28) AȘ VREA, DIN COMPASIUNE SĂ FIU UN MIEL TĂIAT DE PAȘTE (REACTUALIZAT)
A muri de foame e singurul lucru bun, creștinesc, sănătos cu care poți dori să sfârșești și să închei farsa macabră ce ți-a fost numită, hărăzită și menită a fi viață. Unii credincioși de prin tărâmuri îndepărtate, jainiştii din India, o sectă dintre miile de secte păgâne pe care le au și ei cum le avem și noi pe ale noastre, au ales pur și simplu prin ritualul numit salekhana să moară de foame ca să se mântuie, într-un ceremonial practic specific al lor unde pur și simplu mor de inaniție ținuți de brațe de rude și șterși pe frunte de sudorile acestei agonii ! A muri de foame e un absolut și original mod de a muri sănătos și în curăție, în smerenie și evlavie pentru Dumnezeu, fără să ai obrajii rumeni și burtă sau guşă, ci să fii slab și scheletic, ca să putrezești mai ușor și mai simplu, să nu fii un festin prea grozav și opulent pentru viermi, evitând să fii ca o balenă moartă pe țărm, cu mii de pescăruși ciupind-o și zeci de urși polari mușcând din slănina-i de 30 cm... Așa vor mușca și viermii din noi, cu poftă și pasiune, cu cât vom fi mai grași când vom muri. Dar dacă vom avea ambiția de-a muri de foame, vom fi slabi și deşirați, spre greața și scârba viermilor care nu se vor mai atinge de noi. Fiind slabi și subnutriți, având acest ideal în viață, e singura cale prin care prin forțe proprii putem trăi mai mult, putem respira mai mult, putem fi sănătoși, bucurându-ne de mai multe primăveri cu flori de cais, veri cu adieri mângâietoare de vânt bătând prin fereastra spitalului unde ești internat, bătrân, slab, scheletic, mort de foame dar viu. Și de bună seamă că nu vei muri așa de ușor nici în spital, spre disperarea infirmierelor că nu mai scapă odată de tine și trebuie să te ducă mereu cu patul rulant și legat în cearșafuri, cu dosarul medical într-un colț de pat rulant, la etajul 1 al spitalului la tomograf sau la sala de baie să pună pe tine furtunul ori cu apă ori prea opărită, ori prea rece... Doar mort de foame și subnutrit vei putea ajunge bătrân și trăi mai mult, doar cu gura uscată de amarul foamei vei putea spera la zeci și zeci de ani de viață și o moarte în chinuri mai puține. Căci gustul e dușmanul sănătății și vieții și se știe că întreaga viață nu facem decât să ne săpăm încet, încet mormântul cu lingura și furculița, fiind sclavii gusturilor și tabieturilor, gurmanzii gurmanzilor și simpatizanți ai maeștrilor bucătari. Astfel, ne ghiftuim, ne îmbolnăvim și murim pe mâna noastră, repede și sigur, căci nu prea am văzut grași bătrâni ce-i drept, ca dovadă că idealul nostru culinar ca să nu ne îmbolnăvim vreodată ar fi să învățăm de la nevoile bebelușului, să mâncăm numai lapte și numai lapte de femelă umană dacă s-ar putea, femeile trebuind să se teamă să meargă pe stradă singure pentru că vor fi atacate nu ca să fie tâlhărite ci ca să li se cerșească cu ochii în lacrimi puțin lapte tămăduitor din sâni, de la disperații bolnavi de tot și de toate. Cum mai putem mânca mâncare vreodată când știm că ne omoară cu zile ? Ar trebui să mâncăm iarbă pur și simplu de prin pajiști, petale de flori ca broaștele țestoase și polen ca albinele, ceea ce nu putem, evident, pentru că nu ne place, greața fiind prietenul din umbră pe care-l alungăm și gustul plăcut fiind dușmanul și șarpele pe care-l încălzim o viață la sân... De aceea nu putem trăi decât 70, 80, 90 de ani cel mult și aceia în boală și decrepitudine, boli favorizate cu succes mai vârtos cu câte bunătăți băgăm în gură mai mult... Din pâinea noastră cea de toate zilele pe care ne-o dă nouă spre ființă Domnul după rugăciunile către Tatăl nostru e bine să luăm totuși cât mai puține felii, căci prea multă pâine se știe că nu-i bună, de aceea, în măsura în care nu se supără Dumnezeu, ar trebui să evităm pâinea albă și caldă, aburindă primită de la Domnul după rugăciune. Căci pâinea noastră cea de toate zilele dacă tot ne-o va da, ne-o va da Domnul albă, proaspătă și aburindă, nu veche și expirată, ci bună și corespunzătoare potrivit căldurii rugăciunii noastre. Deci pâinea caldă și albă ne va face rău la sănătate, de aceea ar trebui să mâncăm mai degrabă pesmeți mucegăiți găsiți în containerele de gunoi dintre blocuri. Nici aerul pe care-l respirăm nu este mai bun. Asfixiați în această atmosferă toxică a poluării cotidiene ar trebui și aerul curat să ni-l dozăm și să luăm cât mai puțin. Căci cu cât tragem mai mult aer curat în piept, cu atât inspirăm mai mult oxigen, acest gaz rău dar necesar fără de care nu putem trăi. Căci oxigenul ne face bine dar pe fond ne face rău ; ca dovadă că nici o plantă sau copac care poate aspira și la jumătate de veac de existență sau chiar mai mult nu are nevoie de oxigen ci îl elimină și absoarbe în schimb bioxidul de carbon, pe când noi oamenii producem bioxid de carbon și suntem dependenți de nevoia perfid letală de oxigen. Acest gaz omoară și fierul, îl ruginește și-l consumă în rugină. Fiecare celulă a trupului nostru oxidează în timp cu cât mai mult oxigen și aer curat inspirăm, aducându-ne în corp cu atât mai mulți radicali liberi oxidanți cu cât mai multe mâncăruri delicioase și nesănătoase mâncăm. Soluția ar fi poate să nu mai deschidem niciodată ferestrele, să evităm oxigenul, acest gaz indispensabil plămânilor noștri făcuți din lut de Dumnezeu, dar gaz profund dăunător pe fond căci ne ruginește și pe noi ca pe tot fierul vechi. Căci din aerul creat de Dumnezeu ne vine încet, încet moartea prin oxidarea celulelor corpului nostru, iar din pâinea și merindele date nouă spre ființă tot de Domnul, facem colesterol și murim de infarct cu zile. Vedeți...? Nu se poate evita moartea. Ea prin îngăduința Domnului ne vine încet, încet și pervers ca o meteahnă ocultă, ca o fulguială de toamnă târzie care se transformă în viscol și crivăț care ne acoperă cu totul în nămeți de zăpadă de nu se mai cunoaște nimic din noi, din viața și sănătatea noastră, din tot ce-am fost odată, prinzându-ne întotdeauna cu capul descoperit, fără mănuși, fără ghete cu tălpici de pâslă și degerăm, murim cu zile. Degeaba vrem să amânăm și întârziem moartea. Ea vine mai repede cu câtă mâncare binecuvântată de Domnul mestecăm mai mult și cu cât e mai rafinată și diversificată și cu cât aer curat plin de oxigen tragem mai mult în piept din pădurile munților unde plecăm în concediu să ne relaxăm și refacem forțele și de asemeni moartea vine mai repede cu câte deziluzii ale inimii suntem obligați a ne supune inima mai mult, să nu mai poată iubi niciodată din zestrea de emoții cu care universul ne îmbie și amăgește pe la nas o viață întreagă. Murim sătui și mulțumiți de pofta ce-am poftit, urându-ne poftă bună o viață-ntreagă la masă, mulțumind Domnului în rugăciuni fierbinți pentru bucatele noastre gustoase și pâinea noastră cea de toate zilele... Dar comitem o mare eroare după tot acest festin și orgie culinară pantagruelică. Toată această carne grasă pe care meticulos o fabricăm și o punem în straturi de șunci pe noi cu mii de sarmale, ciozvârte de carne, șuncă, damigene de rachiu și butoaie de vin și tot felul de bunătăți, această carne a noastră mustind o viață de efectele acestor bunătăți, o luăm cu noi iresponsabili și egoiști în pământ când murim ; când mai normal ar fi fost să dăm totul înapoi Domnului după ce ne-am folosit de carnea noastră. Mai bine și etic ar fi fost să nu ne bage inutil în pământ iar atâta carne grasă să se piardă putrezind degeaba-n pământ, căci și viermii se vor sătura și li se va apleca de atâta carne grasă moartă a răposaților de noi... Atâta energie risipită... Mai ideal și practic ar fi fost să fi fost mâncați și noi la rândul nostru de cineva, ca o echitate între regnuri și o armonie a lanțului trofic. Să fi dat Domnul și altora de mâncare după rugăciunile cuvenite pentru pâinea lor cea de toate zilele, din carnea noastră să se ospăteze, inutilă în coșciug după moarte, atât de folositoare pentru câinii maidanezi înfometați din padocurile pentru câini sau pentru leii costelivi din grădinile zoologice în faliment. Noi după moarte rămânem întregi, puși frumușel în sicriu, îmbrăcați frumos cu costum și pantofi noi și vată în nas ; iar câinii vagabonzi din orașe mor de foame ori ne latră flămânzi când mergem noaptea prin oraș sau pe bicicletă și ne mănâncă copiii de vii prin parcuri ; nu mai bine ne-ar mânca pe noi când murim ? Numai noi în această viață îmbelșugată, rugându-ne atât la Domnul care ne-a dat de mâncare și ghiftuială, am masacrat miliarde de găini, porci și miei de Paște, dar ei niciodată pe noi. Scheletele lor sunt dezmembrate și aruncate de noi în containerele de gunoi dintre blocuri, iar scheletele noastre, rămân pline de carne pe ele putrezind în sicriu inutilă. Era mai uman și fair play să le fi dat înapoi porcilor și găinilor ce le-am luat cu japca, carnea lor și viața lor, cu metoda perfidă a rugăciunii adresată Domnului pentru pâinea noastră cea de toate zilele și hrana cea spre ființă. Cât tupeu din partea unei specii inteligente să vrei să-ți pui hoitul la păstrare în pământ care şi-aşa nu-ți mai folosește la nimic odată ce sufletul și-a luat tălpășița și-a dezertat laș din tine la bine în Rai...! Să ne fi tăiat în bucăți cioclii și să ne fi împărțit carnea la mii de adăposturi de câini vagabonzi sau de grădini zoologice în care lei scheletici și morți de foame să se adune împreună cu toate răpitoarele pământului ca într-o biserică la un loc, unde Domnul să le spună lor : "Iată izbăvirea, dreptatea voastră și Raiul vostru culinar dacă tot n-ați avut unul fantasmagoric cum au oamenii... Nu veți mai vâna ucigând copii prin parcuri ori pui cruzi de gazelă prin savană... Lăsați-i să fie ! Trăiască ierbivorele ! Let them be...! Luați hălci grase din oameni, a căror moarte am făcut-o utilă atât în cer, cât și pentru voi ca să nu mai ucideți aici pe pământ..."
Și atunci, abia atunci ai putea să mori liniștit simțind că ți-ai făcut datoria și ți-ai dat cu folos obștescul sfârșit în mâinile Domnului, ca un miel jupuit de Paște, bun să fie mâncat și util cuiva de sărbători, nu să murim cu totul inutil și imoral ca până acum, egoiști revendicându-ne stârvul pentru capela mortuară și coșciug, îmbrăcându-ne hoitul în haine frumoase, cu pantofi noi și vată în nas, putrezind inutil în sicriu cu flori inutile puse la căpătâi sub cruci inutile plouate sau ninse pe care ciorile și cucuvelele se vor aduna și găinăța. Cum am putea vreodată să găsim rostul și buna folosință a cadavrului nostru devenit inutil când sufletul își ia tălpășița din el ? Îmi este milă de tot ce moare pe nedrept și în chinuri, îmi este milă de tot ce este omorât afară de dușmani a căror moarte ți-ar provoca o utilă plăcere nu din sadism ci din urgența apărării și nevoii de a evada din normalitatea lanțului trofic unde ești o pradă ce susține prădătorul de deasupra ta din rang ; de aceea disprețuiesc inutilitatea postumă a cadavrului meu care va fi pus fără folosință practică în coșciug să se irosească într-o groapă și mai degrabă din compasiune aș vrea să salvez un miel nevinovat de la tăiere în genocidul tăierilor ce se fac pentru a satisface pofta noastră culinară celebrând Paştele sau Crăciunul și mai degrabă aș vrea să fiu eu tăiat și jupuit în locul unui miel tăiat de Paște.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu