CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR

114) CREATORUL UNIVERSULUI, DEPENDENT DE TRAIUL ÎN SISTEMUL SOLAR.

  Raiul și Stăpânul său, Dumnezeu, după toate aparențele, ai zice că se află la capătul universului, dincolo de locul unde cele mai îndepărtate galaxii în goana lor nebună după explozia big bangului, încă n-au ajuns după paisprezece miliarde de ani de expansiune. Tocmai fiindcă nu știm nimic despre Rai și Dumnezeu și n-am primit nici o veste palpabilă și verificabilă despre acel loc mirific, situația ne îndeamnă să credem că Dumnezeu și Împărăția Sa se află la capătul universului, ori în alt univers paralel. De la acea distanță extremă și inconceptibilă pentru înțelegerea și rațiunea umană, Dumnezeu desigur că ne-a dat de știre. Desigur că Dumnezeu în marea-i bunăvoință a transmis oricum un semnal către noi care călătorește prin vidul înghețat al universului cu viteza luminii, dar de la distanța de paisprezece miliarde de ani lumină de unde e Dumnezeu și Raiul, legile fizicii nu permit să ajungă la noi semnalul și vestea Lui Dumnezeu atât de lesne decât după paisprezece miliarde de ani de călătorie a undelor acelei vești. Unde vom fi noi creștinii credincioși după atâta timp...? Nu vom mai fi, vom fi ars ca hamburgerii pe gratar căci soarele nostru mai are de trăit patru miliarde de ani, cam tot atât cât a trecut de la formarea pământului. Când soarele va exploda și va muri, rasa umană, regnul animal și vegetal demult vor fi pierit de apocalipsa din biblia creștină a Lui Dumnezeu, de flăcările nemiloase, de extincția normală a speciei, ori de explozia sistemului solar care va muri și el, de explozia finală a soarelui, astru creat de Dumnezeu, care se va dezintegra singur datorită legilor fizicii, neținând cont că Dumnezeu ar mai fi vrut să-l țină sau nu ca să răsară de la răsărit așa cum sunt orientate toate altarele bisericilor. De unde biserici și altare dacă nu va mai fi soare ? Va rămâne un pământ ciuruit de zvârcolirile agoniei soarelui muribund. O extincție în masă a tuturor formelor de viață religioasă sau nu va lăsa un pământ pustiit de condițiile neprielnice vieții biologice. Cineva va apuca să se roage pentru ultima dată la Dumnezeu, o ultimă clipă de murmurare cu pioșenie a psalmilor și fericirilor din ceasloave, o ultimă clipă de închinăciuni și cruci, "numele tatălui, al fiului, al sfântului duh, amin", după care, gata : nici urmă de oameni și credincioși, neant și îngheț extrem pe fața pământului, ori foc și pară din cauza morții soarelui. De-atunci înainte religia și credincioşia creștină vor dispărea pentru că vor pieri în extincție toți credincioșii creștini iar alții nu se vor mai naște, iar asta va fi definitiv și pentru totdeauna în lacrimile inutile ale Lui Dumnezeu singur și devenit inutil, care El însuși a îngăduit să fie așa și să-i ardă pământul creat, sub ochi. Tocmai când semnalul trimis de Dumnezeu pentru noi din acel Rai atât de depărtat va putea ajunge la noi pe planeta Terra după călătoria de paisprezece miliarde de ani cu viteza luminii prin spațiu, această planetă Terra va fi arsă și distrusă de colapsul soarelui nostru care se va mări atât de mult în declinul și moartea sa, devenind o stea gigantică roșie cu diametrul dincolo de orbita Terrei, înghițită cu tot cu noi închinătorii de la ultima Sfântă Liturghie de iadul de flăcări al agoniei soarelui ce va exploda dramatic lăsând în univers o urmă luminoasă,  o amintire inutilă, atât a lui cât și a noastră, și o nebuloasă de gaz și praf cosmic, materie primă pentru nașterea altor și altor stele, altor sisteme solare, altor planete viitoare cu condiții prielnice vieții, viață care va genera automat alte credințe religioase, alți zei sau Dumnezei, căci așa sunt oamenii, au impregnat în adn-ul lor nevoia biologică de a genera cu mintea lor evoluată religie și Dumnezei. Cât de aproape ar fi putut fi stră, stră, stră, stră, stră, strănepoții noștri de peste paisprezece miliarde de ani de ziua festivă când am fi putut recepționa pe antena celui mai avansat și sofisticat telescop spațial inventat de oameni, semnalul și vestea Lui Dumnezeu despre El și Rai, transmis nouă cu atâta bunăvoință dumnezeiască ca să putem în sfârșit afla ceva odată despre Sublimul Dumnezeu și Împărăția Sa, despre viața de pe lumea cealaltă unde va fi atâta fericire și nici o întristare și nici un suspin...! Distrugerea sistemului nostru solar de către însuși soarele său care a favorizat nașterea pământului nostru și a tuturor celorlalte planete și sateliți, ne va face imposibilă aflarea veștii transmisă de Dumnezeu nouă despre a Sa Împărăție și vom pieri mai înainte de a putea entuziasmați să fredonăm în sfârșit refrenul dintr-o cântare bisericească ce spune : "Dumnezeu este Domnul și s-a arătat nouă"... Nu vom afla niciodată nimic concret despre Dumnezeu și minunea entității Sale și asta nu pentru că Dumnezeu n-ar fi vrut să ne dea cartea Lui de vizită, ci pentru că înseși legile universale pe care chiar El le-a creat se vor întoarce împotriva Sa și vor distruge tot după cum normal este ca tot ce există în acest univers, planete, sateliți, stele, galaxii, oameni, vietăți și ale lor religii temporare și zei, să aibă un declin, o distrugere și un sfârșit pentru ca mai apoi să aibă ciclic o renaștere și un reviriment. Totul va fi distrus, mai presus de orice voință și atotputernicie divină sau tocmai fiindcă așa a rânduit Dumnezeu în Creația și rânduielile Sale. Gândindu-ne la Raiul de la atâtea miliarde de ani lumină depărtare de noi și la Dumnezeu, guvernatorul ce-l gestionează, nu putem să nu ne întristăm că această distanță uriașă ne îndepărtează definitiv de Rai și de bunul Dumnezeu, prezența noastră fizică acolo, fie și în chip de duh sau suflet fiind irealizabilă din cauza barierei spațiu, distanță, timp, toate incomensurabil de mari și extreme ca să poată fi cucerite de ambițiile noastre deșarte, religioase sau nu. Nici un mijloc rezonabil de locomoție nu ne este disponibil pentru a ajunge la Rai și la Dumnezeu vreodată. Viteza luminii, tot ce poate fi mai rapid în univers, e prea mică pentru a putea să abordăm și cucerim distanța extremă pământ - Rai, rămânându-ne doar gândul spre a o învinge, doar gândul, dorința, visul și credința teoretică și imaginară,  încăpățânată în Dumnezeu și utopia Raiului. Doar aceste simptome ale creierelor și inimilor noastre ne vor face posibilă chiar dacă numai în imaginație călătoria în Rai, dar nu contează, scopul înalt și febril al accederii în Rai scuză mijloacele virtuale și atât care ne vor duce într-un Rai virtual și atât. Cu atât, cu acest vis ne mai îndulcim în efemerul vieții noastre de carne, un singur dor mai avem, să-L vedem pe Dumnezeu, atâta mângâiere ne mai dă curaj și motivație a răbda să trăim într-o viață și lume în degringoladă și disoluție evidentă chiar de la facerea ei. Atunci, vine Dumnezeu cu marea Sa înțelepciune și ne liniștește, dându-ne de știre că El se află atât de aproape de noi, și nu la capătul universului la atâtea miliarde de ani lumină de noi. Ce să caute Dumnezeu la capătul universului și cum ar putea El să trăiască în acele condiții extreme neprielnice vieții de carne și sânge pe care ne-a dat-o nouă, soldățeii Lui de plumb și preocuparea Sa predilectă, ce să caute Dumnezeu în spațiul interstelar înghețat și ostil tuturor formelor de existență, departe de oamenii pe care i-a creat și cu care se înrudește atât de verosimil, când ni s-a spus că suntem făcuți exact  după chipul și asemănarea Sa și noi trăim pe acest pământ ? Ce logică avea ca Dumnezeu să nu trăiască și El tot aici pe-aproape de noi ci aiurea într-un univers cu totul ostil și nepropice vieții ? Nu mai departe decât în sistemul nostru solar, condițiile pentru orice formă de existență, de viață, sunt extreme și total defavorabile. Existența Lui Dumnezeu în chip de duh ca să fie apărat de stihiile fizice ale naturii înconjurătoare nu are nici o logică și nici o scuză când Dumnezeu putea alege să trăiască și într-un corp fizic, chiar alături de noi pe pământ ca să-L vedem și să-i tipărim chipul pe bancnote și să ne arate că nu-L doare carnea când soarele se va sfârși și va arde tot ? Doar pe pământ, datorită distanței potrivite față de soare, existența formelor de viață și de religie a fost posibilă și îngăduită de Dumnezeu. Altundeva, ori e un iad cumplit de fierbere și înalte temperaturi extreme, ori e un ger cumplit unde cel mai dur metal ajunge să se sfărâmițeze ca o cretă. Nu mai vorbim de gravitația și presiunea atmosferică extremă ce caracterizează majoritatea planetelor și sateliților sistemului nostru solar. Ce să caute Dumnezeu sau oamenii acolo și cum ar putea rezista ei condițiilor extreme rânduite de Dumnezeu pentru acele corpuri cerești create în șase zile de Domnul, după care s-a odihnit după atâta muncă ? E de neînțeles cum de a putut crea Domnul atâtea galaxii și planete cu condiții climatice extreme și improprii existenței vreunei forme de viață, creații perfect inutile vreunui uz rezonabil ori pentru rasa umană, ori pentru oricare rasă de extratereștri, ori pentru orice sens și înțeles. Nu-i putem dibui universului nici un sens, nici un rost practic și nici un înțeles. Vedem numai că e o adunătură de materie organizată la voia întâmplării după niște legi fizice care nu pot corecta legea entropiei, a dezordinii și a întâmplării să se manifeste liber, astfel încât vedem prea clar că nimic nu este ordonat, sigur, organizat, simetric și precis în realitatea înconjurătoare, de la norii de pe cer care au forme întâmplătoare, neregulate, de la munții și stâncile care se sfărâmă și se prefac în nisip și pulbere continuu, de la apele care șerpuiesc întâmplător după legea gravitației printre munți, de la crengile copacilor care cresc cum le vine, nu regulat și simetric, ordonat, de la stelele de pe cer care sunt dispuse oricum, numai simetric și ordonat nu, și până la noi oamenii, creaturile Lui Dumnezeu care nu suntem egali în fața vieții ci doar a morții, astfel încât ne întrebăm dezamăgiți : Nu mai degrabă dacă Dumnezeu crea o lume și un univers le făceau mai ordonate, fiabile și acătării, nimic împiedicându-l să le facă astfel ? Dumnezeu a făcut totul pentru a ne arăta că este neverosimil și inexistent și nu a făcut nimic ca să ne schimbe această percepție a dezamăgirii, noi înșine, creaturile Lui fiind imperfecți, impuri, neîmpliniți, bolnavi, muritori, răi, criminali, hoți, tot ce-i mai rău. Nimic nu-L împiedica pe Tatăl nostru care e în ceruri să ne facă după un tipar mai bun, mai trainic și mai de soi, cum e El. Ce interes irațional și malefic a avut ca să ne facă atât de lesne vulnerabili și neîmpliniți ? Raportat la condițiile blânde de pe Terra, orice alt loc din univers e un adevărat iad. Miliarde de iaduri, adică  galaxii, sori, găuri negre, planete de lavă sau îngheț extrem, create de Dumnezeu fără de vreun folos rațional și previzibil a făcut absolut caducă și inutilă crearea unui iad preconizat în Cartea Sfântă, absolut incert, neplauzibil și fără coordonate, când puteam foarte bine să fim pedepsiți pentru păcatele noastre prin aruncarea noastră de către Dumnezeu în iaduri mult mai clare, mai dotate, mai aproape de noi, în sistemul solar, pe planete cunoscute, cu coordonate exacte. Un iad perfect pentru pedepsirea noastră ar fi putut să fie planeta Venus (Luceafărul) , unde tot peisajul e numai flăcări, lavă și dogoare, generate de efectul de seră extrem ce a ridicat temperatura la 735° Kelvin, unde atmosfera e irespirabilă căci are 96,5% CO 2, iar presiunea atmosferică e de 92 de ori mai mare ca pe pământ, adică 92 de atmosfere, cumplit, când presiunea din pneurile mașinilor noastre e abia de două, trei atmosfere,   ceea ce înseamnă că orice duh sau suflet, sau trup ar fi strivit, ars și dezintegrat instantaneu, pedeapsă numai potrivită pentru caracteristica oricărui iad care se respectă, perfect utilat pentru penitență și chin. Pentru ce să nu știm locația exactă a iadului unde ne ducem, pentru ce să nu ne vedem toți eșafodul dinainte sau butucul unde ni se va tăia capul ? Pentru ce să fim condamnați toți la un iad inexact pentru păcatele noastre, și de ce nu am fi condamnați la iadul de pe Luceafăr, să știm exact unde vom fi exilați și aruncați la chin, măcar atâta mângâiere să avem, să știm că sufletul nostru se va chinui și perpeli pe Luceafăr, astrul atât de luminos pe cerul zorilor zilelor de vară văzut de ochii și sufletul nostru visător, după nopți întregi de nesomn și visare...? A fi pedepsiți pentru păcate și aruncați în iad, nu înseamnă neapărat că trebuie să fim arși de diavoli cu foc și smoală topită. Nu există în iad smoală. Smoala e un produs petrolier. Un derivat al țițeiului. Iar țițeiul este o descompunere în sute de milioane de ani la adâncimi și presiuni naturale ridicate a produselor biologice, vegetale și animalele, păduri și vegetație, materii organice ale regnului vegetal sau animal, moarte și descompuse din vremuri imemoriale, din epoca jurasicului, precambrianului și cambrianului care au lâncezit în adâncul pământului și s-au descompus transformându-se în petrolul sau cărbunele pe care le ardem noi astăzi. În iad n-au existat păduri și vegetație precum nici materie organică care să moară și să putrezească și să se transforme în țiței și smoală. Or, de unde stupiditatea că ar exista smoală în iad care să ne fie turnată în cap de diavoli ? Neexistând smoală, evident că nu există obiectul torturii din partea diavolilor. Neexistând obiectul torturii noastre din partea diavolilor, cel mai logic e că nici diavolii nu au cum să existe fără un instrument de tortură, smoala, atât de clamat în cărțile sfinte. Nu pot exista niște diavoli atât de smeriți și cuminți, fără smoala cea de toate zilele, instrumentul preferat al torturii noastre din iad. Neexistând diavoli smeriți și neechipați, cel mai de bun simț gând e că nu poate exista nici un iad și nici un diavol. Iadul și diavolii sunt răutatea oamenilor transpusă pervers și speculativ de ei înșiși în altă locație și în altă răspundere decât răutatea endemică și viscerală dată de pura evoluție biologică a rasei umane, niște animale evoluate doar ca specie animală, moravurile și instinctele rămânând pure instincte de bestii sângeroase drapate ipocrit cu bune și ireale intenții bune și calități umane. Și dacă mergem cu această demonstrație analitică până în pânzele albe, și vedem că e imposibil logic să existe un iad și niște diavoli atât de neverosimili și necalificați, cum de poate exista liniștit un Dumnezeu rămas definitiv fără de obiectul și torționarii represiunii umane, atât de sforăitor clamate în Cărțile Sfinte ? Cel mai probabil e că Dumnezeu sunt de fapt oamenii și puțina bunătate din ei, o minune a evoluției conștiinței umane care a evoluat și s-a desăvârșit și distilat odată cu evoluția naturală a creierului uman. Cel mai probabil e că Raiul e visul uman de bucurie a vieții, visul de dragoste, visul de împlinire și prosperitate, rămase pur și simplu în stadiu larvar la nivel de visuri și deziderate în mijlocul mizeriei și tragediei vieții noastre într-un univers entropic și dezordonat, fără de un Dumnezeu milos, călăuzitor și responsabil cu a noastră soartă inacceptabilă din punct de vedere practic. Iar iadul și diavolii sunt de fapt pura și neagra răutate umană, care iar au evoluat și s-au ascuțit, libere de orice control și lipsă de prevenție divină a unui Dumnezeu inacceptabil de inexistent. Nu trebuia neapărat foc și smoală pentru a pedepsi păcatele noastre. Puteam foarte bine să fim pedepsiți printr-un ger extrem. Un ger ca pe planeta Pluto, de -240° C, ger generat de distanța enormă față de soare, de 39,5 × 150 000 000 km cât e de la soare până la pământ), sau 39,5 UA (unități astronomice). O pedeapsă exemplară puteam suferi în iadul de pe Pluto, înghețând instantaneu în acel întuneric continuu, căci soarele fiind atât de departe, el se vede pe cer în mijlocul zilei de pe Pluto la fel de slab ca orice stea. Degeaba am aștepta să vină vara pe Pluto. Un singur anotimp durează acolo 62 de ani. 62 de ani de iarnă, 62 de primăvară, 62 de vară și 62 de toamnă. În total, 247,7 ani durează un an acolo, suficient ca să zici că pe Pluto au trecut abia doi ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, această planetă rotindu-se de două ori în jurul soarelui de atunci. Un iad veritabil pentru pedepsirea noastră ar fi putut fi planeta Pluto. Dar aceste condiții extreme nu sunt nimic pe lângă condițiile de pe celelalte planete mai depărtate de Pluto, de care nu se știa nimic pe vremea Lui Moise, nici în Biblie nu au fost amintite, care au fost descoperite abia în secolul acesta al nostru. Sunt planetoizii din centura de corpuri cerești Kuiper, descoperite după anul 2000, orbitând în jurul soarelui la atâta depărtare. Spre exemplu planeta Makemake ce se află la o distanță de 52,3 × 150 000 000 km și în care un an durează 309,88 ani. Sau planeta Haumea de la distanța de 39,5 × 150 000 000 km. Sau puteam fi aruncați în iad pe Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul solar a cărei masă însumează cât toate celelalte planete la un loc și un an durează 11,86 ani. Sau pe gigantul gazos Saturn format din hidrogen și heliu, cea cu binecunoscutul inel de bolovani și gheață orbitând captive în juru-i unde un an durează 29,46 ani. Sau pe Uranus , unde un an durează 84,07 ani. Sau pe Neptun, un alt gigant de hidrogen și heliu, unde un an durează 164,8 ani, unde atmosfera e compusă în principal din metan, care datorită presiunii atmosferice foarte mari, metanul se lichefiază și plouă cu metan lichid, râuri și oceane de metan care nu ia foc fiindcă nu există oxigen. Strașnic și perfect iad pentru păcatele noastre, netrebuind să-l mai căutam pe lumea cealaltă ci în sistemul nostru solar. Sau puteam fi aruncați de Dumnezeu în iad pe Mercur, mai aproape de noi, la cea mai apropiată planetă de soare, unde e foarte fierbinte și un an durează doar 88 de zile. Credeți că toate condițiile extreme de pe planetele descrise mai sus nu sunt perfect de apocaliptice și numai bune pentru candidatura unui iad perfect în care să ne zvârcolim de chin ? Există locuri în univers de o mie de ori mai extreme. Dar până acolo, există chiar în sistemul nostru solar, o planetă care sfidează chiar și depărtarea norului Oort de unde vin cometele de gheață, eu însumi văzând una pe cerul nopții în martie 1993, este vorba de cometa Shoemaker Levy 9, ce am văzut-o pe un cer senin de noapte, în timp ce circulam cu locomotiva, conducând un tren de la Fetești la Barboși. Acea cometă și toate celelalte se pare că a fost influențată de orbita acelei planete îndepărtate, de patru ori mai mare decât pământul, Sedna se numește, care când trece prin norul Oort, unde orbitează miliarde de comete, le alungă din ecliptica lor și le abate să orbiteze haotic prin sistemul solar aducându-le uneori atât de aproape și periculos  de pământ. Acea planetă, Sedna, cea mai îndepărtată din sistemul solar, are o orbită atât de lungă și ovalizată încât un an, adică o rotație completă în jurul soarelui durează 10 500 ani. Sedna, această planetă rebelă a fost capturată de gravitația soarelui din alt sistem solar cu o gravitație mai scăzută. Nemaiputându-se ține de sistemul solar de origine, astfel e explicabil de ce Sedna orbitează atât de departe de noi, la marginea sistemului nostru solar. Asta n-a împiedicat-o acum două sau trei miliarde de ani să se ciocnească atât de violent cu Terra noastră încât resturi din ea și din Terra să se unească, să se lipească și să formeze satelitul pământului, Luna. Toate planetele acestui univers poartă urmele acestor cataclisme și coliziuni între ele, de unde putem trage concluzia că în acest univers creat de Dumnezeu cu atâta grijă și măiestrie domnește de fapt dezordinea și haosul, nimic armonios, nimic ordonat, de la galaxiile, sistemele solare și planetele cu sateliți și asteroizi ciocnindu-se între ele atât de violent și dramatic, până la viețile noastre mărunte, condamnate tot la aceeași dezordine, haos, tragedie, dramatism și dezordine, suferință, mizerie și declin,  totul după legea entropiei, adică a dezordinii și întâmplării pure ce guvernează întreaga realitate a universului. Nu cred că Dumnezeu în Creația Sa, a tuturor văzutelor și nevăzutelor a avut intenția și interesul acestei dezordini, or dacă ea există, nu e susceptibilă de inspirația și manufactura unui Creator mulțumit de rezultat. E exclus ca un Dumnezeu care e numai armonie, măiestrie, înțelepciune și bunătate în teorie să lase în urma Creației Sale un asemenea haos, dezastru și degringoladă fumegând, de la soarta galaxiilor și sistemelor solare ce explodează și se ciocnesc și mor de bine ce-au fost create și până la cea a ființelor făcute atât de efemer din lut și peste care Dumnezeu a suflat un duh atât de amar, neverosimil și otrăvit de viață plină de mizerii, boli, drame și moarte ca și preț de cost al vieții. De la Facerea Lumii, aceleași dezastre existențiale, aceleași orori, aceleași drame și nedreptăți li se întâmplă oamenilor imperturbabil, aceleași războaie și neînțelegeri între oameni, de care nici un secol n-a scăpat. Se pare că omenirea tocmai ce se pregătește de un alt război și de altele viitoare, sub autoritatea unui Dumnezeu ce privește atât de incredibil de placid și răbdător peste măcelul pe care-l facem și ni se face repetat în mod ciclic, periodic și nesfârșit. Ineficacitatea îndreptarului și învățăturilor Dumnezeiești e insurmontabilă și nu se poate repara. Astfel, noi oamenii, înghițim pe nemestecate tot ce ni se oferă de către Dumnezeu, toate sfaturile și îndreptările Sale ineficiente din vina răutății noastre biologice evolutive naturale. Suntem în primul rând animale, nu ? Sfaturile Lui Dumnezeu pe-o ureche ne intră și pe cealaltă ne ies. Libertatea pe care neinspirat ne-o lasă Dumnezeu să dispunem cum vrem de viața și greșelile noastre, să ne ratăm și să pierim pe limba noastră, se dovedește un fruct otrăvit cu miezul unor intenții bune ale Lui Dumnezeu atât de dulci în idee. Lăsându-ne să degustăm până la drojdie aceste greșeli pe care le facem în viață, și neluând după mare puterea Sa nici o măsură drastică cu omenirea pentru a stopa brutal persistența și patologia endemică a răului nostru de care nu ne mai putem îndrepta singuri din propria noastră conștiință, Dumnezeu dovedește o inexplicabilă și impardonabilă lipsă de răspundere și reacție reparatorie promptă și eficientă. Nu există un Dumnezeu cu asemenea defecte și scăpări ori dacă ele au generat haosul și dezordinea noastră cea de toate zilele, a noastră și a universului, rezultă că Dumnezeu și-a ignorat Atotputernicia ori n-a făcut totul pentru a și-o demonstra și pune în valoare cu nădejde. Ori de aceea ne întrebăm : oare Dumnezeu există ? Stătea la îndemâna Creatorului să facă o lume perfectă ca El, și să adauge acestei lumi o fărâmă din nestematele calităților Domniei Sale, iar noi oamenii să fim una din pietrele Sale prețioase. Nu putem bănui de cinism și mizantropie un Dumnezeu care ne-a făcut din viață un chin și din chin o viață. Putem bănui cu durere mai degrabă că El nu există și n-a existat fizic niciodată, decât teoretic și spiritual în capul nostru, personificarea bunelor noastre intenții. Omenirea a avut însă grijă să elimine din fașă această vicisitudine a percepției inexistenței logice a Lui Dumnezeu. Credința și sentimentul religios clamate organic cu stăruință, zel și încăpățânare a salvat omenirea de la angoasa distrugerii și surpării morale din interior și i-a adus un surogat de echilibru și confort bun la toate scutind-o de la alienarea și sălbăticirea incurabilă și definitivă ca bestii ce suntem, făcând prin excelență parte din regnul animal care nu are nici Dumnezeu și nici Rai. Noi, oamenii, dragii de noi, avem.  Prin această dulce moștenire a inimilor și sufletelor, omenirea, în genere plină de un relativ respect și condescendență față de Dumnezeu, i-a dat acestuia un credit și un gir vital și L-a ajutat în fapt să existe salvându-L de la falimentul sigur. Astfel, Dumnezeu a căpătat nesperate puteri pentru o domnie eternă lipsită de griji și complicații. Germenele ideii de Dumnezeu oricum ar fi El, a încolțit prolific și imbatabil în oameni. Frica de întuneric, de moarte și de vid a întărit definitiv pe Dumnezeu în inimile oamenilor. El locuiește atât de liniștit și în siguranță în inimile oamenilor drepți, cinstiți, smeriți și buni încât nu are nevoie de un loc mai ideal. Dumnezeu e atât de dependent de oameni tot atât cât și oamenii sunt dependenți de El. E un respect și un folos reciproc și mutual. Sorbindu-l până la sațietate, uzându-L până refuz, oamenii și Dumnezeu au căpătat o dependență reciprocă și curativă. De aceea nu trebuie să-L căutam pe Dumnezeu și Raiul în alte galaxii. El e aici, în sistemul nostru solar, și chiar pe pământul cu o climă temperată și condiții propice vieții. Căci Dumnezeu nu poate rezista în condițiile vitrege ale altor planete și galaxii. Dumnezeu seamănă cu noi și noi cu El. Noi suntem doar făcuți după chipul și asemănarea Sa. Matematic vorbind, dacă a=b atunci și b=a. Din frondă și bunăvoință față de noi, Dumnezeu ne-a dat chipul și asemănarea Sa. Ne-a dat ochi cum are și El. Ne-a dat inimă cum are și El. Ne-a dat gură cum are și El, dinți ca ai Lui, mațe ca ale Lui și organe de reproducere ca ale Lui. Însă oricât am vrea, tot nu putem înțelege ce face Dumnezeu cu inima, cu gura și cu mațele, cu toate organele Lui care seamănă cu ale noastre. E dependent Dumnezeu de mâncare, de apă, digeră, urinează și defechează la fel ca noi și ca tot regnul animal ? Asta n-o putem ști niciodată. Știm doar că e o blasfemie și un păcat să gândim și să aflăm cunoștințe din pomul cunoașterii binelui și răului și să știm dacă Dumnezeu are pijamale cu buline roșii sau inimioare. Au mai făcut-o și Adam și Eva vrând să știe totul și știm bine ce-au pățit. Știm doar că Dumnezeu e Tatăl nostru, e ca noi. E vulnerabil ca noi. E dependent de traiul comod în sistemul solar. Și nu trăiește la marginea sistemului solar unde sunt condiții extreme, ci chiar aici în inimile noastre bune la căldură.