MOARTEA MIROASE URÂT (REACTUALIZAT)

15) MOARTEA MIROASE URÂT (REACTUALIZAT)

  Moartea miroase urât. Așa am fi tentați să credem. De fapt moartea miroase frumos. Miroase a cadavru în putrefacție, a burduhaie scoase din porci eviscerați, ori răscolite și mâncate de hiene din gazele vânate, ori a năduşeală și miros de transpirație și groază a deținuților din camerele de gazare de la Auschwitz ori Treblinka sau Birkenau. Aceste mirosuri sunt mirosurile morții și sunt sublime. Dumnezeu a hotărât ca acest miros al morții să fie astfel, fetid, scârbos, insuportabil, de asta zic că neapărat tot ce a făcut Dumnezeu trebuie să fie sublim, minunat, bun și chiar bun foarte, chiar dacă nouă, mirosul morții ni se pare pestilențial și ni se-ntorc mațele pe dos de greață. Tot așa mirosim și noi prin interior, prin măruntaie, prin mațe. Mirosim a moarte și a cadavru ce va să putrezească într-o zi, prin voia Domnului. Soarta sordidă a trupului nostru ce va sucomba în mizeria putreziciunii morții o privim suportabil sau nu, funcție de care fel de cancer îi va veni de hac întâi trupului nostru sărman în ziua neagră a morții. Orice dușman ne-ar arunca cu plăcere stârvul în amara soartă a festinului viermilor. Dar dacă am învia ce crunt și dulce ne-am mai răzbuna, am uita cu totul de povața irațională a Lui Dumnezeu să ne lăsăm pălmuiți și nu i-am întoarce dușmanului și obrazul celălalt la pălmuit ci l-am jupui și l-am spinteca cu cuțitul cu două tăișuri, cu o paroxistică pasiune râzând și exultând de sângele otrăvit de dușman ce ne va țâșni pe față când i-am învârti cuțitul exuberanți în inimă să-i tăiem valvele-i blestemate și aorta și tot...!!! O, cât de buni și frumoși ne-a făcut în idee Dumnezeu și cum am ajuns să urâm și omorâm și să fim urâți și disprețuiți de dușmani ! Diavolul e primul care se apără, el spune mincinos și imoral cum i-e felul că nu el e vinovat de răutatea noastră, de sălbăticia și declinul nostru moral, să căutăm vinovați în altă parte dacă vrem, că el, diavolul e curat ca lacrima, inocent și alb ca neaua. Pe cine să mai dăm vina că omorâm și suntem omorâți ? Pe diavol bineînțeles și pe noi uneori. În schimb, printr-o morbidă resemnare similară baciului moldovean din Miorița, pe Dumnezeu Îl iubim din toată inima noastră chiar știind dinainte că nu a găsit cu cale, după sfânta Sa voie decât să ne azvârle exuberant și afabil trupurile de manufactură divină în alterarea gunoiului morții pentru ca să se descompună și transforme în pământul din care ne-a făcut exuberant, spunându-ne într-un cinism divin de o culme cosmică, că tot în pământ vom ajunge. Trupurile ce tocmai le-am spălat și parfumat, le-am masat cu cremă hidratantă parfumată și le-am oblojit  de vătămătură și boli, buzele cu care-am sărutat, limba cu care-am gustat bunătăți, bomboane, ciocolată, prăjituri și înghețată, vor merge într-un iureș la mașina de tocat a Cerului devenind hoituri împuțite, apoi pământ, din care-am fost făcuți de fapt într-o lamentabilă și tristă lipsă de inspirație căreia i s-a zis Creațiune... Atât de bine suntem pregătiți să primim acest tratament divin încât Îl iubim total,  inocenți și naivi pe Dumnezeu, autorul și dispozitorul acestui pogrom al cărnii noastre care face să sfârșim doborâți și învinși de boli, accidente și traume în ghearele morții. Dar pe Dumnezeu care ne-a hărăzit această soartă dramatică terestră noi Îl iubim cu toată puterea inimii noastre... Nici n-am avea de ales altfel încât omul se simte cel mai bine iubindu-L și lăudându-L pe Dumnezeu pentru toate bune, rele câte ne-a dat pe cap. Chiar dacă știm și vedem evidența prea clară a rateului și erorii Lui Dumnezeu în ce privește îndeletnicirea Sa de căpătâi numită Facerea Lumii, de frică, din eleganță și respect pentru ideea nobilă de Dumnezeu, nu vrem să-i imputăm faptul că a dat chix cu lumea și oamenii. E incredibil să constați cum Dumnezeu a greșit făcând lumea și omul și nimeni nu-ndrăzneşte a-i critica rebutul. Știam de Dumnezeu că-i Atotputernic și ireproșabil. El ne sedează creierele în transa credinței să nu descoperim cum a putut face oameni defecți. Gemenii concrescuți, cei siamezi lipiți de cap sau torace care împart o singură inimă sau ficat sunt dovada clară că uneori Dumnezeu a greșit și nu se simte obligat de la înălțimea grandorii gradelor Sale divine să ne dea nouă mujicilor rupți în cur explicații pentru ce a catadicsit așa orori ale firii să lipească gemenii unii de alții sau să-i nască fără mâini sau picioare sau orbi și surdomuți din naștere când nu ne poate argumenta pentru ce a dispus sau a asistat pasiv la nașterea unor astfel de accidente ale biologiei. Dumnezeu nu le-a făcut cu mâna Lui spun avocații Lui Dumnezeu care repede ne livrează chichița avocățească a aserțiunii că poate mamele acelor creaturi handicapate din start au avut niscai păcate grave pentru care au eludat a se ruga și uite cum s-a abătut păcatul asupra pruncilor schilodiți din naștere ! Nu poți concepe că în existența Sa suverană la cârma universului Dumnezeu a greșit cu ceva în capitolele actului Său creator. Atunci nu mai rămâne decât să constați ipoteza tot mai verosimilă a inexistenței Lui Dumnezeu, pentru acest motiv al erorilor și greșelilor impardonabile și incredibile pe care le-a făcut lumii și omului de la impozanta înălțime a ideii geniului Său creator. Ne putem întreba căutându-L disperați pe Dumnezeu și în piatră seacă, cum a făcut și dispus Dumnezeu să fie copii fără părinți sau părinți fără copii ? Există copii care sunt stigmatizați de Dumnezeu, și ei și părinții lor pentru că sunt rodul păcatului cum îi zice El. Oamenii bisericii, călugării și maicile trebuie să trăiască în curăție trupească, adică potrivit stupizeniei acestui concept al canonicii religioase parafată și aprobată de Dumnezeu, călugării trebuie să-şi reprime instinctele sexuale cu care i-a făcut Dumnezeu. Maica Sebastiana, urmându-şi aceste normale instincte biologice a păcătuit făcând dragoste cu un călugăr sau un muncitor de la mănăstire. În urma iubirii lor s-au născut două fetițe gemene perfect sănătoase și frumoase care cântă la grădiniță colinde de Crăciun. Ele nu știu că nu au dreptul stabilit prin Constituția Cerului să aibă tată ; tatăl lor biologic va fi ținut totdeauna secret de Dumnezeu iar măicuța Sebastiana a fost dată afară din mănăstire și a redevenit Elena Gâtlan. Noi, cei care ne-am născut în curăție, după ce părinții noștri au fost uniți de Dumnezeu în taina cununiei, noi avem noroc. Ei și ce dacă ne dor bolile, murim și putrezim ? Știind că omului i-ar fi fost insuportabil a accepta așa neajuns al cărnii, Dumnezeu repede a găsit soluția la anxietatea noastră și ne-a dat prin gânduri o compensare și o credință cimentată adânc și indestructibil în conștiința noastră : Că trupul ni se va strica, dar sufletul, o, sufletul, ni se va mângâia în visul nu contează că opac al speranței mântuirii. Până atunci, constatăm și noi, proști, că mai întâi trebuie să ne vindem pielea și trupurile viermilor neadormiți ; și că trebuie ca morți să mirosim a cadavre. De aceea trebuie să ne iubim creștinește iminentul cadavru plin de viermi care va duhni oribil și să ne iubim cu osârdie moartea și putrezirea care astfel ni se va părea că miros atât de frumos, înaripați de emulația credinței și speranței în Cer și mântuire, escamotând bolnavi de această neagră și opacă voluptate a credinței evidența crudă că moartea de fapt miroase a hoit și a iad după pofta Divinului care a poftit și ne-a creat așa. Prin ce îndrăzneală am cutezat noi muritorii a hotarî care miros este plăcut și care nu, când nimic din ce a hotărât Dumnezeu să fie nu este urât și grețos în idee, în viziunea Lui Dumnezeu...? Ar trebui să ne dăm de vii cu parfum de cadavru, să mergem la morgă și avizi de această plăcere să stoarcem cadavrele de sucurile morții, să le colectăm ca pe un nectar prețios pe care să-L bem pentru că ne aparține, și să ne dăm pe față cu acest deodorant, ca să fim în ton cu voia Lui Dumnezeu care a hotărât ca moartea să  miroase a hoit năclăind de viermi normali și nevinovați făcuți și ei de Dumnezeu, a smoală fierbând în cazanele iadului amestecată în cazane de diavoli simbriaşi împuțiți din ierarhia instituției acestui iad fără de care nu se putea, stabilit ca indispensabil în organigrama Cerului și societății transcendente a Lui Dumnezeu, căci tot ce e în univers e subordonat și gestionat de Dumnezeu și e bun, foarte bun. Ar fi fost imposibil un univers fără un iad și fără un Rai ca și compensare și echilibru. Ar fi fost imposibilă o realitate terestră fără un pământ plin de cadavre trecute, prezente și viitoare pe care Dumnezeu, luându-şi treaba în serios să le trieze și să scoată din ele sufletele trimițându-le pe unele în iad, pe unele în Rai, iar cadavrele să le arunce în loc întins pe suprafața acestui pământ în mii și milioane de cimitire. Nu te mai poți abține să vomiți când constați cu ce mizerie a ales în capriciu-i vanitos să se ocupe Dumnezeu în univers, făcându-ne simpli pioni și cobai ai lumii Lui funeste și frankenstainiene, buni de manipulat într-un spațiu și un timp traumatizant numite cu cinism de Dumnezeu viață. Pentru ce să intrăm în pământ când era mult mai elegant să fim după ce murim expulzați în spațiul infinit și-aşa prea gol și unde e atâta loc, infinit, la vedere, nu ascunși în bezna și decrepitudinea putrezirii în pământ ca niște gunoaie sub preș ? De asemeni ar fi fost de neconceput în optica Lui Dumnezeu un univers fără un iad, atâta vreme cât Raiul a fost pus ca alternativă compensatorie și liniștitoare pentru noi, nu obligatorie, ci opțională după voința și liberul arbitru al fiecărui om rătăcit pe cărările disperării în viața ca o glumă macabră și de prost gust a Lui Dumnezeu. Poți să alegi : damnarea sau mântuirea. Oricum, ambele se obțin prin moarte și împuțirea cadavrelor noastre, un preț mult prea tragic pentru noi, pentru demnitatea și ighemonicoanele noastre, soluție care ni se impune cazon printr-o crudă, imorală și intransigentă speculă a Cerului care este povestea vieții noastre viitoare : O minciună vândută la suprapreț și pe care o cumpărăm de la speculanții cerului în frunte cu patronul lor suprem Dumnezeu, avizi să ne ungem pe suflet și inimă cu balsamul credinței în ei pentru că au mare căutare și respect printre noi. Și dacă moartea și iadul miros așijderi înfrățit urât, Raiul și viața veșnică miros pentru noi, mortăciuni de profesie, inutil de frumos, împrumutând această bine plăcută mireasmă de la Dumnezeu care a dat-o doar sfinților și moaștelor care miros a ambră și mosc ce ne răsfață nările și sufletele alergând și fugind delaționiste din noi ca într-o goană nebună și meschină, mercantilă după aurul mântuirii, avide și înnebunite după desfătările, deliciile și răsfățurile Raiului. De ce a trebuit ca moartea și cadavrul nostru să miroase urât când sunt niște invenții ale Lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa, El însuși bine mirositor...? Eu cred că Dumnezeul cel bun și legitim n-a vrut să murim și să dispărem atât de mizerabil în tina pe care ne-a promis-o nu El, ci Demiurgul Cel Rău de fapt, uzurpatorul Lui Dumnezeu la tronul Raiului, vărul Său care Îl ține ostatic și nu-i dă voie a se manifesta pentru noi ca un Dumnezeu bun... Sunt doi Dumnezei veri, nu știați ? Noi ne-am fi urcat cu trupul la Cer alături de Dumnezeul cel Bun și logic viu, incontestabil, dar habar n-avem că El e ținut în fiare de Demiurgul Cel Rău și nu ne poate scoate amărala și angoasa insurmontabilă din suflet în această condiție de muritori de profesie... Dumnezeului Cel Bun nici prin gând nu-i trecea să ne rezerve transformarea noastră după moarte în cadavre și în gunoi. Aveam pregătită o soartă minunată, pretabilă infinitei inventivități, mile și filantropii a Dumnezeului Cel Bun după mare inima Sa... Văzându-se la putere, în schimb Demiurgul cel Rău ne-a spus decretând cu cinism : "Din pământ sunteți și în pământ vă veți întoarce viermilor !" Și noi am acceptat de nevoie și de frică această poruncă divină. De atunci, devenim în draci cadavre și putrezim. Iar din stârvul nostru inert și împuțit, de la Facerea Lumii încoace se desprind într-un zbor înălțător către Rai într-o goană nebună după absolut sufletele noastre amăgite și îmbătate de această euforie... E absolut neverosimil și nedrept, ilogic, ciocoiesc ca sufletul nostru să-și facă lansarea memorabilă în cosmos către Raiul mântuirii dintr-un ordin al Dumnezeului Cel Bun dintr-un stârv al nostru care se va împuți atât de grețos...! Demiurgul cel Rău ne-a pecetluit această soartă... Și astfel numai noi oamenii adulmecăm ca fiind grețos acest miros, mirosul morții și al cadavrelor noastre. Dumnezeului cel Rău îi place cum miroase moartea noastră, acel miros e etalon, e calculat în universul negru al disperării noastre guvernat de Demiurgul cel rău al lui Cioran. Nouă, care visăm plenar la Rai și la desfătările Lui ne plac numai mirosurile plăcute corespunzătoare teritoriilor mirobolante paradisiace. Animalele care nu visează la Rai și nu au opțiunea acelui loc sunt mai realiste. Hienei îi place stârvul împuțit plin de viermi al antilopei vânată de leu, o fură de la leu, mănâncă cu aviditate tot, inclusiv copitele, coarnele și mațele pline de balegă umedă de unde-şi extrag apa nemaiavând nevoie a bea neapărat apă minerală sau apă tonică precum noi. Bear Grylls și-a stors în gură balegă din mațe de cămilă moartă ca să arate cum se poate supraviețui în deșert făcând abstracție de mirosurile fetide ale morții. Niciodată un șacal n-ar vrea să mănânce pâine prăjită cu unt, dulceață de zmeură și lapte cu miere la micul dejun. Daca i-ai băga acestea pe gât ar vomita de scârbă. Numai noi, oamenii ne prostituăm cu gusturile și impresiile și visurile plăcute care vin din Rai care sunt destinate doar îngerilor. Gustul bine plăcut al jivinelor, al mamiferelor, noi fiind tot mamifere, este gustul de cadavru, mirosul greu al hoitului și cărnii de pradă așa cum eram și noi în epoci imemoriale preistorice când ca mamifere intercalate în lanțul trofic eram una din prăzile preferate ale dinozaurilor și tigrilor cu colți de sabie preistorici. Punând în carnea noastră mirosul de cadavru, mirosul normal al morții, Dumnezeul cel Rău a făcut o favoare jivinelor onorându-le cu această delicatesă culinară a cărnii noastre ce musai a trebuit să miroase urât pentru plăcerea și folosința prădătorilor care nu se spală pe dinți și au respirația grea, a hoiturilor vânate. Chiar dacă noi acum nu mai suntem vânați și mâncați de dinozauri, hoiturile noastre miros tot urât, după genialul dar maleficul plan al Lui Dumnezeu cel Rău care a știut că nu putem muri fără a mirosi urât, pentru buna plăcere a viermilor, creaturile Lui, a căror colcăială în stârvurile noastre e estetică și frumoasă în ochii Săi injectați de ură și mizantropie împotriva noastră, deoarece a rânduit așa ceva pentru noi toți muritorii și credincioșii de rând și nu dispariția într-un miros frumos de cadavru de moaște. Niciodată nu vom ajunge să mirosim  frumos ca sfinții pentru că ei nu au datoria de-a muri. Iar tot ce moare e tarat de mirosul morții. Doar nouă ne repugnă acest miros, pe când Demiurgului Rău îi place, căci în planul Lui malefic divin noi suntem muritori și suntem consumabile. Servim unui scop practic acolo în Rai căci nu degeaba suntem așteptați de Dumnezeul Cel Rău cu brațele deschise... E imposibil ca duhurile Raiului, serafimii, heruvimii, îngerii, Dumnezeul Rău însuși să nu se conecteze la o sursă de energie, la o hrană care-i susține... Poate că sufletele noastre în Rai servesc tocmai acestui scop, al hrănirii duhurilor de acolo... Poate că trebuie să hrănim duhurile și entitățile cerului cu carnea, cu sufletul, cu energia noastră și pe însuși Dumnezeu Cel Rău, pe când Dumnezeul Cel Bun e ținut în fiare și i se dă zeamă lungă cu două boabe de fasole, cu gândaci înecați în acea supă și pâine uscată mucegăită, în lanțuri... Iată folosul bucuriei noastre de-a merge la Cer și de-a ști că suntem de folos cu adevărat cumva Lui Dumezeu în Cer... : Că suntem înfulecați de sfinți și de Domnul Cel Rău într-un festin pantagruelic și prin energia rezidentă în sufletele noastre îi insuflăm energie și viață însuși Lui Dumnezeu cel Rău și îi suntem de folos cumva cu umila putere de care dispune un suflet de-a se preda și dărui programatic Lui Dumnezeu Cel Rău. Aș fi mai fericit să știu că sunt mâncat cu mujdei de usturoi de Dumnezeu în Rai decât să nu știu niciodată ce voi face acolo, când nu-mi vor fi de folos nici unul din toate cele șase simțuri pe care le am acum și nici putere și mușchi nu voi avea să construiesc ceva, să-mi folosesc cumva talentul și măiestria din vremea cât am fost viu în slujba construcției Raiului, bănuind totuși că Raiul e o patrie care trebuie cu sârg și scrupulozitate construită, dacă de patria adevărată de pe pământ ne-am bătut toți joc prin lene, nemuncă, sărbători și praznice cu nemiluita, furturi și spolieri... A visa la Rai are sens și greutate numai dacă accepți sacrificiul suprem de-a te jertfi complet și dezinteresat pentru binele comun al Raiului, de a fi consumat și a te volatiliza în El ca un gaz de lampă ce se consumă susținând flacăra ce produce lumina, scopul final. Și pentru noi, bucuria morții ar trebui să fie satisfacerea Lui Dumnezeu, fie El și Rău, doar ne supunem respectuoși și slugarnici stăpânirii Cerului, și nu interesul și instinctul nostru de conservare de-a ne plasa în Cer nevoile pământești de comoditate, odihnă, distracție, divertisment, voie bună, fericire, picnic și grătare. Nu poți fi fericit în Rai câtă vreme nu știi ce faci acolo... În Rai, oricât ar fi de plăcut, nu e ca acasă. Tot o frică și o scârbă viscerală te apucă de atâta bucurie și extaz programatic cât ai de trăit în Rai, o veșnicie, ca o cursă înfricoșătoare într-un montaigne-russe de distracție care și-a pierdut frânele dintr-un parc de distracții prea extrem care e de fapt Raiul cu toate "distracțiile" sale. Raiul nu e pentru noi muritorii, nu e pentru satisfacerea subiectivă a poftelor, nevoilor, orgasmelor și încântarilor sufletului nostru într-un Cer insondabil, tabu și inaccesibil patronat fraudulos de Dumnezeul Cel Rău, ci pentru a fi de folos total și dezinteresat Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El și orice-ar avea de gând să facă cu noi. Eu sunt altruist, practic și realist. Dacă tot se spune că mai e loc în Cer și pentru mine, pentru toți, pentru oricine, aș vrea să fiu tocat și făcut drob cu mirodenii și mărar în bucătăria Raiului. Și să fiu mâncat de Dumnezeul Cel Rău cu poftă de Paști... Poftă bună...! Ori dacă i se va apleca, să mă pună mai bine, singura bucată de carne, în ciorba lungă de fasole în castronul turtit, cu gândaci, dată de-o veșnicie în penitenciar de Demiurgul Cel Rău Dumnezeului Cel Bun ținut ostatic, de care nimeni n-a auzit și care suferă egal de mult ca Iisus. Rușine omenirii care se închină Demiurgului Cel Rău luând de bună toată mascarada pe care a denumit-o viață și speranța noastră iresponsabilă către un Rai neverosimil și indefinit și o mântuire stupidă și fără de sens, ca o fugă laşă către bunăstare și huzur, în timp ce viața noastră dată nouă de Creator continuă sub directa supraveghere și mentenanță a Lui Dumnezeu, oricare-ar fi El, bun sau rău, patron peste o lume cu aceleași crime ale noastre, nedreptăți, cu aceeași mizerie, precum în Cer, așa și pe pământ...