SUFLETUL ? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS ( REACTUALIZAT)

14) SUFLETUL...? UN CURENT ELECTRIC CE SE PROPAGĂ WIRELESS ( REACTUALIZAT )
                    
                       1)
 
  Ce sunt eu de fapt...? Sunt două ligheane de carne și oase, unul de slănină, piele și mațe și vreun bidon de șapte, opt litri de sânge și tot felul de lichide : urină, limfă și celelalte lichide ce se vor altera începând cu clipa morții într-un spectacol infect de ghenă de gunoi cu ocazia putrezirii noastre în mormânt, din voia Lui Dumnezeu și a duhurilor Cerului care au spus că din pământ suntem făcuți și în pământ vom ajunge. Nu putem decât să ne supunem acestui decret emis de Dumnezeu și emisarii Săi din Cer care sunt specializați zeloși în gestionarea genezei și decesului nostru, noi ca și cobai ai experimentelor Lui Dumnezeu din laboratorul universului unde se fac lumi. Cu astea s-a ocupat Dumnezeu, cu Lumea și oamenii care, îmi pare rău s-o spun, au ieșit niște infecții și efemerități perfecte ale universului. Aceste cărnuri ale noastre generează ceea ce se numește suflet așa cum pământul generează câmpul său magnetic. Nu poți forța speculația până într-acolo încât să spui că dacă pământul ar exploda și s-ar dezintegra în mii de bucăți în urma ciocnirii cu un alt corp ceresc, câmpul său magnetic ar mai exista sau ar pleca incognito prin spațiul ceresc cum cred oamenii, dragii de ei că sufletul lor va începe călătoria în Cer după moarte și destructurarea corpului. Ce este sufletul dacă nu un suflu, sau anima cum îi spun latinii, un simplu suflu, deci respirație ? Cea mai pertinentă și de bun simț ipoteză e că dacă ai murit, suflul, deci sufletul cum i se spune, a încetat, odată cu corpul ca și suport nemijlocit al sufletului, tot ce ești, trup și suflet intrând integral ca un tot indisolubil legat ce ești, în normalitatea și neantul neființei din care ai apărut. Speculațiile seducătoare și frumoase despre călătoria sufletului în transcendent după moarte sunt puerile și evident fără sens și acoperire. Te poți calma terapeutic de frica de tot și de toate, de anxietatea existențială crezând încăpățânat că ceva din tine se va salva, acela fiind sufletul, cu ocazia morții tale. Ai dreptul la această narcoză și sedare a conștiinței tale prin credința religioasă care îți calmează frisoanele existențiale, îți formulează răspunsuri și soluții pentru viață și îți pregătește sufletul pentru recuperare în Cer după accidentul normal al morții inconvenabil pentru om. Ai dreptul să-ți rezervi din timpul vieții un ponton de salvare numit credința în Dumnezeu care să crezi tu că te va susține după moarte în apele neantului și ale neființei. Când Cerul nu va mai putea face nimic să te țină viu și în funcție, imediat Dumnezeu va face semn cu degetul în jos și toată încurcătura de cărnuri și organe bolnave din tine va da faliment, vei muri, iar sufletul, ca un șobolan fricos ce este o va lua la goană din tine către Paradis și toate produsele inerte din tine rămase se vor transforma în lichide și substanțe ale morții cu care se ocupă cei ce studiază medicina legală. Toată carnea vie pe care ai avut-o odată va începe să producă putresceină și cadaverină, substanțele chimice derivate organice ale descompunerii corpului omului ce îi vor da mirosul și consistența de cadavru la morgă cu care se vor ocupa studenții de la facultatea de medicină, specialitatea medicină legală. Dacă le aduni pe toate aceste substanțe organice la un loc îți va da suma a ce suntem noi de fapt : niște cadavre iminente. Unii nici nu simt asta, unii chiar adoră sau ignoră această ipostază a disfuncției în care vor degenera organic spunând că abia de-atunci încolo va începe fericirea, din prima zi a stării de cadavru din care sufletul a fugit vesel și fericit la Rai și mai ales fără sentimentul de regret că părăsește ceva propriu la care-a ținut.
               
                      2)

  O lume de cadavre iminente nepăsându-le de propria stare de dezagregare, cu sufletul agitându-se pentru bucuria Raiului cum copiii se agită pentru bucuria cadourilor de Crăciun, asta suntem noi cu gândul tot la Cer și la euforia lui de care suntem îndrăgostiți lulea iar pământul se umple până la saturație de cărnurile și oasele noastre moarte și îngropate, devenind ceea ce este de fapt : un loc întins plin de cimitire vechi sau noi care au îngropat și au rezolvat în ele toate vechile ambiții și mândrii și care s-au arat cu plugul sau se vor ara peste cel mult două sute de ani, de unde nouă celor de azi ne vor dispărea până și oasele din cimitire sub urgența actualității viitoare care prevede ca să se facă loc altor și altor noi cimitire și morminte cu cruci plânse și udate și ele la rândul lor de lacrimile inutile ale rudelor decedaților, udate de ploile toamnelor și murdărite de găinațul cucuvelelor.
  Pentru ce țin toți cu dinții de hârbul lor de viață și pentru ce plâng rudele îndoliate când viața răposatului s-a stins, când știu de fapt ce fericire te așteaptă după ce mori din dragoste de Dumnezeu când murind pleci în sejurul de niciunde și în vacanța de vis de nicăieri a vieții tale din Rai de pe lumea cealaltă a nimicului și irealității ? Pentru ce mai țin toți la viața asta mizerabilă ce se termină cu pulsul slab și respirația agonică de muribund, când tot ce le-a oferit acest stagiu al vieții a fost un corp pe care universul nu a răbdat să-l țină gol de drame și orori ci l-a cadorisit prin mâna Lui Dumnezeu cu toate durerile și lacrimile noastre ? Iar când acestea se acutizează și devin insuportabile, când răpus de viață te îmbolnăvești și mori din cauza ei, tu însuți evadezi din tine prin sufletul tău care se duce într-un iureș la Cer iar Dumnezeu se ocupă să arunce tot ce-a mai rămas din noi la gunoi pur și simplu când suntem vârâți cu forța în masă în bezna cazonă și funestă a mormintelor noastre din pământul plin de râme și larve de cărăbuş. Dacă Lui Dumnezeu îi place acest aspect al Facerii Lumii, dacă este atât de mândru de a Sa bravură creatoare, tu, osânditul la viață cum poți răbda așa ceva ? Nu poți numai din respect și condscendență față de actul creator al Lui Dumnezeu ca să-ți placă felul și lutul din care-am fost făcuți așa noi sărmanii oameni, cu toate aceste materii organice sangvinolente și lesne perisabile și purulente care sunt adunate în corpul nostru, formând o încurcătură și o ferfenițeală organică complicată și lesne stricăcioasă, tot ce a avut mai prost și ieftin universul ca materie primă ce Dumnezeu a ales-o pentru Opera Sa de căpătâi ca să îmi vină de hac și mie și ție și să mă curețe într-o zi de pe lumea asta, amăgindu-ne cu promisiunea unei lumi mai bune în Cer. Nu poți înghiți pe nemestecate această promisiune fără să ai sentimentul că totuși pierzi ceva, că ceva nu-i curat la mijloc, că nu numai tu pierzi totul murind, în pofida sentimentului mângâietor al visului paradisiac, dar că universul întreg pierde totul, și Dumnezeu însuși pierde totul prin tine cel mort și dispărut atât de efemer din cauza unei cărni imposibil a rezista și a face față spațiului, timpului și universului. Prin faptul că trăim și pierim efemer nu pierdem numai noi ; pierde de fapt în primul rând însuși Dumnezeu singura șansă de a se fi afirmat în univers printr-un proiect autentic, durabil și trainic. Dumnezeu, dintre toate proiectele și-a ales omul, opera Sa de căpătâi. Iar omul numai un proiect autentic nu e... E cel mai prost proiect al unei forme și posibilități de viață.  De ce a trebuit să se ocupe cu asta tocmai Dumnezeu ? Ne-a făcut intenționat așa neizbutiți sau dintr-o greșeală ne-a croit pe genunchi să ieșim cum s-o nimeri ?

                      3)

  Privește-l pe om să vezi cum tremură pentru viața lui în orice zi și în orice clipă, cum toate datele-i sunt potrivnice și cum cu această tristă zestre sufletească și cu carnea și pielea pline de bacterii și boli se prezintă omul în curul gol în fața universului la examenul excelenței. Văzând că n-avem nici o șansă de a lua acest examen în realitatea fizică incontestabilă Dumnezeu ne-a făcut un favor și ne-a dat o șansă pe lumea cealaltă, cine crede în ea e salvat, cine nu, e liber să facă ce vrea. Urăsc carnea din care-am fost făcut pentru că e eșafodul și cauza morții mele, și parcă moartea goală n-ar fi fost suficientă, ea trebuia determinată și garnisită mai cu nădejde cu toate lacrimile și bolile cărnurilor mele ce mă vor termina într-o zi, fără preaviz. Iată un univers și o lume de căcat creată de Dumnezeu te așteaptă prin stagiul vieții tale de căcat să uzezi efemer de el doar ca să dai legitimitate și mulțumire unui Creator care te-a creat ca să-ți vină de hac într-o zi calmându-te bineînțeles cu consolarea că toată această oroare a existenței ce ți s-a oferit și denumit viață, va avea o rezolvare și o compensare reparatorie în Cer. Abia astfel, prin faptul că ni se popularizează o lume mai bună pe lumea cealaltă, avem motive să vedem clar evidența cum lumea aceasta, Creația Lui Dumnezeu și Omul, Opera de căpătâi ale Lui Dumnezeu sunt un jeg, un jeg monumental. Toți suntem rebuturi ale Lui Dumnezeu sau fake-uri jalnice de care râd toți ceilalți zei ai universului care sunt și ei precum oamenii ce se batjocoresc și râd unii de durerile altora. La fel și zeii din univers : când le vine mai bine râd de Dumnezeu, zeul nostru actual, cum de a putut să ne inventeze atât de prost ? Nimeni n-a putut vreodată mai malefic și cârpaci ca Dumnezeu să adune mai dramatic într-un tot și într-un corp toate aceste produse de abator care suntem noi cu cărnurile noastre cărora nici farmaciile și nici spitalele nu mai au ce le face, să le lege între ele atât de dezastruos și defectuos și să le sufle duh sfânt peste ele astfel încât să se miște, să facă zgomot, să râdă, să plângă, să se bucure și îngrozească de viață cât și de moarte...!

                      4)

  În fapt se pare, așa simt eu, că nu mai trebuie să fim atât de triști de groaza morții. Ba după logică ar trebui chiar să ne bucurăm că avem șansa sigură să murim într-o zi când șansa de-a ne fi născut n-a fost decât o pură întâmplare de care Dumnezeu nu ducea dorul ci pur și simplu am ieșit și eu și tu din neant, atât de efemeri și întâmplători ca niște țânțari dintr-o băltoacă, o oportunitate pentru Dumnezeu de-a ne condamna pe toți la viață și la moarte, la întâmplarea de a fi și a nu fi. De ce să fiu trist că mor și cei dragi mie o să-mi plângă la căpătâi ? Căci trebuie să-mi intre bine în cap frumoasa soluție pe care au găsit-o oamenii, dragii de ei ca să rezolve problema angoasei morții ! Căci de fapt trebuie să mă bucur ca și orice credincios care simte că nu e făcut numai din carne, că nu e numai trei ligheane de carne și-un bidon de sânge ci undeva acolo între ele, este cuibărit un liant care le leagă pe toate aceste cărnuri, ce se numește sufletul omului... Ar fi sunat oribil și insuportabil ca noi oamenii să fim numai trei ligheane de carne putrezibilă fără o electricitate pură care s-o legitimeze și sfințească, electricitate care se numește suflet se pare. Tot ce altceva mai umblă prin noi și se mișcă cumva făcându-ne să funcționăm e o electricitate de ordinul microamperilor care dau impulsurile creierului și ale inimii s-o stimuleze să bată. Atunci în noi sufletul trebuie să fie undeva tot ca o formă de electricitate ; cea mai nemaipomenită formă de electricitate care poate subzista chiar dacă generatorul electricității, corpul s-a stricat și a murit !

                      5)

  Această carne care sunt, adunată măiastru de Dumnezeu pe un arac care e scheletul meu, iată că dintr-odată își ia permisiunea de la univers să creadă că are un suflet care-o sfințește și purifică de sentimentul morții. Iată, frica de moarte generează greață, vertij și dezolare. Am dat sufletului dreptul și puterea de a ne rezista și după moarte, o colosală și vană ambiție umană. Astfel, sufletul nostru ne reprezintă în Cer și nu ne mai este frică de moarte când prietenul nostru Dumnezeu ne apără și ne păzește. Atunci trebuia să ne fie frică de moarte, doar atunci când eram pitecantropi și când aproape nu cunoșteam nici vorbirea, când eram contemporani dinozaurilor pentru care eram doar o pradă fugărită, carne de mâncat pentru dinozauri ori tigri cu colți de sabie. Norocul oamenilor antici și moderni e că au descoperit religia prin care s-au transformat toți din sălbatici preistorici fără Dumnezeu în homo religiosus. Acest noroc aduce satisfacția și percepția că oamenii au un suflet cu totul special ce nu mai face din carnea omului doar carne de vânat roșie ci o carne deosebită, mustind și mândră de visul și simțirea de-a avea un suflet avid de Cer, mântuire și Dumnezeu.

                       6)

  Carnea pe care o avem generează un suflet cu voia Lui Dumnezeu. Și ce e acel suflet dacă nu o electricitate ca toate electricitățile, curent electric și tensiune, diferență de potențial dintre două puncte ale unui câmp electric, care e definiția științifică a electricității...? Asta e sufletul...? Electricitate...? Atunci, când întrerupi contactul electric al unui curent printr-un simplu întrerupător, becul se stinge, poți să pui mâna pe fire dacă nu atingi și firul de masă și nu simți nici un curent electric. Curentul dispare, el nu mai există. Dacă dă trenul peste un biet om care vrea săracul să se sinucidă și îl sfârtecă la viteza de 160 km/h cu locomotiva electrică de 125 tone a acceleratului București - Constanța împrăştiindu-i carnea pe 1200 m, un picior aici, capul printr-o baltă în șanț și vreo câteva mațe agățate pe sub locomotivă până în depou, atunci sufletul lui a fugit ca electricitatea din firele smulse. Mormanul de carne moartă de sub locomotivă nu mai are suflet... Văzând această inconvenabilă tragedie abia de aici omul s-a salvat de la nebunie și anxietate când a crezut că electricitatea sa din corp, sufletul după moarte, vor continua să se propage fără suport fizic, fără conductorul electric care este corpul, sfidând legile fizicii astfel încât moartea a devenit un accesoriu suportabil de purtat pentru om în brelocul de chei al gândirii care a devenit gândire religioasă odată pentru totdeauna...

                       7)

  Ce e mai liniștitor decât să crezi vanitos că după ce-ai odorizat câteva clipe din spațiu și timp cu băşinile, mofturile, fasoanele și ighemonicoanele tale avute în efemera viață de carne, odată ce mori, povestea ta și a efemerului și nimicniciei tale în spațiu și timp nu se termină ci dăinuie și încă veșnic lângă un Dumnezeu tot mai revendicat, surmenat și agasat de pretențiile tuturor ligheanelor de carne umană din această lume cu pretenția prin credință de acces la veșnicia și excelența universului...? Mormane de carne suntem, complicat și defectuos organizată în trupuri firave, cu suflete mirobolante care se fardează pentru Cer dar habar n-au sărmanele că se întrerup și dispar ca electricitatea atunci când lovește trenul sau cancerul, având toate pretenția că se propagă wireless prin aer până la Dumnezeu când vine accidentul morții... Și de-acolo, trai pe vătrai în Rai, în cosmos undeva, alături de un Dumnezeu tot mai surmenat de miliarde de suflete care Îl accesează instantaneu revendicându-L și blocându-L agasante și hulpave de la toate treburile care așteptau în univers o rezolvare divină... Atât de mult e acaparat și blocat Dumnezeu ca un site către care sosesc miliarde de sms-uri și emailuri solicitatoare de mântuire, încât nici în cer, nici pe pământ autoritatea numită Dumnezeu nu mai poate face nimic... Dumnezeu e în șoc anafilactic, lovit și scos din uz chiar de pretențiile umane agasante.

                       8)

  Animalele sunt inocente. Ele n-au suflet și nu-i cauzează Domnului nici o sâcâială și nici un disconfort. Trupul lor nu are suflet, cel puțin nu distingem sufletul unei vite dintr-un hamburger gustos... Doar oamenii cred prin religie că electricitatea și sufletele lor răzgâiate se pot propaga prin aer fără fire conductoare, fără carnea din care-au emanat și care-a murit. Dar ca să-și inventeze această posibilitate practică să le meargă tramvaiele ori trenurile și troleibuzele fără fire electrice n-au catadicsit oamenii, ferit-a sfântul... Numai pentru suflete s-au chinuit oamenii să găsească o cale de propagare prin spațiu, calea credinței prin care să-şi înalțe sufletele ca pe niște zmeie prin spațiu până la Rai fără fire conductoare. Ne chinuim cu petrol, ne terminăm ozonul și atmosfera, duminica și de Crăciun sau Paște totul e paralizat, nimeni nu muncește căci e păcat să muncim în sărbătoare și trebuie să mergem frumușel la sfânta liturghie și cam asta e toată povestea noastră, tot ce putem sau vrem noi cei ce-am fost făcuți din lut și peste care Dumnezeu a suflat duh sfânt de viață... Nici Dumnezeu nu mai râde de pocinoagele și ratarea noastră... Fruntea-i e brobonită de sudorile regretului... Atâta putem și vrem noi oamenii și atâta ideal și rost găsim noi vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu ? Să ne cosmetizăm o viață cât putem noi mai bine sufletul pentru startul final al călătoriei wireless către Rai ? Nu merită Domnul un astfel de tratament al zăbăvniciei din partea noastră... Căci, iată : Totul a început a fi irespirabil... Noi nu mai gândim și simțim. Noi trăim febra credinței iar creierul nostru e reglat să funcționeze după capitole și versete diverse din Sfânta Scriptură și evanghelii, nu după logica evidenței și simțurilor cu care ne-a înzestrat inutil Dumnezeu. Degeaba avem simțul văzului. Vom muri și niciodată nu-L vom vedea pe Dumnezeu cu ochii vii.  Chiar și așa lumea noastră, viața noastră, totul e o disoluție, totul a scăpat de sub control, trebuind să fii alienat să crezi că e normal și inevitabil ca ceea ce se întâmplă să se întâmple la infinit, și că asta e lumea și opera Lui Dumnezeu în toată splendoarea ei în acordurile psalmilor care ne sunt unică mângâiere și unic divertisment serios. Poate că Domnul tocmai s-a săturat de noi văzându-ne așa și ar vrea poate să uite totul ascunzând acest gunoi al nostru sub preș printr-o Apocalipsă... Nu face Domnul așa ceva... El e Gentleman... Altfel va repara El totul, mai elegant și mai frumos... Dar până atunci trebuie să credem că nu asta-i lumea... Dacă nu asta, atunci care-i...? A... Uitasem... Bineînțeles, lumea cealaltă, plină de suflete umane ce transcend, ce se propagă ca un curent electric fără fire conductoare, de pe pământ, frumușel, până la Rai într-o clipită... Ce frumoși sunt oamenii... Dar sublimi sunt și păianjenii care fiecare încearcă în viața sa de arahnidă să întindă o pânză a credincioșiei lor până la lună... Asta-i credința lor, a păianjenilor, pânza pe care-o țes... Și ei mor împăcați ca și noi oamenii iubind luna, dumnezeul lor către care țes o pânză a credinței de păianjen până la cer... Numai că ei nu au suflet... Noi da, dragii de noi, avem un suflet ce se propagă wireless până la Cer și până la Dumnezeul visurilor noastre...