PARADISUL PARADISURILOR (REACTUALIZAT)

108) PARADISUL PARADISURILOR
 
  Când a creat Dumnezeu universul, lumea și toate cele, nu ne-a spus că unele lucruri nu sunt definitive și infailibile și că nu le-a terminat. Dumnezeu și-a făcut datoria, a creat tot ce-a avut de creat, iar noi oamenii, neavând ce face, am descoperit în obraznica noastră neascultare că unele creații erau demne de o manufactură și soartă mai bună. Astfel încât, unele lucruri ne-a dat Domnul de înțeles că în Atotputernicia-i a toate făcătoare care pe toate le-a creat așa cum a poftit El, le-a făcut mai din topor și s-a nimerit astfel încât să nu fie pe gustul nostru chiar toate, să fie unele chiar rele din cale-afară și să ne dăuneze drastic neputințelor, cărnurilor noastre vulnerabile și fasoanelor noastre indestructibile. Știm din capul locului că Dumnezeu în principiu nu creează lucruri rele sau malefice și inutile. Totuși, în capul nostru fără minte s-a cuibărit impresia că dacă nu Dumnezeu, atunci altcineva nu știm cine să ne fi adus la sapă de lemn pe noi oamenii când puteam fi atât de avansați, atât de fericiți, atât de puternici și invulnerabili tuturor bolilor, necazurilor și morții, când puteam fi cea mai avansată și reușită specie de extratereștri ieșită de pe mâna măiastră a Lui Dumnezeu. Simțim însă că dimpotrivă suntem ciuca bătăii de joc a universului ca specie ieșită de pe mâna unui cârpaci. Or Dumnezeu a fost un meșter și nu un cârpaci și atunci noi credem cuminți nu că Lui Dumnezeu nu i-a ieșit lumea sub evidența durerilor, ororilor și mizeriilor ce le îndurăm ci cu smerenie și respect și condescendență cu fruntea plecată în țărână și dureri de burtă îngrozitoare credem că Dumnezeu e un Dumnezeu calificat dar care întâi a făcut niște încercări de Facere a Lumii pe o ciornă iar adevărata lume a Lui Dumnezeu nici n-a purces încă a o crea. E atât de costisitoare Creația, de aceea să avem înțelegere și respect dacă ea nici n-a început și lumea noastră e doar o ciornă a Lui Dumnezeu plină de greșeli și ștersături care sunt toate durerile, necazurile și lacrimile noastre. E imposibil să credem că noi suntem doar niște încercări ale Lui Dumnezeu și de ce n-am crede că Dumnezeu e-o încercare a noastră ? E imposibil a obține vreodată un răspuns la întrebarea, precum spunea Nietzsche, dacă nu cumva lumea e o gafă a Lui Dumnezeu și de ce n-am crede mai degrabă că Dumnezeu e o gafă a oamenilor ? E imposibil să credem cum aceasta e o lume reușită cu tot ce-i trebuie făcută de un Dumnezeu al succesului iar dacă mai trebuie corecturi e imposibil a crede că Dumnezeu nu le-a prevenit, nu le-a evitat, și că pentru a  realiza corecturile operei Sale ne-a dat povestea iadului și a diavolilor pe cap, iar pentru cei sub ascultarea fără crâcnire a Lui Dumnezeu le-a hărăzit lumea Raiului cea de departe din Cer și cu nici un chip de aici de pe pământ. E imposibil a crede că noi oamenii suntem o specie și un lucru reușit al Lui Dumnezeu, că ne-a creat apoi s-a exonerat, s-a spălat pe mâini de lutul murdar din care ne-a făcut și ne-a creat în cer penitenciarele iadului și centrele spa ale Raiului. E imposibil să cred că eu cu credința și religia mea în frunte cu Dumnezeul meu suntem mai buni și mai acătării decât vecinii mei cu care mă împung în războaie numai pentru că eu mănânc carne de porc și ei numai de oaie, numai pentru că ei au ales să-și taie prepuțul penisului și să-și lase glandul gol și eu nu. E imposibil să cred că Dumnezeul meu e mai bun decât al altora. Or e imposibil să cred că e un singur Dumnezeu făuritorul unei singure omeniri care crede în atâția Dumnezei. E imposibil să adorăm și să dăm credit toți aceluiași Dumnezeu sub atâtea ipostaze și concepte diferite și uneori antagonice. Dar toți ridicăm obosiți și îndrăgostiți ochii către o țintă a speranței sus la Cer. Locul nostru de veci e neapărat acolo și e dreptul nostru de a ne turmenta și calma astfel dacă prin propria conștiință și prin propriile soluții morale nu reușim. În fapt Dumnezeu nu are nimic de pierdut, căci El are asigurat respectul nostru al tuturor indiferent de divergențele religioase. Cei care fac războaie și carnagii au numele Lui Dumnezeu pe buze, în gânduri și în inimi. Nu mai contează măcelul care rezultă în urma tuturor. Dumnezeu poate trăi fericit sus în Cer în orice condiții de oroare ne chinuim aici pe pământ. Căci doar ce ne-a zis că El în Cer ne așteaptă pentru osanale și slavă la adevărata viață și nu aici pe sordidul pământ cum era infinit mai logic. Cum noi am fost și suntem ocupația predilectă a Lui Dumnezeu, în el vedem și binele și răul, de orice credință am fi. În Dumnezeu vedem, când ridicăm obosiți ochii către cer, și Tatăl iubitor când ne convine, și boierul satrap care ne dă bice pe spinare când ne luăm nasul la purtare și facem păcate. Căci pentru toate păcatele comise Dumnezeu nu mai pridideşte să ne rânduiască încercările și necazurile cuvenite ca să ne învățăm minte să nu mai păcătuim și să știm că plata păcatului este moartea, chiar dacă Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci îndreptarea lui. Câtă stupizenie în aceste învățături și vorbe goale cu care sunt pline cărțile sfinte când noi vedem rahatul nenorocirii în care suntem afundați până la gât și vedem în toată splendoarea degringolada vieții noastre, ratarea ei cu brio și lipsa de soluții practice de a înțelege ceva bun din ea, explodând în disoluția vieții noastre în care singurul nor de fum care iese e norul visului la Rai și la lumea cealaltă. Propaganda religioasă despre binele de dincolo ne-a terminat de disperare și răbdări prăjite în mijlocul mizeriei și durerilor vieții în care colcăim și ni s-a acrit de atâta necaz pe când asta nici nu se cunoaște când visăm atât de frumos la Dumnezeu și la Rai, la îngeri și spirite ezoterice atât de frumoase care ne încântă interesul și ne fac din visul religios un crez și un organ al corpului nostru care are vene prin care pulsează sângele și fără de care nu putem să trăim. Îl iubim pe Dumnezeu până la capăt și cu orice preț și nu ne mai preocupă de ce suferim și ne doare totul când manipularea religioasă la care singuri am subscris ne ține loc de unicul loc de sprijin în viață ca să nu înnebunim de ororile, durerile și tot nonsensul vieții. Suferim și plângem, ori juisăm și gemem de plăceri ? Nu ne mai trebuie nici o explicație mai clară : Explicația e simplă sau noi o facem simplă oricât ar fi de complicată : De la Dumnezeu ne vine și binele și răul, când El e totul, și alfa și omega, și creatorul binelui, și creatorul diavolului, acest torționar,  gardian credincios al Lui Dumnezeu care i-a dat o șansă la existență și la a-şi câștiga o pâine. Nu putem înțelege cum fără acest slujbaș al torturii, diavolul, Dumnezeu nu a găsit nici o altă soluție de funcționare a acestui univers pe care trebuie să-l împărțim răbdători și cu îngerii și cu diavolii Lui Dumnezeu. Ce mai putem face văzând toate aceste mizerii și împilări cosmice cu care suntem inexorabil stigmatizați și condamnați la universul neșansei dureroase de a fi ? Nu putem decât să-i mulțumim Lui Dumnezeu și pentru bine și pentru rău, după formula : "Domnul a dat, Domnul a luat..." , etc. Cu ce suntem noi vinovați astfel dacă am ajuns unii să-L iubim pe Dumnezeu, alții nu ? Nu Dumnezeu a rânduit totul, și motivele de iubire sau scepticism față de El ? Căci dacă voia, făcea astfel încât toată creatura să aibă motive să-L iubească nemijlocit și automat. Domnul a rânduit să apară în creierii noștri și sărmanii noștri neuroni și ADN, pe lângă iubirea de El foarte normală și creștinesc frumoasă, și un soi de alergie la Domnia Sa, la efectele distructive pe care le are asupra noastră experimentul creației, cum sunt bolile, durerile și moartea însăși ca etapă nefericit inserată în stagiul vieții unor creaturi suprainteligente cum sunt oamenii, vlăstare divine care nu trebuiau muri, totul fiind normal să moară, numai oamenii nu. Dacă Dumnezeu ne-a băgat în sistem bolile, durerile și moartea similar tuturor dobitoacelor neinteligente, ce mare scofală a făcut și ce beneficiu și bucurie ne-a făcut nouă ca și creație a Sa preferată și predilectă ? Neapărat că toate virtuțile creației au generat și zgură, balast, şpan și inconveniente colaterale care cauzează răbdării și simțirii noastre prin percepția atâtor rele și orori care ne înconjoară. Nu sunt durerile, bolile și încercările vieții noastre tot atâtea motive de suferință care să mânjească cu nefericire și deznădejde toată sincera iubire pe care aveam de gând să i-o dedicăm Lui Dumnezeu entuziaști ? Triști și dezamăgiți vedem că odată cu tot ce-a fost bun foarte și folositor, neapărat trebuie că Dumnezeu a creat și a dispus, pentru o contrapondere și echilibru cu lucrurile bune, probabil și lucrurile rele, malefice, dăunătoare sărmanelor noastre vieți de trestii gânditoare... Pentru a scăpa cu fața curată, nu ne-a dat de înțeles Dumnezeu că El Însuși a creat răul, ci s-a spus și acceptat fără crâcnire că prin mâna diavolului a strecurat Domnul răul în lumea și viața noastră, ca să ne ispitească și pună la încercare credința, să ne-o facă mai cu temei și motivație. Strașnică manipulare sau automanipulare a oamenilor care ei înșiși au subscris atât de orbi la această alienare a simțurilor și percepțiilor de a crede dinadins și inexorabil că există ceva fatal, iadul și Satana rânduite de Dumnezeu, care încurcă planurile excelente și favorabile ale Lui pentru oameni și ne aduce decăderea și pieirea...! De ce oare ne-a spus Dumnezeu în Cartea Sfântă că a creat iadul și diavolii când nici un Creator responsabil nu a avut vreun motiv rațional,  benefic și constructiv pentru Creație ca să dispună o așa sabotare cosmică a propriului obiect al muncii și creației ? Oare Dumnezeu ne-a spus acest nonsens al existenței iadului și diavolilor aferenți ori noi am statuat iresponsabili în obscurantismul nostru religios aceste iraționale aserțiuni ? De ce am înțeles noi așa ceva, că un Dumnezeu al milei și competenței supreme s-a sabotat singur și odată cu El și pe creaturile Lui introducând în Creație pericolul și morbul răului și al distrugerii programatice și iremediabile ? Ce Dumnezeu al Binelui, Competenței și Bunătății supreme și indiscutabile a avut și a putut găsi necesitatea și interesul sine qua non de a crea și băga în sistemul și Creația Sa, în viața noastră, în Măreața-i Operă în mod perfid, masochist, imprevizibil și autodestructiv ca într-un calculator viruși și chestiuni malefice ce nu cadrează și rimează deloc cu intenția genială de perfectă măiestrie și bunătate a unui Dumnezeu dispozitor perfect, incorigibil și deloc inuman cu oamenii în idee de la începutul Facerii Lumii ? Inutilitatea iadului și a diavolilor se face vădită atunci când judecăm că Dumnezeu putea lesne găsi în infinitatea posibilităților Sale meșteșugărești creaționiste o variantă și un mijloc mai eficient, eficace și de bon ton pentru a ține în frâu greșelile noastre, responsabilizându-ne mai vârtos, elegant și select potrivit unei dispozițiuni specifice benefice dumnezeiești ce ne-ar fi determinat vrând nevrând să facem numai fapte bune potrivit comenzii infailibile de la Dumnezeu și minunii statutului nostru de ființe inteligente, cu duh sfânt și perfect de viață suflat peste noi de Dumnezeul cel Bun, făuritorul unor ființe conștiente, făcute după chipul și asemănarea Sa, rude de gradul întâi ale Divinității ce suntem noi oamenii și molipsite de Dumnezeu cu bunătatea și sfințenia Sa de nezdruncinat. Constatăm în schimb că ceva sau cineva ne-a făcut răi, numai pui de Dumnezeu nu ne-a făcut cum puteam jura că o va face ca să fim fericiți și reușiți odată pentru totdeauna, apoi ne-a băgat în sperieți cu minciunile și speculațiile spurcăciunilor, ororilor și nonsensurilor iadului și diavolilor, când sigur Dumnezeu n-a avut interesul incipient divin de-a ne condamna la oroare și chin și nu ne-a considerat ab initio și iremediabil proști, paria și bestii necuvântătoare ca să cădem în păcat ca nătângii, ca să ne fie dată această țeapă cosmică și monumentală a damnării și apoi să știm în jugul pedepsei numai de bice date pe spinările de animale. Sintagma "biciul Lui Dumnezeu" vădește că Dumnezeu nu are nici o remușcare în a ne considera adevărate animale demne de a fi biciuite și pedepsite odată ce au greșit, cu voie sau fără de voie, potrivit păcatelor și neputințelor noastre. Să se răzbune Dumnezeu pe noi și boacănele noastre atât de crunt și neverosimil când tocmai ce atât de entuziast și încrezător ne-a creat pasionat la masa Sa de lucru în Laboratorul divin dotat cu toate uneltele, substanțele și dispozitivele garante ale unei reușite Creații ? Toate referințele și percepțiile despre Dumnezeu ne spun că bunătatea-i și mila îi sunt inalienabile și este exclus ca originea chinului și suferințelor noastre să fie o dispoziție și un ordin al Dumnezeului cel Bun, atât în lumea aceasta cât și în lumea cealaltă. O, ce ușurare să știm că nu Dumnezeu a putut crea în competența și bunătatea-i ireproșabile iadul și pe spurcații lui simbriaşi, diavolii, că astfel nu există literalmente iad și diavoli, că singuri oamenii dintr-un instinct masochist și găunos obscurantist și-au pus singuri de gât lanțul acestei sperietori inactive ci doar cu rol defensiv, să știe oamenii adică de frică, de ceva extrem coercitiv, când sunt răi prin definiţie, adevărate bestii zoologic vorbind, definitiv inapți în a avea scrupule și de neîndreptat, la fel ca animalele bietele, astfel încât cuvântul blând al Lui Dumnezeu, evidența și poruncile Lui au fost atât de ineficace pentru oameni încât stratagema iadului și diavolilor, a conștiinței damnării inexorabile, a fost singura metodă practică de forță și constrângere pe care oamenii au adoptat-o în neputințele și inabilitatea lor spre a și-L pune în evidență mai bine pe Dumnezeu, spre a-i ști mai bine și eficace de frică și ascultare. Astfel, legenda neagră a iadului și diavolilor a fost suportul și fondul practic adecvat pentru ca Dumnezeu să devină vizibil ochilor noștri bolnavi de obscurantism, să ni se reveleze iluzoriu ca și un tabiet dintr-un neant din care altfel nu puteam vedea decât prin curenta religie nici o rază din bunătatea și excelența Sa proverbială. Doar povestea iadului și diavolilor au fost suportul și ecranul pe care am proiectat în mintea noastră încețoșată și îmbolnăvită de frica existențială, ca pe o peliculă de film pe Dumnezeu să devină vizibil simțurilor, neputințelor și temerilor noastre ancestrale. De Dumnezeu, inexorabil nu putem să știm decât de frică. E literă de lege. Dar oare de ce trebuie să ne temem de Dumnezeu ca de un satrap și despot iremediabil inuman ? E inuman și inacceptabil să îndurăm o așa neverosimilă soartă și împilare eternă. Iar dacă Dumnezeu a văzut că altfel decât de frică nu putem să-L ascultăm și să-i dăm binețe, a lăsat această iluzie a maleficului și frica de pedeapsă a iadului să ne sugrume patologic sufletul și așezându-se mai confortabil pe tronul veșniciei, nu s-a mai obosit și complicat cu vreun alt efort de creativitate divină prin care puteam deveni mai buni, speciali, dumnezeiești și loiali și fără să ne sufocăm și îmbolnăvim de nonsensul, sperietoarea și speculația iadului. Ca atunci când caii de la căruță știu drumul către ulița casei și fără să mai tragem hăis-cea de hățuri, Dumnezeu ne-a lăsat în banii noștri, să ne spălăm pe cap cu iadul și diavolii pe care ni i-am creat singuri, interesul de a-i fi loiali prin orice mijloc Lui Dumnezeu scuzând orice fantasme autoflagelante despre diavoli ce ne-am creat și ușurând pe Dumnezeu de-o muncă-n plus de a ne îmbuna și responsabiliza altfel printr-un efort specific și genial divin al Său, ne-am băgat singuri în rahat, în această mocirlă a autodamnării în placiditatea și dezinteresul unui Dumnezeu nedispus a se complica cu mărunțișurile noastre retrograde obscurantiste de speriați de profesie ai universului. Deoarece în viața noastră de toate zilele este cu neputință a ne imagina că am putea opri și eradica răul din noi și din lume fără necesarele pușcării unde pedeapsa și penitența sunt singura soluție practică de a ține în frâu și sub control răul și răutatea din om, în mod similar, noi oamenii am inventat o pușcărie și pentru lumea cealaltă, iadul, și gardienii lui corespunzători, diavolii. Cum n-am putut deveni oameni cuminți și la locul nostru și fără frica și amenințarea pușcăriilor în viața de pe lumea aceasta și similar, cum n-am putut deveni cuminți și buni și fără amenințarea stigmatului pedepsei cu iadul în viața de pe lumea cealaltă ? E de neînțeles cum numai frica de iad ne face să devenim cuminți și frumoși în ochii Lui Dumnezeu. E inuman și inacceptabil cum n-am putut deveni o populație cuminte și cetățeni endemici ai Raiului în mod simplu și automat și cum Dumnezeu ne-a strecurat în voința sau puterile și aptitudinile noastre morbul otrăvit al ratării în a deveni brute și malefici de profesie. E stupid să vezi o lume în declin și mișunând de răutate și să spui că asta e maximul și tot ce a putut sau vrut să obțină și să facă Dumnezeu cu noi. Neputând să mai salveze și repare nimic din destinul nostru hărăzit iremediabil iadului, nu cred că s-ar complace Dumnezeu cu această proastă funcționare a lumii de-a trebuit să inventeze o locație punitivă, iadul, și o locație reparatorie, Raiul. Mă așteptam ca Facerea Lumii să fie o Facere și o afacere definitiv bună. Ne îmbăta de fericire ca lumea să fi fost o afacere reciproc avantajoasă, memorabilă și fericită odată pentru totdeauna atât pentru Dumnezeu cât și pentru noi, iar dacă universul a avut ceva bun în esență să ne ofere, așteptările noastre ar fi fost ca Raiul să fie pe pământ și să ne fie comun și accesibil direct și nemijlocit ca lumina și căldura soarelui, ca aerul de respirat și apa de băut. E neverosimil și de neînțeles pentru ce ca să intri în Rai trebuie să faci o echilibristică și un ocol inutil, draconic și contraproductiv prin tot universul înghețat, prin această viață plină de dureri, orori și lacrimi ca murind doar să-L vezi pe Dumnezeu și Raiul cu bunătățile și avantajele lui, nu cu ochii vii ci cu ochii închipuirii de pe lumea asta care se cheamă religie și credință. Nu înțelegem de ce a trebuit să ne inventeze Dumnezeu lacrimile și durerile de pe lumea asta, cât și lacrimile și durerile de pe lumea cealaltă, când avea la dispoziție orice alte atâtea variante rezonabile, având a ne pune la dispoziție atâtea accesorii funcționale și fericite pentru noi și orice altă atâta fericire și minunăție de care Raiul din cer oricum dă pe-afară iar sufletele morților n-au carne să simtă atâta plăcere și fericire ce se pierde inutil în Rai, în dorul și lacrimile noastre inutile de pe obraji,
ca fructele ce se usucă pe ramuri ori cad pe jos dintr-o curte unde toți ai casei au murit. De multe ori am văzut cireșe neculese pe ramurile înalte, de când erau flori și până s-au uscat pe ramuri. Salivând de poftă inutil, la fel de inutilă ne e și pofta noastră de Rai și bunătățile lui care ne sunt fluturate pe sub nas ca imaginea unor cireșe coapte pe niște ramuri înalte pe care nu le mai poate culege și mânca nimeni și se usucă inexorabil. Nu înțeleg pentru ce nu acest pământ e Raiul real cu toate bunătățile și virtuțile lui, când această lume și viața ne sunt unica plută de carne legănându-se în derivă prin valurile universului, iar viața și lumea noastră e făcută de un Dumnezeu milos, bun și real ? Ori numai dacă lumea nu ar fi făcută de Dumnezeu aș înțelege toată degringolada în care trăim.
Nu înțeleg pentru ce secretomania unui alt Rai din cer fără coordonate GPS și fără locație, când pe pământ Dumnezeu putea dispune toate utilitățile, materialele și amenajările să fi putut fugi fericiți cu picioarele goale prin iarba verde a Raiului pământesc și să ni le udăm de roua veșniciei ? Oare nu meritam acest privilegiu direct și simplu, fără complicația ororilor vieții, ori ale morții, a stupidității religiei și credinței dacă tot s-a obosit Dumnezeu să ne facă, și ce-am folosit de-a trebuit să ne amâne Dumnezeu sine die atât de neinspirat și lipsit de sens fericirea și mântuirea doar pentru Rai și să ne alunge doar astfel întristarea și suspinul într-o lume a Raiului tot atât de incertă și inadmisibil de îndepărtată, neplauzibilă și discretă ca și însuși patronul ei Dumnezeu ? O mare parte a omenirii, chiar fără să-și dea seama nu mai suportă această reclamă și locație insondabilă, imperceptibilă și inevidentă a Raiului de nicăieri. Amăgirea și dezamăgirea noastră față de această chestiune îl pune pe Dumnezeu în dificultate în a-şi pune în evidență clar și concis bunele intenții față de noi ori chiar în a-şi proba și certifica existența efectivă în inimile noastre otrăvite de incertitudine. Și nu că i-ar păsa de asta dar tocmai pentru acest motiv noi avem o dilemă cosmică în a alege ce să credem că există sau nu există mai întâi. Să credem că există sau nu există iadul sau Raiul ? Dacă acestea există, nu înțelegem rațiunea și trebuința pentru care nu ne-a fost îngăduit să le accesăm din timpul vieții cu simțurile vii ale cărnurilor noastre date nouă cu bunăvoință și bună credință chiar de Dumnezeu și pentru ce-a trebuit chiar din start să fim damnați unei soarte de surghiuniți din născare despărțiți vitreg de leagănul dulce originar al Raiului și obligați să înghițim pe nemestecate oroarea nenorocului și neajunsului de a ne fi născut departe de un Dumnezeu al milei pe un pământ al neîndurării și suferinței, în schimb copilărește amăgiți cu lumea cealaltă a Raiului, desfătărilor și izbăvirii neverosimile. E exclus ca un Dumnezeu al milei să admită exuberant și lipsit de altă voință condamnarea noastră posibilă la iad, să nu fi avut dispoziția și inspirația sufletească de a îndepărta din start această neagră posibilitate și nenoroc al nostru. E de neînțeles cum nu a fost Dumnezeu total părtinitor cu noi admițându-ne natural și necondiționat în Rai tocmai fiindcă îi suntem copii și rude de sânge ori măcar de suflet. Căci sufletul nostru bun de la Dumnezeu ni se trage iar toate durerile și necazurile vieții noastre, de la lipsa Lui.  În aceste condiții, Dumnezeul Bun al milei nu are cum să ne fi periclitat destinul prin imposibilitatea accederii naturale și automate la Rai, astfel că nu ne mai rămâne decât să credem dezabuzați că iadul și Raiul chiar nu există și nu pot exista. Or dacă acestea nu există, rămâne numai dorul, mila, respectul și condescendența noastră goale față de un Dumnezeu al unei extreme și iraționale discreții ce a ales să trăiască niciunde și nicăieri în cel mai neverosimil și imposibil colț al universului, disprețuind programatic încercările, dorul și lacrimile noastre nesăbuite față de El, față de Nimic. Oricât evidența simțurilor noastre directe, tot ce avem pe această lume, ne arată astfel că Dumnezeu nu poate exista, nu ne îndurăm și nu putem cu nici un chip să renunțăm la Dumnezeu, la dulcea idee de bunătate ce-o cuprinde, tot ce ne-a dat și avem mai bun în noi, sentimentul cel mai sfânt ce-l avem pe această lume, singurul nostru punct de sprijin contra alienării și înnebunirii sigure de deznădejde în univers. Astfel, dacă acceptăm de nevoie că Dumnezeu ne-a inventat pe noi sub impulsul a tot ce-a avut mai bun în sufletul Lui de a ne oferi din tainele universului, al unei supreme virtuți și inspirații ce i-a furnizat-o Lui Dumnezeu acest tot înconjurător infinit, trebuie să acceptăm că Dumnezeu nu a putut exista singur, nu ar fi avut nici un sens, nici un viitor și nici o justificare. Astfel, simțim atât de adânc că înșine noi oamenii L-am inventat pe Dumnezeu, i-am dat un impuls indispensabil în a se naște, noi și Dumnezeu fiind dependenți unii de alții, într-o simbioză inseparabilă, căci ce sens ar fi avut un Dumnezeu claustru, șomer și singur în univers fără noi oamenii, și ce sens am fi avut noi oamenii singuri în univers, singuri și disperați fără un Dumnezeu izbăvitor durerilor și neputințelor noastre ? Cu acest câștig al comuniunii reciproc avantajoase cu Dumnezeu, cu Dumnezeu înainte cum ne place a spune încrezători și neînfricați, suntem siguri că Dumnezeu poate să ne facă această concesie și onora acest drept de a putea emite în fața Lui umana pretenție de a ne izbăvi și scuti odată pentru totdeauna de stupiditatea iadului neverosimil și nenecesar care nici nu există, căci aceasta e condiția noastră umană și pertinentă ca una din axiomele universului de care Dumnezeu trebuia să aibă anticipată cunoștință. De aceea dacă Dumnezeu ne-a dat niște drepturi umane, nici unul nu era mai legitim ca dreptul de a fi mai direct fericiți, imposibil să fim destinați stigmatului iadului sau să știm măcar în idee de această ridicolă locație și acest trist destin. Iar dacă iadul există, îl putem ruga pe Dumnezeu, invocând drepturile curente ale tuturor extratereștrilor din univers, să desființeze iadul pe dată și să ne facă doar Raiul o realitate vie în viața cea de toate zilele învățându-ne mai cu nădejde cum să fim buni și nestricători de calități și virtuți divine ca să le probăm cu succes pe pielea noastră bolnavă de psoriazis. Dar dacă asta nu poate Dumnezeu, nu vrea ori nu se-ndură, avem tot dreptul să spunem că Raiul nu există. Dacă Raiul nu există, la fel de îndreptățiți îl putem ruga pe Dumnezeu, degrabă să-L înființeze pentru dezamăgirile și sufletele noastre avide de acest dezamăgit și sărman deziderat. Or dacă Dumnezeu nu se îndură să ne facă acest hatâr, Îl putem ruga să ne lase singuri să aducem la faliment și să desființăm hotărâți inutilul iad, după care să ne lase să ne înființăm singuri un Rai palpabil și rezonabil, micul nostru Rai uman în care să credem, fiecare după imaginația și dorul lui. Este exclus să credem că există undeva în univers niște creaturi, oamenii, inventați și înzestrați de Dumnezeu cu rațiune, minte, suflet și înfățișare după chipul și asemănarea Sa, care au inventat atâtea minuni ale științei și tehnologiei, iar visul lor la o mântuire și un Rai al timpurilor noastre trebuie să se oprească la a aspira la Raiul cel clasic și antic unde sfinții, moda, cultura și moravurile lor n-au mai evoluat din antichitate, unde nu există telefoane mobile și nici internet, unde vestimentația se reduce la a purta aceleași cămăși lungi preistorice cum purtau Iisus și discipolii Săi ignoranți, cu sandale de lemn, fără ciorapi și fără lenjerie intimă, fără parfumuri și deodorante și unde la toaletă nu există deodorante și nici hârtie igienică ci numai niște bureți naturali refolosibili prin clătire cum foloseau anticii romani la privățile lor citadine. Să tânjim la un Rai în care moda și moravurile n-au mai evoluat din antichitate, în care spiritul și civilizația e în aceeași înapoiere și precaritate ca în epoca preistorică mi se pare forțat și inconvenabil pentru contemporaneitate. Dacă Dumnezeu avea să inventeze în Rai măcar puține din facilitățile și progresele tehnologice pe care le avem acum pe pământ, ne spunea asta de la început cum ne-a spus în Cartea Sfântă că a făcut atâtea lucruri și a văzut că sunt bune toate în șase zile de Creație. Nimic nu explică mai bine decât conceptul de evoluție în care unii nu cred, faptul că toate beneficiile și descoperirile științifice care ne fac viața mai colorată și frumoasă, n-au existat de la Facerea Lumii. Iisus ar fi putut avea un telefon mobil cu care să ne vorbească din temniță ori pe care să fie sunat când a dispărut. Așa cum noi am evoluat din tot soiul de specii din mamifere iar balenele au evoluat din ierbivorele ce s-au afundat în apă ca dovadă că ele au stomac cu camere ca ierbivorele și niște rudimente de picioare care s-au resorbit în corp fiindcă nu le-au mai folosit la nimic în apă, așa și spiritul uman a evoluat și telefonul mobil s-a inventat nu de la Facerea Lumii ci abia în timpul vieții noastre, ca dovadă că Dumnezeu nu l-a putut inventa și doar noi în evoluția spiritului nostru L-am putut inventa pe Dumnezeu. Dacă spiritul și lumea Raiului sunt la fel de precare și rudimentare din punct de vedere al civilizației, progresului, facilităților și confortului ca și înapoiata lume ignorantă obscurantistă preistorică, și nu avem date de a crede că lumea Raiului e mai acătării și evoluată din punct de vedere al bon tonului, manierelor și civilizației, deoarece însuși Iisus, fără vreo ambulanță Smurd s-a înălțat la Cer cu pletele însângerate de coroana de spini, într-o cămașă antică sau giulgiu pătate de sângele și lacrimile răstignirii, când putea fi executat mai curat și modern, demn, prin scaunul electric ori injecție letală, iar de atunci nu cred că moravurile și moda Raiului au evoluat încât orice sfânt să se tundă și radă și să se costumeze modern după două mii de ani de evoluție în Rai, putem crede că Raiul e o locație tristă, ștearsă, un fel de deja-vu al antichității înapoiate și semisălbatice, adică o minciună asumată frumos, cea mai mare minciună și cea mai frumos asumată. Nimeni n-a îndrăznit a efectua revoluția pictării sfinților și îngerilor de pe pereții bisericilor în veșminte contemporane după două mii de ani de evoluție și timp trecut în Rai. Aceleași veșminte antice poartă sfinții și acum după atâta timp trecut în Rai.  Aceleași chipuri palide, fără viață și sânge în obraji, fără pic de bucurie, zâmbet și culoare au și acum sfinții din Cer, împreună cu mentorul lor Iisus, asijderi de antic și preistoric.  Cine a fost responsabil de evoluția unei mode și unor moravuri moderne în Rai care a rămas închistat în preistorie în precaritatea și rudimentaritatea moravurilor și timpurilor de-atunci, încât nici până astăzi constatăm că nu s-a popularizat și nu s-a actualizat și implementat nici o evoluție și nici o revoluție a bunului mers al lucrurilor de pe lumea cealaltă ? De ce putem crede într-un confort interior al lumii celeilalte, de ce putem crede că ne putem simți mai bine printre duhurile de-acolo când spiritul vremurilor și figurilor de-acolo a rămas închistat în imobilismul și înapoierea caracteristice preistoriei și ignoranței iar în lumea noastră nu mai putem de atâția dușmani care ne puteau fi atât de lesne prieteni dacă Dumnezeu numai ar fi pocnit simplu din degete ori constatăm că nu a vrut asta și nu putem înțelege de ce ? Or dacă totul a evoluat în excelență și progres în Rai, ce L-a oprit și ce-L oprește etern pe Dumnezeu să facă reclamă unui Rai corespunzător evoluat și impresionabil sublim simțurilor și esteticii  noastre și de ce nu primim la cutia poștală pliante cu poza Lui Dumnezeu, Iisus și Raiul cel din visul nostru ? Nu știm nimic despre lumea cealaltă, n-am știut niciodată nimic despre Rai și binele imens de-acolo, nu știm nimic mai mult ca acum două, trei sau cinci mii de ani. Astfel că în sufletul nostru se naște ca un cancer malign sentimentul că nu e nimic de aflat și că dacă era ceva, o știam și noi până acum după atâta experiență a omenirii, după atâta experiență și vechime a Lui Dumnezeu. Cu cât trece vremea, cu cât trec sutele și miile de ani și ne naștem și murim insignifiant de-a valma, malaxați în malaxorul religiei ca simplă carne de tun manipulabilă și automanipulabilă religios, neavând dreptul sau puterea de a ști ce se întâmplă concret cu lumea cealaltă, cu Raiul și cu un dorit Dumnezeu al logicii, precis și matematic, cu atât încrederea noastră scade în acest simptomatic sentiment gol religios care căpuşează malign și irațional, nesănătos omenirea care nici măcar  nu-și dă seama de asta în imensa-i majoritate sub imperiul strict al medicamentului și terapeuticii religioase. Pentru a evita să cădem în timp și în spațiu și să înnebunim simțind că în afara religiei și a Lui Dumnezeu nu mai avem nici un alt punct de sprijin în univers, putem priza și frecventa liniștiți credința și pe Dumnezeul cel îndeobște uzitat curent de toți și sufocat până la saturație de efemerele și subiectivele mofturi religioase ale tuturor. Trăgând toți de Dumnezeu, prinzându-L pe nas ca pe un drog, lipindu-şi toți de El ventuzele pentru a suge invariabil nutrimentul protecției cărnurilor și mațelor lor, Dumnezeu devine un Dumnezeu al disperaților, al asistaților social care suntem noi toți, rasa umană, al cetei gregare a credincioșilor revendicat de toți brutal și deturnat altor treburi mai importante ce avea în univers, pentru a deveni gestionarul pricinilor noastre mărunte, meschine, efemere, pentru a ne asista social în orice pârț,  pântecăraie și sughiț ne-ar crea neplăceri organelor noastre interne ce depozitează un suflet. O, suflet fericit, nepătat de mirosul fetid al diareei din mațele noastre bolnave, te duci la Dumnezeu și ne uiți pe pământ aruncați la lada de gunoi a sicriului și mormântului pe care noi îl împodobim cu flori, cu tămâie și cu amintiri din Rai și îi zicem gradina noastră și nu ceea ce este : Un gunoi insalubru pe care Dumnezeu nu-l suportă și nu-l interesează și de aceea l-a băgat în pământ să nu-l mai vadă ! Nici nu știm că avem un suflet care crește ca un parazit profitor în noi, neștiind de nici o durere și nici un suspin al nostru. Însă din fericire, pentru orice durere, pentru orice neajuns, Dumnezeu e acolo, undeva, pregătit instantaneu cu remediul și medicamentul adecvat. Un Dumnezeu atât de mare obligat să ne asiste social sub corul urletelor sau rugăciunilor noastre tipizate particulare atât de mici, mi se pare un Dumnezeu asediat, particular și deturnat de la scopuri mult mai pertinente și mărețe în univers. Dacă mă îndepărtez cu câțiva km de pământ nu mai văd nici urmă de oameni și larma lor religioasă. De pe Google Earth sau Google Maps nu se mai văd oamenii și fasoanele lor, decât fața pământului pe care au schimbat-o într-un câmp de luptă și de înfruntare. Se văd tancuri încoronate plecând la război, catedrale impunătoare unde locuiește Dumnezeu și cimitire întinse unde e locul Său de muncă unde e Gestionarul șef. Privind pământul din satelit nu mai văd oamenii și larma lor religioasă sau nu. Abia atunci mă simt mai bine, să știu că e liniște și pace și mă poate auzi Dumnezeu și pe mine adresându-i cea mai nereligioasă dintre rugăciunile sincere, așteptând frumos la coada tuturor religioşilor formali și nesinceri. O rugăciune cuminte și respectuoasă în care nu pledez spre a-mi asigura un loc în sordidul și insipidul Rai uzitat îndeobște de toți, ci un Rai al bunului simț și al realismului și bunei măsuri, al raționalității și realismului. E libertatea fiecăruia de a-şi crea și aspira la Raiul cel mai potrivit pe care-L visează. Eu nu pot aspira la un Rai care nu se vede și nu se simte cu simțurile directe puse de Dumnezeu în cărnurile mele. Nu mă pot prostitua visând simptomatic la un Rai al inevidenței când pot rămâne virgin și sceptic și tot atât de nefericit și definitiv muritor de cancer ca toți. În ziua când credincioșii și fericiții Lui Dumnezeu nu vor mai face cancer și nu vor mai avea nevoie de Raiul din Cer ca morfină pentru durerile vieții voi deveni și eu un canceros credincios ca și ei. Deocamdată văd că tot ce am e un lighean de organe și o mână de creieri care în vulnerabilitatea lor au măcar realismul și măsura de a fi conștiente că nu pot accesa infinitul și veșnicia oricum, cu asemenea zestre biologică vulnerabilă, precară și inadecvată cu care Dumnezeu a rânduit să ne arunce și condamne la acest periculos și rece univers. Despre suflet ce să spun ? Dacă a emanat din chimia și electricitatea acestor sărmane și vulnerabile cărnuri din care când mor electricitatea din mine se întrerupe ca un curent electric ce nu mai are un generator, creierul, un suport și un conductor indispensabil pentru a-mi susține chimia și electricitatea denumite generic suflet, îl compătimesc pe al meu suflet tributar legilor fizicii. Astfel, nu cred că mai pot avea pretenția de a rămâne ceva din mine în sistemul de coordonate fizic cartezian al universului odată ce sistemul biologic și tehnic din mine s-a defectat, luând exemplu de la știință unde defectarea generatorului înseamnă volatilizarea și întreruperea curentului electric. Fizica și legile ei lucrează și în mine la fel ca în toată materia universului. Desigur, ca oameni, suntem cea mai frumoasă materie. Trestii gânditoare care au reușit să-și conserve chimia în transcendent și să-L facă pe Dumnezeu un accesoriu benefic indispensabil și o realitate sine qua non scoasă cu forcepsul din univers și obligat pentru noi să fie. Fericiți cei ce se pot liniști și iluziona cu orice formă de Rai au la îndemână ! Fiecare e liber să-și cultive meticulos Raiul și pe Dumnezeul pe care-L au la îndemână. Sunt valabile și pertinente atâtea Raiuri și atâția Dumnezei câți oameni, câte popoare, rase și culturi umane au fost, sunt și vor mai fi vreodată. N-am cum să neg și să contest iluzia benefică și izbăvitoare a Raiului în care tocmai s-a dus draga mea mamă și pe Dumnezeul cel Bun care a mântuit-o. Pe piatra ei funerară i-am scris un citat dintr-o scriere a ei dintr-un caiet în care-L avea pe Dumnezeu drept singur apărător și martor într-o viață chinuită pe care a trăit-o : " Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu ". Iată, iluzia fericirii ei pe mine mă înaripează și motivează încât să-i port Dumnezeului ce a ajutat-o și izbăvit-o, un respect și o condescendență nemărginită. Astfel, pentru mine stresul imposibilității existenței concrete a Raiului ori a Lui Dumnezeu trece pe planul doi. Dragostea pentru mama mea sărmană Îl face posibil pe Dumnezeu și-L scoate afară din orice gaură de șarpe în care stă ilogic ascuns de-o veșnicie. Sunt mulțumit că mama mea are un loc rezervat în Raiul de nicăieri patronat de Dumnezeul de niciunde care a iertat-o și i-a oferit odihna și repausul durerilor vieții și ale cancerului care au încercat-o o viață întreagă perfid până au răpus-o. Și eu urmez la rând, nu ? Pe lângă mama mea, eu sunt un nefericit. Raiul și Dumnezeul ei către care a râvnit cu convingere, pentru mine sunt niște imposibilități iritante și inevidente potrivit logicii simțurilor și rațiunii. Știu că Dumnezeu se caută și se găsește doar cu inima. Dar inima e locul febrei, al căldurii, al bolii și suspinului, deci al delirului, fie el și religios. Setea de libertate, scârba de iluzie și spirit cuminte al turmei (Nu spune Dumnezeu : "Paște oile mele" ?) , mă fac să-mi curăț și scutesc inima de orice delir, de orice boală autoimpusă care e credința, un delir de grandoare cum spunea Cioran, o boală a firii dulce și cuminte dar care te răpune perfid și fără să-ți dai seama de manipularea monumentală la care subscrii singur prin vot iresponsabil personal religios. Astfel prefer să stau acasă și să nu votez pe nimeni și Nimicul în persoană căci ceva îmi spune că Dumnezeu și Raiul sunt o ficțiune omenească terapeutică, expresia unicei comodități la îndemână cu care omenirea are dreptul chiar dacă iluzoriu să se trateze astfel eficace în lipsa oricărui alt tratament mai adecvat. Acest scop concret scuză inexistența concretă a Lui Dumnezeu și a Raiului. Astfel încât această evidență dramatică pe mine nu mă poate satisface, doar îmi deschid ochii conștiinței clar încât să rămân pe veci siderat și oripilat de această boală a religiozității ce macină și răpește omenirea unor habitudini raționale, Dumnezeu fiind exonerat de orice vină a genocidului ce ne pricinuiește, prin faptul că nu există. Suntem victimele normale ale legilor fizicii și chimiei, ale evoluției noastre biologice, deci ale inexistenței Lui Dumnezeu.  Pe oricine poate mulțumi mitul Lui Dumnezeu și al lumii Lui neverosimile, numai pe mine nu. Nu e vina mea că Dumnezeu nu a avut inspirația, voința și previziunea de a se lăsa atins, revelat direct, descoperit și folositor tuturor indubitabil odată pentru totdeauna. Nu e vina și responsabilitatea mea că Dumnezeu nu e o axiomă matematică clară și că e o stare de de spirit iluzorie a omenirii care în evoluția ei biologică a dezvoltat ADN religios. Dacă pe oameni asta îi liniștește și îi satisface, sunt liberi să frecventeze această iluzie spre folosul lor imediat. Cinste și respect lor le datorez. Dar e dreptul meu să mă înșel de inexistența Lui Dumnezeu, precum e dreptul credincioșilor să se înșele de existența Lui.  Mulțumesc Lui Dumnezeu că m-a făcut om cu conștiința liberă și neaservită, pentru ca să profit de acest avantaj și drept, de a mă înșela total ori de a simți că de fapt am dreptate și Dumnezeu trebuie criticat pentru simptomatica-i tăcere, discreție și indiferență, deci inexistență. Atâta vreme cât Dumnezeu a ales taina paranoică a discreției și inevidenței Sale, am măcar dreptul ori de a mă înșela, ori de a avea dreptate și a exulta și plesni de o satisfacție neagră și tristă în această necugetare ce mi-o permit de a alege calea aspră a codrilor libertății de gândire și nu calea bătută a comodității și alienării religioase, cea mai lustruită și eficientă minciună ce stă cu regele gândirii noastre la masă de la Facerea Lumii. Când am ales sub imperiul instinctului și evidenței să-mi scot din minte și din ADN în stradă toată această mobilă veche și inutilă a alienării religioase, în mintea și inima mea s-a lăsat un aparent gol și liniște netulburată de nici o turmentare. Fiindcă ADN-ul moștenit de la strămoși mi-a fost atât de încărcat organic de componenta religioasă, autoeliberarea de ea pare o neghiobie în ochiul atent și calificat al criticii de serviciu mondene și doctoranzilor în teologie. Prin această eliberare autoimpusă de aburii elucubrațiilor religioase încerc printr-un efort propriu să neutralizez frica de moarte ce terorizează toată creatura. Dacă tot e să fiu chinuit de călăii morții, diavolii, măcar să-l scuip direct în ochi pe călăul negru și cu coarne rânduit de Dumnezeu, ce mă va prăji și mă va face barbecue-ul lui suculent. Dacă de la asta mi se trage damnarea că i-am jignit supușii terorii, accept să plătesc pentru asta prețul suprem să mi se închidă poarta în nas, poarta ilogică a Raiului care nu trebuia să aibă nici o poartă, nici o clanță, nici un gard și nici un lacăt. Și dezamagit și cu sufletul gol să găsesc și eu un surogat și o formă de Rai accesibil pământesc, căci nu mi se dă voie în Cer unde sunt numai condiții extreme improprii unei forme de existență vie, numai frig și ger absolut ori milioane de grade celsius, numai galaxii, radiații gama și beta,  quasari, pulsari, găuri negre, planete ostile vieții cu ploi de metan lichid și acid sulfuric și nimic altceva, nici urmă de Rai și loc cu verdeață și un păstor blând cum e Dumnezeu. Pentru mine un adevărat Rai este lumea lui Tom și Jerry, a lui Droopy și Butch, a lui Bugs Bunny și Yosemite Sam, lumea minunată a desenelor animate. Copiilor, care sunt mici îngeri pământeni în curs de ratare în trebuința de a deveni oameni mari, nu degeaba le plac atât de mult desenele animate. Lumea asta are Divin în ea și calități de Rai autentic. Căci aici binele și dreptatea triumfă, nu ca în dreptatea Lui Dumnezeu care a creat un stupid iad al penitenței și un stupid Rai al lenei și huzurului. În desenele animate e adevăratul Rai și iad simplu, eficace, direct și evident. Aici răilor li se dau explozibile să le bubuie în față ori li se dau drumul la nicovale în cap să li se ridice cucuiul roșu cu tot cu pălărie. Aici, în lumea desenelor animate răul se curmă imediat și cu mijloace eficiente, fără să mai fie nevoie de stupiditatea și ridicolul iadului și al Înfricoşătoarei Judecăți inutile. Fără să stau mult pe gânduri, cu același drept pe care-l are orice sectă de a priza raiul și pe Dumnezeul regional specific, pot și eu să declar că pentru mine Raiul e lumea desenelor animate în care uneori mă prăpădesc de râs. Pot să declar și eu sforăitor, vreau în Rai, vreau în desenele animate, acest adevărat Paradis al Paradisurilor. Asta nu înseamnă că toți, și îngerii și diavolii, făcuți, nu născuți de Dumnezeu, nu se prăpădesc de râs de aceste elucubrații ale mele, egale în drepturi cu toate elucubrațiile tuturor, fie ele religioase ori nu, de a visa astfel frumos fiecare pentru pielea lui cu psoriazis la paradisul paradisurilor închipuirii lui.