COPIII NU SUNT OAMENI

111) COPIII NU SUNT OAMENI
 
  Aceste forme incipiente de existență ale omenirii, copiii, ajungem la concluzia că nu sunt oameni. Sunt altceva, o specie venită direct din Rai, care merită cu prisosință Raiul fără să facă nimic, au din naștere sfințenia dăruită de Dumnezeu în ei și nu știu de ce Dumnezeu îi osândește să crească, să se transforme în oameni mari, să păcătuiască și să nimerească direct în iad, total nepotrivit cu originea lor serafică și divină. Nu știu motivul rațional și necesitatea pentru care copiii au trebuit să crească, să devină adolescenți, apoi tineri și să se transforme într-un final în oameni maturi, copți la minte, majori, responsabili de faptele și deciziile lor și să conducă apoi lumea, din greșeală în greșeală, din păcat în păcat, făcând din lumea și viața creată de Dumnezeu pe pământ un adevărat iad. Până în momentul cât au fost copii, aceste forme de existență ale oamenilor au fost perfecte, sublime. În momentul când copiii au crescut ei au pierdut totul, s-au transformat în oameni, în păcătoși prin definiţie. Pierderea nu e numai a lor,  pierderea e a întregii omeniri. Atâta vreme cât sunt copii, aceștia sunt perfecți, sunt îngeri, sunt cea mai evoluată formă de existență a omenirii, după care tot ce se consideră că acumulează ei prin creștere și maturizare e de fapt o decadență, o involuție morală și valorică ce se accentuează în progresie geometrică cu cât copiii cresc, devin maturi, majori, înțelepți după standardele discutabile a ceea ce se înțelege în mod curent prin înțelepciunea oamenilor maturi. A înceta să mai fii copil e un minus și o formă perfidă de teroare impusă în masă și autoritar, discreționar de Dumnezeu asupra copiilor desemnați inexorabil a crește și a deveni oameni maturi. Ce a câștigat omenirea prin ordinul evolutiv al Lui Dumnezeu ce a impus creșterea inevitabilă a copiilor și maturizarea lor după legile biologiei și ale Lui Dumnezeu ? Născându-se în minutul orânduit de Dumnezeu, copiii în clipa nașterii au acumulat maximul de calități de îngeri vii și sublimi. După care crescând, această naturală acumulare se diluează și scade prin evoluția spre maturizare, copiii deveniți oameni mari pierzând gradual tot ceea ce sfânt au acumulat în clipa nașterii, ca un telefon a cărui baterie se descarcă în timp. Șansa de a fi și a rămâne îngeri vii așa cum au fost în clipa nașterii, o pierd oamenii odată cu prima oră, cu prima zi de viață, cu creșterea aceasta biologică ce aduce cu sine naturalul declin biologic, moral, și imposibilitatea de a face față și a da curs, a proba și adapta cu succes pe carnea noastră vulnerabilă și muritoare valorile sfinte ce vin din Rai și de la Dumnezeu. Se nasc oamenii sfinți, în bucuria și mulțumirea Lui Dumnezeu, și mor păcătoși și blestemați de Dumnezeu la chinul și osânda veșnică a iadului. Valoarea aceasta a copilăriei o știe cel mai bine Dumnezeu și Iisus, care nu degeaba spune : " Lăsați copiii să vină la mine ", această chemare divină întărind adevărul celor ce-am spus mai înainte de un îngeresc statut al copiilor, bine văzut și pe bună dreptate apreciat de Dumnezeu, în comparație cu diavoleasca ipostază și compromitere a speciei umane odată cu creșterea și maturizarea spre nefericitul statut de oameni mari. Oamenii mari, foștii copii, sunt repudiați de Dumnezeu odată pentru totdeauna pentru acumulările negative ce vin odată cu libertatea ce a dat-o Dumnezeu ca fiecare om să aibă liberul arbitru de a dispune cum vrea de viața sa, de a se rata și pieri pe limba lui. Câtă vreme sunt copii, oamenii sunt îngeri vii, apreciați și iubiți de Dumnezeu, sunt sublimi, sunt frumoși. Nu degeaba o vorbă spune că ce-i frumos și Lui Dumnezeu îi place. Trista și tragica diferență e între ce consideră oamenii, și ce consideră Dumnezeu a fi frumos în ei. Atâta vreme cât nu mai sunt copii, nimic nu mai e frumos în oameni. Oricât s-ar ruga, oricât ar posti și ar fi de credincioși, severitatea și intransigența Lui Dumnezeu rămâne rece, de piatră, neînduplecată în tratarea destinelor oamenilor care crescând au încetat a mai fi copii și au devenit păcătoși. Supărarea Lui Dumnezeu pe copiii crescuți și deveniți oameni mari devine evidentă atunci când constatăm că nici cel mai sporit în credință om nu are scăpare din calea dramelor vieții, orice călugăr smerit putând fi victima nenorocirilor de tot felul, putând fi călcat de tren sau condamnat să se îmbolnăvească de cancer și să sfârșească în cele mai negre chinuri, cum niciodată nu și-a dorit, căci fiecare vietate ține la hârbul ei de viață, măcar și canceroasă și chinuită, orice călugăr dorindu-şi contra durerilor de cancer puțină chimioterapie prin administrarea de morfină. N-ai să vezi nici un călugăr că îi spune stoic Lui Dumnezeu prin rugăciune să nu-l scutească de chinurile durerilor cancerului, ci toți credincioșii cerând fără osebire sănătate, noroc și apărarea de necazuri și chinurile diavolilor. E inutil a cere Lui Dumnezeu sănătate, e inutil a cere milă și îndurare, pace și liniște, siguranță, noroc, spor și belșug, toate aceste visuri spulberate în vuietul încercărilor vieții. Suntem datori a ne ruga pentru noi și binele nostru dar printr-o simptomatică și iremediabilă opacitate a minții suntem inapți a realiza că rugăciunile noastre se lovesc de Dumnezeu ca de un zid. Nu pentru viața reală și pământească ar trebui să ne rugăm. Febra acestor rugăciuni nu-şi găsește corespondent în realitate și în așteptările noastre. Cât de orbi putem fi să nu vedem că tragediile vieții noastre sunt la ordinea zilei și inevitabile de la Facerea Lumii și până-n ziua de azi și tot așa până la sfârșitul vieții noastre și a lumii chiar ? Toate rugile noastre fierbinți către Dumnezeu sunt lovite de nulitate și sunt absurde atâta vreme cât vom auzi și azi, și mâine, mereu de dramele și nefericirea noastră, fiind expuși mereu durerilor de tot felul, necazurilor, bolilor, nedreptăților, împilărilor, nefericirii, lacrimilor, tuturor acestor mizerii ce le vom lăsa moștenire urmașilor noștri și urmașilor lor, de la o generație la alta. Atunci pentru ce ne rugăm dacă durerile și dramele vieții noastre fac parte integrantă din acest mizerabil decor al vieții ? Oricum nu putem schimba nimic, că ne rugăm ori nu. Închipuirea ne dă ghes a crede că nu e soluție mai bună decât să te rogi Lui Dumnezeu de toate cele. Și dacă acest exercițiu își face efect în capul nostru atunci e bună și credința. În iureșul rugăciunilor noastre fierbinți și pioase trebuie să realizăm conștienți în fața evidenței că Dumnezeu nu ne poate ajuta. Ori nu poate, ori nu vrea. Ce mai contează ? Avem râuri de lacrimi prezervate în ochii noștri care stau să curgă de la o zi la alta, Dumnezeu ne-a asigurat tone de lacrimi să vărsăm și eterne infarcte ale inimilor noastre care biologic sunt făcute de Dumnezeu să plesnească de durere, suferință și boală. Cum ne putem ruga de sănătate când bătăile inimilor noastre sunt limitate și aproape toate vor face infarct și ne vor veni de hac într-o zi atât de plauzibilă și apropiată ? Ce rost are segmentul inutil și sărman de viață dacă misiunea principală și motivul ei e să ne rugăm și fardăm pentru accederea în Rai, toate celelalte emoții și treburi ale noastre fiind considerate deșertăciuni ? Nu știu de ce călugării cei sporiți în credință nu se duc să moară direct într-o groapă ce să și-o sape singuri și în care să se arunce exuberanți și voioși cum se aruncă copiii în căpițe de fân, cu gândul doar la Rai, evitând astfel complicația viermuirii vieții, din chilie la biserică, de acolo la sala de mese, de acolo la privată, apoi iarăși rugăciuni fierbinți în chilie până la miezul nopții și în zori, apoi ascultare și tot felul de munci, totul mereu de la capăt în așteptarea morții cea izbăvitoare... Dacă ar fi să inventăm o rugăciune extremă prin eroismul și sacrificiul ei care să-L pună pe Dumnezeu în dificultate, să-L bulverseze și să-L facă să-și reconsidere atitudinea severă și coercitivă față de oamenii supuși greșelii, ar fi să ne rugăm Domnului pentru chinurile noastre, și să murmurăm în tăcerea singurătății și suferinței noastre, astfel de rugăciune pioasă : "Doamne, fă-mi parte de cea mai grea suferință în viață, nu-mi da pâinea cea de toate zilele, lasă-mă să mor de inaniție, nu-mi da sănătate și spor în casă ci lasă-mă să mor de cancer și jefuit și împilat de hoți și pungaşi, lasă-mă să mă duc direct în iad și în chinurile cele fără de sfârșit ca astfel să pot spera după mare mila Ta, o, Doamne, că a trebuit să faci ceea ce vrei și crezi că trebuie să faci cu mine, ceea ce vrei și trebuie să faci cu toți păcătoșii, să aplici litera regulamentului Ceresc, care impune o pedeapsă exemplară pentru păcatele înfăptuite cu voie sau fără de voie. Că dacă altfel nu ai putut răbda să îngădui pentru ființele vii un bine atât de mare încât să fie imposibil ca ele să știe ce-nseamnă durerea și suferința și să nu existe conceptul de pedeapsă în iad, atunci chinuie Doamne toate ființele Tale de la Facerea Lumii și bagă în iad cu toptanul mulțime de lume cum ți-e voia și îngăduința. Pentru ce, Doamne să mă ferești de chinurile iadului dacă tot le-ai inventat într-un minut când ai fost inspirat să inventezi lumea și viața, oamenii, iadul și diavolii ? Că dacă toți oamenii ar fi cuminți și bine plăcuți Ție, ce ar mai face diavolii cei din iad și cu ce s-ar mai ocupa, ce rost ar mai avea, când tot ce-ai inventat în acest univers pare că ai inventat cu un scop și tot ce a ieșit din mâna Ta pare a avea un rost și o motivație, fie ele și chinurile iadului fără de care universul în infinitul lui Ți-ar fi părut incomplet și neizbutit...? Doamne, de ce ești atât de bun și iertător și de ce dai tuturor criminalilor și stricătorilor de dreptate o șansă la iertare și o șansă la a respira aer după crimele și strâmbătățile ce-au făcut o viață împilând și nenorocind pe semenii lor ? Doamne, dacă Tu ești Împăratul dreptății în Cer, fii consecvent cu dreptatea și pe pământ, nu lăsa să se mai audă de nenorociri și drame pe pământ, nu lăsa să mai curgă lacrimi și sânge nevinovat, fă-ne neștiutori în a cunoaște mirosul și culoarea sângelui, fă-ne sfinți și cuminți cu forța, că multă dreptate vei face și astfel multă înțelepciune divină vei presăra pe capul oamenilor cu atâta măiestrie făcuți de tine dintr-un boț de lut peste care ai suflat duh sfânt și ai spus să se facă om ! Doamne, mai degrabă lași câțiva sfinți în mai puțină înavuțire în Rai, că mai drept și dumnezeiesc ar fi decât să lași în mizerie și nedreptate atâția nefericiți pe pământ după cum auzim și vedem tot mereu, numai cu amara speranță că fericit trebuie să fii doar de ești prigonit pentru dreptate, că a ta va fi Împărăția Cerurilor ! Dacă la Tine totul e calculat și merge strună, ca dreptatea să nu mai umble cu capul spart pe pământ, mai taie Doamne din rația de bine ce-o aloci fericiților Raiului, ca să ajungă binele și dreptatea tuturor lipsiților pământului și să nu mai auzim de rău, de ispite, de lacrimi și amar ! Doamne, dacă nu te înduri să lipsești măcar o fărâmă pe toți fericiții Raiului de binemeritata răsplată a binelui, ia de la mine, Doamne, slaba speranță a celui mai mic bine ce aveai de gând să-mi urseşti în Cer și fericeşte pe un nevinovat, pe un amărât care plânge și e prigonit pentru dreptate pe pământul de războaie, de crime și cruci ! Că făcând atâta dreptate pe pământ, Doamne, criminalii și hoții s-ar înfricoşa și s-ar împuțina, pierind apoi pe cale în câțiva ani, ciuma și extincția ar bântui binevenit toată liota mafioților, mândrilor și pungaşilor și ai împrăștia mireasmă vie de Rai pe pământ, numai printr-un pocnet de deget, printr-o mișcare de Sfântă baghetă magică a dreptății Tale, Doamne...! Adu-Ți aminte, Doamne, cum ne-ai făcut copii inocenți, bebeluși,  îngeri vii, sfinți pământeni cât am fost mici și ce otrăvuri de oameni ies din noi după ce ne crești  Doamne și ne faci oameni mari...! Doamne, dacă tot ne-ai îndemnat din cărțile sfinte să credem că nu am evoluat din homo sapiens așa cum a spus Darwin, și că suntem obiectul Creației Tale exclusive măcar oprește această stupidă și evidentă evoluție a copiilor către ratare  prin creșterea și devenirea lor întru oameni mari, robii eterni ai păcatului, ai greșelii, ai insolenței și mândriei deșarte, ai nenorocirii și autopustiirii lor și a pământului întreg, câmp fumegând sub ochii Tăi jenant de absenți, Doamne, imposibil și insuportabil de nevăzut cum ești, Doamne,  de eterogen și neimplicat...! Doamne, de trebuie plătit un preț pentru toate păcatele lumii și pământului, iartă lor, tuturor păcătoșilor păcatele lor, ia-i din iad, lasă iadul gol și fără obiect, fă-i pe diavoli șomeri și trece acest lagăr de exterminare al iadului în conservare, fă-l un muzeu al ororilor cerești trecute și terminate odată pentru totdeauna, și dacă trebuie să mai rămână un suflet chinuit în iadul care trebuie să-și justifice existența odată ce-a fost făcut de Tine, azvârle sufletul meu pustiu și păcătos în iad, omoară-mă pe mine, lasă-mă să plătesc eu pentru toți și scutește omenirea de acest calvar al pedepsei Tale. Mai fericit aș fi să știu că trebuie să plătesc eu pentru păcatele lumii întregi și aceasta să fie izbăvită odată pentru totdeauna de torentul neoprit al mâniei Tale. Că având ființe dragi și iubite la care țin cu toată inima ca la ochii din cap, cum aș putea să nu fiu mai mulțumit când aș ști că sunt scutiți de Tine, Doamne, de tot necazul și mizeria vieții și ca drept preț ce trebuie să-l plătesc pentru asta, să mă pedepsești pe mine exemplar, după inima Ta, după pofta Ta...? Că plăcerea mea nu e să trăiesc pentru mine, ci pentru binele alor mei dragi, iar scârba și durerea mea e când știu câtă durere și suferință sunt datori a îndura ei că au avut neșansa și neajunsul de a se fi născut din carne vulnerabilă ca și a mea. Pentru ce, Doamne îmi dai suferința să știu că ai mei copii vor crește și nu vor mai fi copii inocenți, sfinți și îngeri vii și crescând vor intra inexorabil în mizeriile și dramele vieții, că vor suferi și vor fi nedreptățiți, că vor plânge de necazul suferit de la alții, sau că vor râde și exulta de răzbunarea și necazul pricinuit altora ? Nu aceștia sunt oamenii ? Nu aceasta e lumea și toată istoria ei ? Doamne, scutește-mă să mai fiu martor neputincios acestui măcel ce se întâmplă cu lumea și viața noastră numai pentru că printr-o regretabilă eroare cosmică ai dispus ca îngerii pe care i-ai făcut la început, copiii, să crească și prin lipsa Ta de prevenție să devină oameni mari, să conducă lumea și să facă din ea un iad la fel de competitiv cu iadul de pe lumea cealaltă...! Doamne, ce gând malefic sau lipsit de prevenție ai avut să dispui moartea copiilor prin creșterea și evoluția lor în oameni mari care uite ce au făcut din lumea creată de Tine cu atâta trudă în șase zile, spurcând duhul de viață ce ai suflat peste ei și compromițându-Ți Opera la care ai plănuit o veșnicie în universul atât de înghețat și infinit...! Aceasta e prima și ultima rugăciune ce am făcut-o către Tine, Doamne. Nu uita, Doamne că și eu am fost copil și nu eu am vrut să mă fac mare și să devin păcătos. De aceea, mă rog Ție să ierți pe toată lumea și să mă pedepsești doar pe mine după inima ta de copil ce ai împrumutat-o cu atâta dărnicie și bunăvoință tuturor copiilor în clipa nașterii...!"
  Făcând această rugăciune către Dumnezeu măcar pot să mor cu inima împăcată că deși nu L-am putut încă vedea pe Dumnezeu în această viață vie de carne, nu mai contează : Satisfacția mea e completă că am avut privilegiul să-L văd pe Dumnezeu transfigurat în copiii acestei lumi, ființe sfinte, îngeri vii, pentru care sunt absolut mulțumit și convins că de fapt copiii nu sunt oameni.