SINGURUL LOC UNDE POȚI FUMA LINIȘTIT FĂRĂ SĂ FACI CANCER

Ce întuneric și liniște e-n sicriu... Acolo..., în celula ta de veci confort IV, e liniște, ești singur, n-ai dușmani nici prieteni, nu te paşte nici o primejdie dar nici vreun lucru bun..., în sfârșit ești LIBER și poți să faci ce vrei...! Poți să te întorci când pe-o parte, când pe alta când înțepenești și-ți amorțește spatele, coastele scheletului de-atâta odihnă de veci nesperată și nedorită, poți să tragi vânturi din toată inima că nu e nimeni de care să te ferești decât viermii care își fac de treabă cu tine și care oricum nu le pasă, apreciază chiar putoarea flatulenței tale de mort... Singurii tăi prieteni, acei viermi, ospătând necontenit din tine spre disperarea și sila ta neostoită... Poți să țipi la ei, singurii tovarăși și prieteni de suferință care organizează nunți, botezuri și cumetrii în tine, și să le spui răspicat : "Nenorociților...!!! Au mâncați mereu de dulce carne de mort și-n toate posturile, păcătoșilor...?! O s-ajungeți în iad necreștinilor și hulpavilor...! Până când mă veți mai profana cu poftele voastre nesăbuite...? Până-ntr-o zi, disperaților când mă veți termina gustând din carnea mea alterată și va da foametea cea neagră peste voi...! Că eu tre' să fac greva foamei o veșnicie mort fiind iar voi mă sfidați și trageți la chiolhanuri în mine, claie peste grămadă fără nici o rușine, imbecililor, viermi nenorociți..." Până când, șeful lor, ofuscat de înjurăturile cu care veșnic îi disper, (că morții asta fac în tot ceasul : înjură frauduloşii care mănâncă din tine ca la restaurant, pe gratis) , va spune : "Ia mai taci băi nepricopsitule...! Tu ce-ai făcut osânditule dacă n-ai zis Tatăl nostru niciodată...? Noi, viermii zicem rugăciunea și Domnul ne dă nouă de mâncare căci tu, mortul, fie-ți țărâna ușoară ești pâinea noastră cea de toate zilele, nu pricepi, cap sec care nu mai ai nici creier în cap...!?" " A..., mă scuzați, că bine ziceți viermișorilor, că eu făr' de creier în cap, că și ăla mi l-ați cuminecat și ospătat, nu m-am priceput care-i treaba... Trebuia să știu că și voi sunteți creaturile Domnului, minunate, cum tot ce-i făcut de mâna divină e minunat și are-un rost, eu prostu' vă acuzam degeaba că mă agasați aicea în libertatea și liniștea mea mormântală, luați dar, mâncați și beți (cât mai puteți), mâncați de dulce din mine carnea mea canceroasă poate vă molipseşte și pe voi cancerul netrebnicilor, căci alta-i religia voastră, e una simplă și fără de post și tre' să știți că vă invidiez..., căci oricât de binevoitori veți fi cu mine, totuși mă sâcâiți, dar sunteți cel puțin fericiți, căci pe voi când veți muri, și sper cât mai repede, nu vă vor chinui și devora alți viermi mai mici..." În rest, cum spuneam, e pace și liniște acolo în bezna cea eternă tovarășă, poți să te întorci, cum spuneam, pe-o parte dacă îți înțepenesc oasele, ori poți să te-ntorci cu fața-n jos și să-mpingi cu fundul capacul bătut în cuie al sicriului în caz că te-au îngropat ăia de viu după trei zile de moarte clinică, și tu te-ai trezit din comă sub pământ... Asta e... Se mai întâmplă și ghinioane din astea... Ce, cât ai fost viu pe pământ și nu-n pământ ai fost mai acătării de fericit și liniștit și ai fost lipsit de mizerii, necazuri și drame...? Ia-te cu treaba, asta-i viața, n-ai ce-i face...! Offf..., fir-ar să fie...! Nici în mormânt să n-ai liniște și fericire, puțină pace, acolo, doar iluzii de mort... Căci ce fericire să știi că singurul tău prieten, sufletul, care a stat o viață cu tine, te-a trădat și-a plecat în concediu veșnic la loc cu verdeață de unde-a fugit toată-ntristarea, și te-a lăsat singur și bicisnic într-o raclă mizerabilă în pământ, cu viermii spurcați, singurii tovarăși care te schingiuie ca torționarii pe deținuții din închisorile comuniste... Pe cine-ai încălzit la sân toată viața...? Un suflet. Sufletul dezertor care și-a luat tălpășița lasându-te-n mizerie, parcă nici n-ai fost, cu osişoarele tale, cu carnea ta pe care-o îngrijeai și-o spălai și parfumai, cu buzele tale care sărutau pătimaș, cu trupul tău care ardea dimpreună cu dragostele tale în febra amorurilor din viața ta... Suflet trădător, blestemat și fără caracter... Te lasă când ți-e lumea mai dragă, drogat după fanteziile de pe lumea ailaltă, ahtiat și amăgit după o sărăcie de coajă de odihnă veșnică și mântuire, de lene și plăcere eternă, juisând de relaxare și bine în veșnicele hamace și leagăne pregătite de Domnul pentru toți aleșii Lui... După ce te-a folosit, după ce ți-a folosit carnea,  sufletul te-a aruncat ca pe-o cutie de conservă de sardine în sos tomat la ghena de gunoi... A mâncat sardinele, a întins și cu pâine să nu rămână nimic din tine și te-a aruncat la gunoi... Căci unde ești decât aruncat la gunoi în groapă..., după o viață de prietenie cu sufletul meschin și detractor... ? Nu rămâne decât să te împaci cu soarta de mort..., dacă mai poți..., și să-ți ierți și tu sufletul care te-a părăsit la necaz și s-a dus la mai bine lasându-te singur și-n mizerie... : În fond nu tu ai vrut asta...? Nu tu ai pus preț mai mult pe suflet rugându-te o viață pentru mântuirea lui, neștiind și neinteresându-te nici măcar cum va fi și ce treabă vei avea pe-acolo și ignorând încăpățânat soarta ororii din mormânt, zicând, după o viață în care ți-a plăcut și ție să trăiești bine și să ai un pospai de confort și sănătate și bine că din pământ ești și în pământul mizerabil tre' să te întorci...? Atunci pentru ce ți-e frică de moarte, prietene de carne care se va altera și va mirosi urât...? Îți este frică să te vezi mort și să știi că vei mirosi a hoit ? Nu știi că te vei duce direct în Rai cum ți-ai propus...? De ce ți-e frică de-ntuneric și de capac de sicriu bătut în cuie...? Nu ți-a dat Domnul destule asigurări de bine cu chestiunea asta a morții, încât să te doară-n cot de mâine vei muri de cancer sau pân' diseară te va călca un nenorocit pe trecerea de pietoni...? Ar trebui să râzi de moarte și de oroarea ei și ce va să-nsemne ea și ar trebui să cânți, să mănânci și să bei și să spargi pahare de bucurie știind că vei muri, căci te vei duce la bine, nu asta ai nutrit o viață...? Nu văd nici unul din voi râzând și bucurându-se, sau poate mânzeşte... Toți rămân încremeniți gândindu-se la moarte, subiectul preferat și la ordinea zilei pe pământ... Toți se îmbrăcă-n negru, se tulbură și frământă de necaz când vine vorba de moarte.... Ce paradox...! V-a zis Domnul că se face gaură-n cer dacă muriți...? Nu v-a zis că veșnic veți trăi...? Oameni de carne..., cu această nădejde vă înțeleg că nu vă săturați... Și chiar dacă nu recunoașteți că mântuirea, acest din urmă examen greu al vieții voastre vă dă fiori reci și frisoane de neliniște, pe lângă nădejdile de răsfăț serafic ce vă e promis, eu știu că aveți un gust amar cu toate speranțele paradisiace cu care sunteți intubați... În acest gust amar pe care-l aveți oameni, consistă timid și neștiut adevărul suprem... Adevărul că moartea e o eroare... De fapt singura și cea mai mare eroare făcută impardonabil de Demiurgul care a inventat viața... Faptul că viața ți-a fost dată la pachet cu moartea e o eroare dacă n-ar fi o mizantropie programatică divină în care eternitatea și confortul ei fiind prea mici pentru Dumnezeul curent, El imediat le-a revendicat integral și irecuperabil doar pentru sine, iar pentru prostimea celorlalte entități și ființe ale universului rămânând numai austeritatea morții și precaritățile ei. O atitudine ciocoiască de avariție tipic satrapică ce vine tocmai de la Dumnezeu care nu bănuia că robul supus și împilat prin datoria credinței habotnice va îndrăzni să cugete și să dezvolte neuroni ca să cârcotească și pună întrebări fără răspuns Divinității. Moartea e o eroare și e un efect advers, o zgură inutilă a Creației Lui Dumnezeu și e neagră și inconvenabilă, ca dovadă că Dumnezeu a ales să se derobe de ea și s-o evite elegant, aruncând în turma noastră a supușilor inferiori acest pur genocid biologic căruia i s-a spus datorie creștinească. Celelalte ale Lui Dumnezeu sunt greșeli de creație : de pildă, greșeala și lipsa de fair play că ți-a fost dată conștiința morții, acest sâmbure otrăvit pe care ești obligat să-l înghiți cu tot cu fructul pădureț al vieții, fără de gust, și care-ți face gura pungă..., pe când animalele și plantele nu știu asta... Cu ele Dumnezeu a fost mai blând... Dar cu oamenii pe care i-a iubit Dumnezeu așa mult încât a dat morții chiar și pe singurul Său fiu, Dumnezeu a făcut o glumă... Singura glumă cu adevarat savuroasă și amuzantă pentru El Sfântul, dar tot atât de macabră și de prost gust pentru noi muritorii... : Pentru ce trebuie să mori groaznic (căci pentru asta ești îngrozit de imaginea ta în sicriu cu flori pe piept, nu...?), ca să te divizi și o parte din tine, sufletul să-și ia tălpășița în Rai...? Ce să fac eu cu un astfel de suflet detractor și mizerabil care mă va părăsi...? Să fie sănătos...! Eu în mormânt am să fiu în sfârșit liber și-am să mă relaxez, și-am să râd cu hohote de-o să-mi cadă lucrarea dentară a tigvei rânjite a scheletului. Am să râd de toate vanităţile oamenilor, și în sfârșit am să-mi aprind câte-o țigară când am să mă plictisesc de moarte... (o să păstrez eu un pachet de alea fără filtru, Carpați sau Mărășești care se fabricau odată în România) și am să scot fumul prin maxilarul fără fălci împrăștiind tacticos fumul prin sicriu unde nu e nici un anunț că e interzis să fumezi, unde nu e nici o restricție și unde moartea și infinitul ei nu se întrerupe de nici o reclamă exact în clipa când era mai interesantă și frumoasă, ca filmele de pe la noi. O să aprind periodic câte o țigară de aia păstrată dinainte de-a muri, știind sigur că n-am să fac cancer în locul gol dintre coaste al plămânilor și-acolo, în bezna sicriului și-n întuneric am să fumez așa, la distanță de câte-o țigară pe secol când mă plictisesc... Ce...? Ziceți că nici acolo n-am dreptul să fumez și că e viciu...? E părerea voastră. Eu zic că dacă nu în viață, măcar în moarte dacă nici un viciu nu ai, e ca și cum ai sta bolnav la pat în Rai...!