jucând pe mormântul lor ; vedem asta la tot pasul și știm că așa s-a petrecut totul de la Facerea Lumii iar soluția reparatorie s-a prezentat a fi în Rai, în Cer, acolo unde se face dreptate, adică în mulțimea vidă, adică nicăieri. Când credincioșii în zelul lor religios nu iau în seamă și ignoră asemenea probleme critice ale lumii pe care Dumnezeu a inventat-o, refuzând a pune în responsabilitatea Lui Dumnezeu manufacturierul tot ce nu merge bine în această lume, eludând evidența dramei existențiale a creaturilor numiți oameni chemați pentru compensare și reparațiune doar și abia la Cer pentru rezolvarea problemei, nu mai rămâne nimic de făcut pentru omenire : oamenii își vor apăra Dumnezeul a cărui omenire creată a luat-o razna dând vina pe diavol și spunând nu că Dumnezeu a greșit cu ceva, ci că diavolul este vinovat. Așteptând Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu, toți credincioșii fardându-şi sufletele cum știu ei mai bine în credincioșia lor pentru randevu-ul cu Dumnezeu își dau întâlnire în Cer ; și așteaptă moartea ca pe o salvare când se vor duce cu toți la Cer liniștiți și cu o floare la ureche iar tu vei rămâne ca un prost păgân uitându-te la ei, la infinitul negru al rugăciunii și credinței lor, căci ce-i credința lor decât o clipă atotstăpânitoare pe inima omului credincios, o iederă care sugrumă evidența și rațiunea, care ni-L ascund pe Dumnezeu în fundul pământului și al Cerului încât să nu-L vedem și simțim decât cu ochii minții ? Ce contează că nu-L poți vedea pe Dumnezeu decât cu ocazia morții având această credință încăpățânată în inevidența Lui ? Ce contează că Dumnezeu rămâne o dulce alinare iluzorie și un vis prea frumos ca să fie adevărat când acest vis și-a făcut efectul în omenire care s-a îmbolnăvit prea frumos de credință, iar această credință constituie o medalie, o calitate curentă, un fel de timp oficial al oricărui credincios cu care are a se mândri în dauna păgânismului tău ? Dar cel care este cu adevărat modest și realist își poate spune liber și răspicat în sinea lui : Prea umil ca să mă rog, prea vlăguit ca să trec pragul bisericii, mă resemnez cu propria-mi umbră și nu vreau ca Dumnezeu, acest concept frumos din capul oamenilor,  să se deranjeze ori să se dea bătut în fața rugăciunilor mele. Celor care propun nemurirea prin frecventarea religiei și credinței, ce pot să le spun...? Le spun doar atât : Orgoliul meu nu-i nesecat ; puterile-i sunt limitate în comparație cu orgoliul vostru. Socotiți că în numele credinței vă veți rezolva și învinge eul ; de fapt, doriți să-l perpetuați acest eu mărunt și efemer al vostru,  întru veșnicie, durata aceasta neajungându-vă oricum. Orgoliul și aroganța voastră sunt mai rafinate decât toate lumeștile ambiții. Ce vis de glorie asemuit cu al vostru nu se arată a fi înșelăciune și fum ? Credința voastră nu e decât un delir de grandoare tolerat de comunitate pentru că merge pe căi oficial acceptate, ascunse și meșteșugite ; dar unica voastră obsesie este pulberea care sunteți : lacomi de atemporalitate, credincioșilor, persecutați timpul ce o împrăștie și anulează, pentru că nimic din ce e viu nu rezistă timpului și veșniciei, nici măcar speranța și iluzia unei vieți veșnice și fericite în Rai, iluzie care moare în capul fiecărui credincios odată cu moartea ultimului neuron care se mai agăța de această speranță, de această iluzie de bine, pace și fericire. Ce n-ai trăit la timp, nu vei trăi niciodată, așa spunea Octavian Paler, or vine credința și-ți dă peste bot și spune că Cerul adică cosmosul rece, întunecat și plin de vid și de pericole, de gravitații și unde gravitaționale catastrofice pentru vulnerabilitatea umană, de explozii de stele și cataclisme spațiale, acolo va fi fericirea, pacea și relaxarea ta, acolo în vidul înghețat la minus 260 de grade Celsius dintre stele unde e Raiul, o oază cu loc plin de verdeață, gata pregătit de Dumnezeul din capul tău pentru tine, o adunătură de carne întâmplătoare și temporară. Nu poți să fii ființă vie, vulnerabilă, muritoare și să-ți dorești să fii atemporal, nemuritor, să te bați cu timpul sub formă de suflet, un batman nesocotit hălăduind prin cosmos în căutarea Lui Dumnezeu. Nu poți să dorești sub această formă de suflet să-L găsești pe Dumnezeu și să te valideze, să te molipseşti de la El de veșnicie, ca să învingi galaxiile, quasarii, pulsarii, găurile negre, având ambiția să trăiești în Cer mai mult ca ele, să le ridiculizezi păcălind timpul și veșnicia în această ipostază de suflet superman emanat de un cadavru trist și supărat că a murit, suflet prin care să-ți dorești și planifici stupida ambiție să reziști astfel timpului, materiei, spațiului și veșniciei în Rai, tu cel ce acum ești deocamdată o adunătură evolutivă efemeră întâmplătoare de celule care nu apărea dacă mama și tatăl tău nu se întâlneau dintr-o pură întâmplare aleatorie. Cum oare deodată născându-te din graviditatea întâmplătoare a burții mamei tale, din instinctul sexual al tatălui tău care a tăbărât peste mama ta care a dezvoltat în burta ei produsul spermei aruncată de tatăl tău din cauza hormonilor care urlau în el la fel ca într-un taur în călduri, cum oare din această întâmplare aleatorie crezi că poți avea abilitatea, neinspirația și nerealismul, insolența, forța de a cuceri veșnicia în Rai mulțumită acestei banale întâmplări că te-ai născut fiind rezultatul unui coit, al unei acuplări așa cum se acuplează tot regnul animal ? Suntem copiii copulării și ai ejaculării, la fel cu toate lighioanele pământului care nu au un Dumnezeu și un Rai cu care se ocupă doar oamenii, Dumnezeu și Rai fiind doar produse pure ale inteligenței umane generatoare automată de închipuire și vis care s-au desăvârșit prin închipuirea și visul suprem numit Dumnezeu și Rai. Ne naștem din competiția unor spermatozoizi care se întrec la Olimpiada vieții lor să prindă o șansă să străpungă un ovul pentru a se uni cu el și a deveni om, om care crescând și dezvoltându-i-se inteligența, implicit imaginația va crede că este un purtător de nestemat, de un alter ego numit suflet care va cuceri și învinge veșnicia lansat din vârful unui penis... Nici un spermatozoid când pornește la luptă nu se roagă Lui Dumnezeu să-i ajute puterii cozii să ajungă primul la ovul să-l fecundeze și astfel să se încheie afacerea neantului burlăciei lui transformându-se în om care va visa într-o zi că ceva din el numit suflet va zbura compensatoriu în Cer evadând din această șandrama și dramă umană numită corpul omenesc și viața omului. Nici un spermatozoid nu știe că  cetatea ce-o va cuceri îi va deveni mamă care îl va naște în dureri, cu cordonul ombilical înfășurat de gât și îl va condamna astfel la o naștere în riscuri, dureri și plânsete, la o viață legată cu ață și o moarte așijderi cândva, dar se va alege barem din această afacere cu un suflet vagabond în Cer căutând disperat o veșnicie Raiul și pe Dumnezeu ca să-i amintească Creatorului prin atâtea rugăciuni că este un suflet devotat și evlavios care dorește cum respiră veșnicie și mântuire, suflet care a emanat din evoluția dintr-un biet spermatozoid. Peste tot semnele evoluției ne vorbesc că nu am fost creați așa cum suntem și că am evoluat din ceva mai mic și diferit, sărman de mic și sărman de diferit de mândria credinciosului care îi umflă pieptul când crede că a fost făcut de Dumnezeu care a suflat duh sfânt peste el, o adunătură întâmplătoare de carne și organe bolnăvicioase, la scara infinitului. Adepții creaționismului, ei înșiși rezultatul unor foști spermatozoizi în evoluție, nici nu vor să audă de așa ceva, că au pornit pe scara evoluției și au evoluat pornind din vârful unui penis și chiar mult mai dinainte, din ambiția genetică a unor celule de a se conserva și astfel divide și uni unele cu altele formând un tot numit individul biologic ; ei, credincioșii cred că au fost creați special de Dumnezeu ca să fie depozitari de suflete aspirante la Rai și la Dumnezeu, afacerea vieții lor, și nu că au pornit a fi niște minusculi mormoloci fără suflete care evoluând în burta mamei lor și crescând au deprins a crede că au suflete auzind la biserică luați de mână de mama lor  că ceva din ei numit suflet se va desprinde și înălța la Cer într-o aroganță fără margini, cultivându-şi mândria de suflete și lauda de sine că se vor înălța la Cer printre stele unde își vor împlini și consuma mirobolanta speranță că-L vor apuca efectiv pe Dumnezeu de mantie, uitând de coada care i-a ajutat să gonească prin vagin ca să paraziteze un uter, uter ca toate uterele mamiferelor altele decât omul, care sunt modeste, nu au pretenția că au un suflet și nici un Dumnezeu colecționar de suflete. Evidența biologiei și evoluției pure urlă în noi, acoperită brutal de infatuarea noastră religioasă mai frumoasă, convenabilă și comodă de a crede toți că putem depăși și nega biologia pură prin speculația alambicărilor inteligenței umane care au generat o cireașă de pe tort numită Dumnezeu și credința corespunzătoare în El, când vrem cu atâta patimă religioasă să-L facem pe Dumnezeu doctorul, ajutorul tristei, vulnerabilei și sangvinolentei noastre biologii. Acolo în biserică unde Îl cheamă pe Dumnezeu, foștii spermatozoizi evoluați numiți credincioși își formulează idealul vieții lor eterne și privind viața de pe pământ ca pe o deșertăciune și un rău necesar de care abia așteaptă să scape, doar viața de dincolo devine destul de interesantă și cuprinzătoare pentru poftele insațiabile de veșnicie ale credincioșilor, aspiranți dependenți la drogul deliciilor Raiului. Pământul și clipele lui le repugnă credincioșilor, fiind prea fragile și neinteresante pentru ambiția lor atemporală și supranaturală. Megalomania mănăstirilor depășește tot ce-au putut imagina vreodată delirurile somptuoase ale palatelor regilor soare francezi... Cel care nu-și acceptă neantul, moartea și starea naturală exclusivă de cadavru în sicriu, cel care fuge de această normalitate funestă și naturală și vrea să-şi recupereze cadavrul sub formă de suflet cu ajutorul religiei și al Lui Dumnezeu, adică credinciosul, suferă de o boală a gândirii ; e o boală prin imaginație, e o boală frumoasă care te face fericit aducându-ți în mod privat endorfinele inegalabile ale emoțiilor religioase în care închipuirea de frumos și de bine, de fericire și de pace, a luat-o razna adunând toate aceste idealuri în capul tău întâmplător în care evoluția a adus tot întâmplător visurile și credința într-o lume utopică numită Rai pe care nu-l concepeai fiind născut în junglă între maimuțe, dar de care ai auzit de la homo sapiens, părinții și strămoșii tăi inteligenți care te-au luat de mână și ți-au arătat cu degetul cerul unde se ascunde Dumnezeu după nori și după curcubeie ; și de aceea și tu ai devenit la fel de visător ca ei, ca strămoșii tăi, făcut din aceeași carne care a generat aceeași minte ca a lor, și aceeași închipuire și visare, aceeași stare de visători de Dumnezeu, de Rai și de dreptate și consolare, ca răspuns și apărare subconștientă a individului la condițiile draconice și mizerabile găsite de om pe pământ trebuind să le înfrunte de la Facerea lumii și cu atât mai mult odată cu alungarea stupidă și ciocoiască din Rai. Credinciosul visează ca un narcoman îmbătat de puterea credinței lui la acest Rai, centrul spa unde crede că își va recupera eul și personalitatea distruse și învinse de experiența ratată a vieții pe pământ numită selecție naturală a speciilor. Dintre toți bolnavii de viață, pentru că viața este o boală cu simptome de durere și suferință, credinciosul este cel mai puțin dispus să moară natural de boala numită viață și să-și accepte acest neant și dispariție la vremea cuvenită, întru nimic, întru neantul natural și entropia și dezordinea evenimentelor cosmice din care a apărut cum tot așa de sordid va dispare, ca un animal fără suflet, ca o găină spânzurată între lețurile unui gard vrând să sară de el, neconsolată niciodată de un suflet găinăresc care să-i răzbune ghinionul că a murit ori în borș, ori de gripă aviară. Credinciosul vrea să moară supranatural, să facă o sărbătoare cosmică din moartea lui, să scape morții,  să eludeze și fenteze moartea, știința, chimia, biologia, fizica și cosmosul care nu dau nici o șansă exemplarelor biologice mai mult decât clipele finite ale efemerității prezentului lor întâmplător. Voința credinciosului care își închipuie că are un suflet pentru care își proiectează o eternitate a dăinui, această insolență și ambiție existențială dusă atât de departe, mă înspăimântă. Refuz seducția nesănătoasă a unui Eu nesfârșit transpus într-un Rai extraordinar de frumos și de aceea tot atât de neverosimil și incomod în care nici în cel mai fericit caz nu te poți simți ca acasă. Vreau, și n-am altă soluție decât să mă tăvălesc în condiția mea inexorabil muritoare, ca un porc în nămol. Printre smârcurile, mlaștinile, veceurile împuțite și mizeriile pământului vreau să mor și să rămân, aici printre gunoaie, scuturi de rachete antibalistice îndreptate de oameni unii împotriva altora de frica de ei înșiși și răutatea lor, aici vreau să rămân, printre oameni răi și înarmați până-n dinți, creați de Dumnezeu care le-a dat un suflet și o rațiune, vai mama lor, aici printre câmpuri și ruine de război vreau să rămân, printre spitale mobile de război unde ciungii și ologii se tânguie în agonia morții de durere cu mațele sfârtecate de grenadă și bandajate și îngrijiți de surori de caritate dându-le ceai de mușețel și murind cu lingurița de medicament în gură, aici unde Dumnezeu a blagoslovit să trăiesc și să trăim cu toți vreau să trăiesc și să rămân, aici unde a zis Dumnezeu să mă nasc și eu și Papa, și nu direct în Rai, aici pe pământ unde ne-a alungat Dumnezeu din Rai, aici pe pământul plin de bube și mucegai, de viruși și de boli, de tunete și fulgere, cutremure, inundații și toate molimele știute și neștiute, printre atâtea grozăvii puse de Dumnezeu cu migală pe pământ când a creat lumea, aici vreau să rămân și să boicotez fericirea imorală și inutilă a Raiului, rămânând pe pământul plin de atâtea orori cu care atât de mult ne-am învățat și obișnuit noi oamenii din cauza adaptării la o viață atât de mizerabilă oferită de Dumnezeu pe pământ, iar viața mea și a multora norocoși ca mine este minunată în comparație cu a tuturor nenorociților pământului pentru care Dumnezeu a găsit compensarea și despăgubirea morală de a-i teleporta în Cer la vremea cuvenită ca să moştenească Raiul și să guste deliciile lui cu buzele arse și putrezite de mort care a murit de setea și amarul vieții. Deprins cu această viață legată cu ață, bună, rea, nu ai cum să vrei să dorești mai mult dacă ești realist și plin de modestie ca să îi arăți Lui Dumnezeu ce Operă a făcut, în ce lume a catadicsit să pună a trăi ființele umane și ce eroare a comis când i-a alungat pe toți din Rai pentru motivele stupide scrise ca într-un basm prost și pueril în Cartea Sfântă. De aceea nu poți să vrei mai mult în această viață decât să trăiești și să mori ca un câine dacă Dumnezeu așa a îngăduit că e foarte posibil să ți se întâmple, să poți muri ca și câinii, de boli, de răpciugă sau ucis de bâte, de molime, de gloanțe și de bombe, departe de protecția și siguranța unui Rai imoral cu care ești momit abia după moarte, atât de nepermis de târziu. Nu ai cum să vrei ca ducându-te în Rai parfumurile de-acolo să-ți pută ca unui țăran troglodit scos la plimbare la un stand de parfumuri din mall. Nu poți să vrei ca în Rai să fii stingher ca mâța-n fierărie și să-ți fie dor de moarte, dor de urât și dor de acasă, de iadul în care Dumnezeu a avut cinismul și cruzimea ori neinspirația să ne lase a trăi pe pământ. Nu poți să vrei decât să rămâi normal... De aceea, maxima rugăciune ce i-ai putea-o adresa Lui Dumnezeu este următoarea :
  "Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruță-mă de nesăbuința oricărei adorații, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ție de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea și cer ! Nu doresc ca pustietățile să-mi fie pline de prezența Ta, nopțile tiranizate de lumina Ta, Siberiile mele să se topească sub soarele Tău distructiv vulnerabilităților noastre de oameni sensibili și lesne pieritori cum ne-ai făcut. Mai singur decât Tine Doamne, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de ale Tale, care s-au mânjit pentru totdeauna frământând lutul și amestecându-se turbulent și catastrofic în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-Ți Atotputernicie decât respectul cuvenit singurătății și chinurilor mele, ca ființă apărută efemer din ordinul, capriciul și îngăduința Ta ocultă. N-am ce face cu vorbele Tale ; și mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine a liniștii din inima mea reculeasă și recuperată de dinaintea primei clipe în care Te-ai decis să scoți din neant o lume, pacea pe care n-ai putut-o îndura și care Te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, viața,  condamnându-mă astfel la univers, la umilința, rușinea și groaza de a fi, de a fi carne de tun, materie primă din abatorul ororilor vieții pentru industria morții sau orice o fi pe cealaltă lume ale cărei chei le ții mândru și afabil la cingătoare impunând lumii să încheie abrupt socotelile cu lumea și cu viața asta imposibilă pe care ai creat-o tocmai pentru ca să impui prin stagiul ei o stupidă goană după aur către lumea cealaltă, către NIMIC...》 (Recenzie după un text de Emil Cioran : "AROGANȚA RUGĂCIUNII")

                        3)
 
  Văzând această goană după aur a credinciosului în căutarea mântuirii în Cer motivat de forța care-i dă putere și determinare numită speranță, tu cel sceptic ce-ți mai rămâne să speri când toate speranțele au fost uzate de oameni pentru credința în Dumnezeu ? Umil poți spera ca religia să nu capete în omenire accente mai fanatice decât până acum astfel încât oameni atât de motivați religios văzând că nu subscrii dumnezeului și credinței lor să nu te considere ca fiind dușmanul lor și al dumnezeului lor și să nu-ți taie capul cu sabia în piața publică zicând că ești necredincios și prin necredința ta aduci blasfemii dumnezeului care face furori în inima lor astfel încât ei Îl apără, îi apără reputația dumnezeului lor, punând de câte un atentat și explozie în gări și aeroporturi ca să te învețe minte să nu atentezi la demnitatea dumnezeului lor încât sângele tău păgân curgând pe jos i-ar mai liniști. Credincioșii din toate timpurile și din toate locurile tot speră ca dumnezeul lor pe care îl apără, să-i apere și el, astfel încât ce ușor e să constați cauza cruzimii în lume, motivul tuturor conflictelor și războaielor, unde popoare diferite, cu concepții și culturi diferite își apără fiecare cu prețul sângelui dumnezeul fabricat de ei în dauna dumnezeului mai rău fabricat de dușmani. Să speri că un astfel de dumnezeu care nu e în stare a asigura pacea între ființele create îți va asigura pacea și odihna în Cer e o nerozie criminală și dezgustătoare. De aceea ca unul pe care te-au dezamăgit toți zeii și dumnezeii și modelul lor falit de lume și de viață, tu nu mai poți spera în mod realist și de bun simț decât ca omenirea, măcar peste un veac sau două de războaie și conflicte care vor mai pustií omenirea, să-şi dea seama în sfârșit de cauza reală a conflictelor interumane care este vana jignire pe care o percepe un popor cu o religie și un Dumnezeu, că i-o aduce un alt popor cu altă credință și alt Dumnezeu, numai pentru faptul că se încumetă să creadă în altă religie și alt Dumnezeu și să îi ia Dumnezeul și religia în râs și de aici rezultă ofensa, și de aici rezultă dorința de răzbunare și asta e cauza motivantă și laitmotivul tuturor conflictelor interumane și a lipsei de pace în omenire, atâta vreme cât oamenii se ocupă cu religia și Dumnezeul lor, din cele peste două sute de religii și Dumnezei care toți generează dragoste între seminții înfrățite, dar ură și război între seminții diferite, iar istoria omenirii ne stă dovadă vie și sângeroasă în în acest sens. Nu poți avea nici un fel de speranță cum speră toți cu ajutorul dumnezeului lor la conservarea egoismului lor mărunt într-un Cer depozitar al tuturor caracterelor găunoase și defecte care speră de la un dumnezeu o pace și o mântuire meschină și sinistră, după viziunea oricărui criminal care și-a apărat credința și dumnezeul lui ucigând și disprețuind pe alții de altă credință sau de nici o credință. Într-o lume de criminali aflați pe poziții de luptă, cu cărți sfinte și lozinci de luptă împotriva păgânilor, nu mai poți să speri decât ca să nu apuci ziua și spectacolul tragico-psihiatric să vezi cum un credincios descoperă că nu există Dumnezeu, când va începe să tremure, să facă atacuri de panică, să înnebunească, să se apuce de băut, de fumat și desfrânat, să te omoare și mai lesne, ca dovadă că nu umanitatea din el și nu pura rațiune umană l-a ținut în frâu ca să nu fie rău și să fie uman ci o forță străină și artificială numită Dumnezeu care poate fi privit bun până la punctul când a damnat omenirea să fie dezmoştenită de Rai pentru un stupid păcat strămoșesc al dorinței naturale a omului de cunoaștere. De atunci încolo Îl putem privi pe Dumnezeu ca autor și dispozitor moral al lumii pe care o avem, care numai lume de manufactură divină n-o putem numi și pe care o condamnă în masă la iad dovedind că nu își poate repara ce-a creat, ca "să își ia înapoi TOT lucrul mâinilor Sale în Rai", nu numai pe unii aleși pe sprânceană numiți credincioși .

                        4)

  Nu poți spera decât să nu apuci ziua jenantă când credincioșii se vor simți ridicol când își vor apleca ochii și spre alte evanghelii interzise și arse prin hotărârea consiliului de la Niceea de împăratul Constantin în anul 325, care fiindcă a visat un vis în care i s-a zis : "Prin semnul acesta vei învinge" : (crucea) , a rămas recunoscător lui Iisus și crucii Lui și de aceea a consacrat creștinismul cu Iisus mesia ca religie de stat și a interzis toate celelalte culte religioase împreună cu rivali puternici și în vogă ai lui Iisus în vreme, cu destui adepți la timpul respectiv, cum ar fi personaje mesia cum au fost : Apollonius din Tyana, Simon Magul, rival al apostolului Petru, zeul Mythra, zeița Isis, fecioară care l-a născut pe Horus tot pe 25 decembrie ca și Maria pe Iisus, Ioan botezătorul care a săltat în pântecele mamei sale bătrâne Elisabeta când Maria însărcinată tot atunci cu Iisus era în preajma Elisabetei. Ioan botezătorul a avut chiar și adepți, maldeenii, care erau bineînțeles împotriva urmării Lui Iisus. Suntem creștini datorită împăratului roman Constantin care a interzis pe toți acești mesia, a lăsat doar evangheliile prezente să se popularizeze în omenire, iar pe cele agnostice le-au ars, care vorbeau despre un Iisus mai uman care chiar și râdea sau se săruta mereu cu Maria Magdalena, și chiar a avut o fată cu ea, care după moartea Lui Iisus s-au retras în Franța și are moștenitori direct din Iisus pe linie genetică până în ziua de azi. Bineînțeles că celelalte evanghelii diferite de cele acceptate de Constantin, a pus de le-au ars iar câțiva au ascuns câteva în grotele de la Qumran descoperite în 1947. Omenirea n-a știut că există evanghelii după Iuda, după Toma și după Maria Magdalena, care vorbeau altceva și au fost interzise și distruse de Constantin, împăratul roman, sărbătorit cu fast în calendarul creștin ortodox. Astfel, datorită întâmplării aleatorii a hotărârii unui împărat roman a rămas consacrat doar Iisus ca mesia, așa cum îl știm, sobru, care n-a râs niciodată, virgin etc și creștinismul, și de asta suntem astăzi creștini și nu apollinişti, mythraişti, isisişti etc. Nădăjduința mea este să nu privesc un creștin cum se jenează descoperind toate acestea și faptul că este un creștin dedicat și fervent dintr-o întâmplare, un vis și o hotărâre a împăratului roman Constantin luată la consiliul de la Niceea în anul 325. Nu-ți mai poți dori, într-o lume unde Dumnezeu există și se manifestă datorită visului împăraților antici, nu-ți mai poți dori decât ca murind mâine poimâine să nu apuci să nimerești într-un Rai agreat de un Dumnezeu preferat de un simplu împărat care L-a impus tuturor, un Dumnezeu care a creat un Rai unde și în prezent este interzisă cunoașterea binelui și răului, unde merele din Rai cad toate pe jos nemâncate de nimeni de la Facerea Lumii și fac muşițe bețive de te îmbeți numai de alcool din aer la câte mere putrezesc inutile pe jos și prin ramuri. Este o angoasă și o neliniște să știi că murind poți din marea și buna mărinimie a unui Dumnezeu să nimerești într-un Rai în care așa cum spune Ecleziastul în Vechiul Testament este o lume care te primește doar mort, "iar în locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale, nici ştiinţă, nici înțelepciune", adică o tristețe colosală și o lipsă totală de orizont și satisfacție indefinită și de aceea total inutilă. De aceea nu știu pentru ce murind vor toți oamenii în Rai dacă nu știu ce vor face acolo și pentru care oamenii se topesc de interes și nu știu cum au această plăcere irațională și imposibilă, pentru că nici în Rai nu e ca acasă, aici în lumea noastră vie și deșartă, plină de păcate și ispite, unde am fost deportați ca niște câini de Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri, din Rai pe care îl împuțeam cu hoiturile noastre și îi luam Lui Dumnezeu nasul din loc.

                        5)

  Unui credincios care te privește circumspect și acuzator pentru blasfemiile pe care simte că i le aduci Dumnezeului lui nu-i poți spune decât aceste cuvinte :
  -Tot respectul bunul meu samaritean dacă cuvintele mele ți s-au părut afronturi, nu atât pentru demnitatea și onoarea credinței tale, cât a Dumnezeului care e fabricat de tine și îți apără credința, concepțiile despre lume și viață și tu Îl aperi la rândul tău pentru că ți-a pus în cap așa ambiție. Creatorul universului, a tuturor celor peste două miliarde de galaxii nu poate fi apărat de un exemplar biologic mărunt și efemer numit credincios, cu totul întâmplător de pe o planetă infimă, Terra, de la marginea unei galaxii din cele două miliarde de galaxii. Este evident că dacă exista Dumnezeu și voia să mă facă hindus eram hindus, dacă voia să mă facă musulman eram musulman, iar dacă m-a făcut creștin asta nu înseamnă că eu împreună cu două miliarde de creștini suntem pe calea cea bună iar două miliarde de musulmani și alte două miliarde de hinduși, şintoişti ori de altă credință se înșeală. Căci dacă ei nu se înșeală în credința lor și credința și Dumnezeul lor este bun, atunci credința mea creștină și Iisus se înșeală și sunt minciuni. Or dacă nu se înșeală atunci alte credințe și alți Dumnezei necreştini sunt minciuni. Aceasta este o probă suficient de bun simț ca să-şi dea seama tot prostul că Dumnezeu nu există ci există numai o ceartă între ambiția semințiilor și popoarelor diferite de a-şi consacra dumnezeul lor care le convine după propriul lor model de lume și de viață. Un Dumnezeu prin absurd existând nu avea nici un interes să se dedubleze în atâția dumnezei diferiți puși pe harță așijderi ca și apologeții lor, credincioșii atâtor credințe care pur și simplu i-au fabricat și sunt răi sau buni precum ei, dumnezeii lor. Descoperind că Dumnezeu nu există și spunându-le-o în față nici un credincios nu te-ar agreea și nu te-ar răbda să le iei Dumnezeul și să nu pui nimic în vidul creat în inima lor. Le poți vorbi de umanitate și că pot fi buni și fără conceptul de Dumnezeu care a adus războaie și crime între seminții și popoare de la Facerea Lumii. Spunând credincioșilor că nu există Dumnezeu, ei te pun la disecție și se miră ce fel de organism poți fi ca să nu simți ca ei credința și te urăsc mai mult și mai cu temei cu cât le vorbești mai logic despre imposibilitatea Lui Dumnezeu, cum din veci urăsc credincioșii pe cei de altă credință sau de nici o credință. Istoria sângeroasă a omenirii începe și de la unii ca noi, asta e trista mea constatare și motivare a nădăjduinței mele prezente și viitoare. Or nădăjduința mea viitoare e imposibilă căci e oprită de Dumnezeu prin chiar sistemul oribil pe care l-a implementat pe fața acestui pământ, căci lumea propusă de credință e o lume utopică din cer, cățărată pe un munte de cadavre, trecute, prezente și viitoare. O fericire din Rai sub podelele căruia curge sângele și lacrimile pământenilor din toate timpurile îmi repugnă ; și mă întreb cum de ne-a dat ochi Dumnezeu să vedem așa dezastru existențial în care a scăpat lumea de sub control ?, iar singura reparațiune care ne-o dă este lumea neverosimilă și fără acoperire a Raiului unde într-adevăr poate fi foarte frumos, dar de unde, așa cum spunea Nietzsche, lipsesc toate personalitățile interesante și e plin doar de sfinți și preafericiți, care au rumeguş în piept și nu emoții umane.