ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE ( REACTUALIZAT)

34) ÎN RAI NU EXISTĂ PIANE (REACTUALIZAT)
 
  În Rai nu există piane. Pianul e un instrument muzical ce amintește de moarte... O să vă explic mai încolo de ce. În Rai există doar flaute și viori, naiuri și poate acordeoane și muzicuțe, nu mai vorbesc de orgi cu tuburi din acelea ca în catedrale. În Rai nu trebuie să existe instrumente care să amintească de moarte și de oameni muritori, de boală și suferință, de această neşansă care ni s-a întâmplat în viață, de-a trăi strepeziți de gândul că trebuie să murim definitiv, complet și iremediabil, musai după niște chinuri ale agoniei morții. În Rai o să avem o bună dispoziție și un tonus extraordinar, sănătate veșnică bineînțeles, spre deosebire de pământ unde gândurile trebuie să ne fie spuzite de această dilemă îngrozitoare de-a nu ne putea încrede în rostul și sensul vieții, de-a nu ne putea face planuri, de-a nu ne putea bucura de nimic, de nici o senzație ce aparține vieții sau a ne bucura prostește și efemer de ceva, când știm ce crudă soartă ne paşte, când știm cum trebuie să plătim prețul că am fost făcuți de Dumnezeu din lut care s-a transformat în carne, cel mai slab și vulnerabil material de construcție al vieții, sediul tuturor bolilor și lacrimilor noastre, fapt pentru care nici Dumnezeu nu ne-a primit cu tot cu carne la Cer, că îi făceam de rușine atmosfera antiseptică a Raiului cu bolile și beteşugurile cărnii noastre infecțioase iar pe toți sfinții din Cer i-am fi molipsit de virusurile și pandemiile noastre, omorându-i cu zile de boli omenești când Dumnezeu avea atâta treabă cu ei în Cer... De aceea a trebuit practic să murim și să ne băgăm în pământ să-i lăsăm pe Dumnezeu și pe sfinți în pace să se ocupe sănătoși de arte frumoase, bucurii și plăceri paradisiace în Rai, să cânte la vioară, flaut și harpă pentru ca urechile Domnului să se bucure și delecteze, iar noi să cântăm manele, să cântăm la frunză, la fluier doina tristă a baciului moldovean etern perdant și asasinat la fel ca și noi, sau să cântăm la pian, instrument care nu există în Rai. Vioara și flautul sunt instrumente ale fericirii, ale Raiului, ele sunt nemuritoare și exultă de fericire și extaz în Cer alături de Domnul și cei aleși Lui, pe când pianul plânge aici pe pământ, pianul și noi cei muritori asemeni lui. Nu auziți sunetul pianului...? Nu-l înțelegeți...? Nu vedeți că vibrațiile corzilor pianului sărman plâng și se sting în timp neînțelese, la fel ca vibrațiile sufletelor noastre ? Corzile pianului deodată sună puternic apoi sunetul se stinge progresiv, ca fierberea de început a sentimentelor noastre, apoi sub vitregiile vieții și loviturilor ei, trupul, sufletul și viața ni se sting în extincție și în tăcere până când nu se mai înțelege nimic din ele, parcă nici n-am fost vreodată, pe când sufletul pleacă nepăsător și exuberant la Rai, în timp ce nouă ni se stinge inima în dureri de moarte și infarcte miocardice, ni se stinge suflarea și viața ca sunetul corzii unui pian lovită de ciocănel, sunet care la început e puternic apoi se stinge în intensitate în timp, nu e continuu și veșnic ca sunetul viorii ori flautului, ori muzicuței, instrumente ale Raiului și vieții veșnice. Aici, exilați pe pământ, noi și pianul suntem condamnați să fim muritori, suntem prieteni de suferință, și chiar dacă Dumnezeu ne iubește și pe noi căci El ne-a creat pe toți, viorile și flautele și sfinții din cer niciodată nu ne vor iubi pe noi și pianele noastre muritoare, la fel cum cadânele sultanilor otomani urau de moarte orice nou venită în harem și îi pregăteau în taină sticluța de otravă ori lațul de sugrumare. Decât să suferim ura și disprețul duhurilor bune ale Raiului alese de Dummnezeu, noi cei din linia întâi a universului proscrişi și muritori odată cu pianele noastre am fost nevoiți să ne descurcăm aici pe pământ în suferințele noastre, îndulcindu-ne viața, ca înlocuitor și surogat pentru visatul extaz al Raiului de care doar viorile și flautele au parte, cu puțină muzică tristă de pian muritor ca și noi. Ori când nici această muzică n-a mai fost de ajuns să ne bandajeze sufletele distruse de necazurile și durerile vieții am căutat și am inventat dragostea, un calmant și înlocuitor temporar și paliativ al fericirilor Raiului. Fericirile și deliciile Raiului, ca și crude și evidente amăgiri, demne de impresionat copiii de la grădiniță și cel mult ciclul întâi de gimnaziu niciodată nu ne mai pot impresiona ca și pe un cățel căruia-i spui cuțu-cuțu, îl chemi, el dă din coadă, se gudură pe lângă tine, se urcă cu labele pe tine, se linge pe bot, dar tu pervers nu-i dai intenționat nimic, ba îl mai înnebunești și cu aparat de speriat câinii cu unde ultrasonice cum suntem noi înnebuniți de religia curentă cu sperietoarea iadului și a dracilor. Apoi Azorel pleacă cu coada între picioare, se mai uită în urmă, poate îi dai ceva, tu cu religia și promisiunea Raiului iar strigi cuțu-cuțu, el vine iar la tine, dar tu intenționat tot nimic nu-i dai, să vezi ce face.... Apoi strigi tot așa în neștire cuțu-cuțu și nu-i dai nimic. Uită-te în ochii unui câine amăgit după care arunci cu un lemn, și vei vedea dezamăgirea oamenilor amăgiți cu fantezia paradisiacă și cu minciuna unui Dumnezeu ascuns după un colț după o plasă de păianjen în orice biserică... Aș vrea să fiu pictor să pictez dezamăgirea din ochii unui câine care așteaptă un os și din sufletul unui om care așteaptă inutil cu sufletul spuzit pe Dumnezeu și Raiul care nu fac parte din această realitate curentă și din acest univers... Și să mai fi pictat aș fi vrut obrazul roșu al femeii pălmuite de nemernicul de bărbat și lacrimile curgând pe obraz ca picurii ploii de toamnă tristă pe geamul ferestrei tale... Toate aceste suferințe sunt proprii doar nouă oamenilor și ne înnobilează... Ele sunt îngăduite de Dumnezeul nostru pe care Îl iubim.  Sfinții din Cer ne fac sâc și ne dau cu piciorul în cap când încercăm să ieșim din valurile suferințelor vieții să intrăm și mai adânc în abisurile ei astfel încât ei, sfinții, îngerii nu au parte decât de fericire și îndestulare în Cer, ei nu au inimi de carne ca să sufere cu ele ca și noi, ei doar petrec și se desfată lângă Domnul, prin bunăvoința Lui la care sperăm și noi. Dar până atunci, câinii, pianele și noi oamenii ne asemănăm atât de mult și plângem fiecare pe limba noastră muritoare, dar fiindcă nouă oamenilor Dumnezeu tot ne-a dat ceva măreț, mintea și sufletul, tot am inventat ceva : dragostea, cum spuneam, cel mai dulce divertisment pentru stresul pușcăriei pe viață la care suntem condamnați fiindcă atât de mult ne-a iubit Dumnezeu... Cineva a furat netrebnic dragostea dintr-un buzunar al Lui Dumnezeu și a dat-o oamenilor să se ocupe cu ea pentru a nu înnebuni de urât și durere și astfel ne-am înnobilat de plăcere vie și tactilă, fiind salvați de acest medicament pe care oamenii singuri și l-au revendicat și furat din buzunarul descheiat de fermoar al mantiei Lui Dumnezeu căci în Rai nu există nici un fermoar, nici un lacăt, nici un zăvor, totul este liber, poți să iei mere ionatane dulci acrișoare, parfumate din pomul cunoașterii să mănânci după poftă și plac... Chestia e că nimeni nu se atinge de merele din Rai și cam bănuim de ce. De aceea, în lipsă de alte dulcețuri noi am băgat degetele în borcanele cu dulceață și compot de dragoste din cămările nesigilate ale Domnului, căci în Rai nu există nici sigilii. Există de toate în rafturile cămărilor Lui Dumnezeu spre îndestularea duhurilor bune și sfinților Raiului, care în ființa și rărunchii lor ne urăsc și disprețuiesc visceral totuși că venim să le facem concurență în Rai și mai ales pentru că noi oamenii ne ocupăm cu dragostea și ei nu mai pot, căci acest borcan de dulceață a dragostei și pasiunii a fost furat pe vecie din Rai de om, pentru om... Sfinții nu pot iubi și ne urăsc, dar Dumnezeu ne iubește. Sfinții ne urăsc degeaba căci chiar dacă noi le-am furat dragostea din inventarul Raiului doar pentru noi, ei și-aşa nu puteau iubi niciodată căci nu aveau cu ce, ei neavând alt suflet cu care să iubească, fiind deja un suflet și un duh, și neavând carne și măruntaie bolnave ca noi cu care să simtă, să trăiască și să moară, ci doar un rumeguș fin și parfumat care umflă tot corpul lor de manechine serafice care nu mai e capabil de pasiuni și neprecupețite eforturi ale unor îndeletniciri lumești considerate toate deșertăciuni. Chiar și așa, nepunând iubi ca noi, sfinții și îngerii tot sunt geloși pe noi căci noi putem simți dragostea și cu carnea și nu numai cu sufletul ca și ei. Ce paradox...! Ei vor să fie ca noi și noi vrem în locul lor să huzurim în Rai în plăceri spirituale, neînțelegând că în Rai nu se poate pipăi fizic plăcerea, ci doar spiritual,  măcar Domnul în marea-i bunătate ne-a dat plăcerea pentru noi oamenii, iar ca răzbunare a sfinților de vom ajunge în Rai, niciodată dacă vom fi însetați în deșertul acela cu verdeață din Rai să nu bem din pocale de aur puse cu dărnicie pe buza fântânilor, evitând otrăvurile geloziei îngerilor Domnului, că ei nu pot iubi ca noi oamenii și de aceea nici pe noi nu ne lasă, mergând cu pâra la Dumnezeu cum mergeau boierii în vechime de-l pârau pe vodă la poarta otomană. Îngerii și sfinții din Cer pentru că nu au carne sunt geloși pe noi oamenii pentru cele câteva plăceri ale cărnii de care avem parte de la Dumnezeu. De aceea ei ne sunt cei mai zeloși detractori și torționari ai chinurilor noastre, după draci care barem sunt specializați și au patalama și autorizație semnată de Dumnezeu să ne chinuie și barem sunt sinceri vrându-ne răul. Îngerii diafani nu pot înțelege cât preț plătim noi pentru viața și pentru dragoste, plătim cu inima și cu sănătatea, plătim cu liniștea și cu viața însăși. De aceea, niciodată înțeleși de îngeri, doar noi oamenii știm să iubim dar pentru asta să și murim cu pianele noastre cu tot, plângând, trăind și murind ca niște câini amăgiți cu oase goale cum vom ajunge și noi. Cine își înțelege această soartă mizerabilă ce ne așteaptă, atât cât mai este viu și mai poate, iubește cu o patimă și o putere ca și cum ar fi pentru prima și ultima dată, cum nici un sfânt n-ar putea vreodată. Ai iubit și tu prietene așa...? Fiecare om se pare că-şi amintește de o zi și un vis de dragoste trăit cu care a spulberat toată ura și invidia îngerilor... Apropo, dacă vreți să ascultați pe viu și nu așa virtual ca îngerii glasul unui pian îndrăgostit și care plânge de dragoste și de moarte, căutați pe Youtube "Liebestraum" (Vis de dragoste) de Richard Clayderman. Neapărat să ascultați cu căști stereo căci altfel nu veți înțelege nimic, și veți audia o prelucrare minunată după "Vis de dragoste" de Franz Liszt. Veți auzi dragostea exprimată de un pian, instrument interzis în Rai cum spuneam, acompaniat de o minunată orchestră de viori care sunt instrumente proprii Raiului. De acolo din Rai, viorile privesc cu disimulat dispreț la pianul muritor, instrument odios pentru îngeri și comun doar nouă oamenilor muritori de rând, condamnați la vid și la extincție așa precum se stinge și moare și sunetul corzii pianului, gradual, până nu se mai aude nimic din el ca și de viața noastră în sunetul tobelor și al viorilor din Rai de ale căror larmă vaietele și țipetele schingiuiților condamnați la iad se estompează și nu se mai aud. Așa vom fi și noi în Rai, când vom ajunge alături de sfinți și îngeri : nesuferiți unii altora ca pianele muritoare și interzise din Rai, cu viorile care sunt de-ale locului acela sfânt. Doar Dumnezeu va înțelege că împreună vom face o muzică superbă cu care-L vom înduioșa pe Creator până la lacrimi. Așa că să nu ne speriem și mirăm când vom ajunge în Rai în preajma îngerilor care ne scot limba și ne bagă bățul prin gard a dispreț și silă de noi... Ce contează...!?  Dumnezeu ne iubește pe toți, proști ori deștepți, criminali ori fețe bisericești, credincioși ori sceptici, căci Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea sa și ne iubește pe toți la fel de mult de la Facerea Lumii și de la Facerea iadului și a Raiului unde cât ai căuta, nu există piane...!