FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII

FEMEI DE CARNE ȘI CU SIMȚURI VII
Femei de carne..., vă pierdeți în zadar neștiute în muncile și chinurile infernale ale acestei vieți… Femei de carne și cu simțuri vii..., vă cheltuiți în zadar prin pâcla de orori și necazuri a acestei lumi tot aruncând din sensibilitatea voastră mărgăritare de frumusețe, delicatețe, dăruire și hărnicie, să le vadă cine..? Femei sublime…! , vă pierdeți neștiute prin praful drumului vieții dure și curgeți irecuperabil pe-acolo ca mustul dulce din căruțe pline cu struguri copți ce se hurducăie și curge prin pietrele drumului…! Am înțeles în sfârșit ce-i cu voi femeile... Și cu durere văd acest sacrilegiu care vi se face... Că voi pictați așa frumos și tragic toată mizeria pământului cu culori aduse direct din Rai și nici nu știți că zi de zi, cu frumusețea și lumina voastră, buchete nesfârșite de flori și bunătăți pe care numai voi știți să le arătați și să le aruncați în mizeria și drama vieții, toate acestea le scoateți din sufletele și inimile voastre blânde și smerite care nici nu știți că vor rămâne odată goale și singure..., descărcate complet de toate frumusețile ce le iviți și scoateți din voi… Chinuite de amarul vieții, frumoase cum sunteți, nu puteți să tăceți, să stați locului obosite și chinuite și dați din voi prolific comori care mai îndulcesc urâtul vieții și acest soare tâmp căruia-i împrumutați lumina și căldura de la voi… Cât de urâtă și neagră ar fi lumina soarelui, viața și aerul de respirat când voi femeile ați tăcea și n-ați mai scoate din voi atâta farmec… Că nimeni nu-nțelege că frumusețile Raiului ar fi inimaginabile și seci fără neastâmpărul vostru de-a ne arăta îndobitociți că-n fiecare din voi e-o lume și-un Rai în miniatură accesibil de pe-ACUM pentru cine are ochi să vadă și minte să-nțeleagă… Și-atunci cum să rabd să văd cum muriți și cum vă-mbolnăviți și cum să nu țip la Dumnezeu ca un răzvrătit de nedreptate când văd că pentru frumusețile de care sunteți în stare, nimeni nu vă ia în seamă, nici chiar Dumnezeu care vă-mbătrâneşte și vă albește și vă condamnă despotic să nașteți în dureri când se putea lesne și altfel… Cum să muriți atât de ușor și stupid și să rămână atâta frumusețe ne-nțeleasă ce-o lăsați în urma vieții voastre fără semnătură măcar… ? Vă-ndurați să îmbătrâniți și să vă acriți...? Vă-ndurați să nu mai iubiți cum o faceți cât sunteți tinere și dulci ca florile voastre și pure ca roua dimineții… ? Vă-ndurați să vă băgați în mormânt și să lăsați fără control și folos o întreagă frumusețe ce iviți pe lume… ? O, cum nu pot să vă apăr în fața Lui Dumnezeu și să vă scutesc de rușinea de-a muri când nu aveți acest drept și trebuință și nu puteți muri așa ușor cum credeți fără să lăsați în urma voastră un haos total în aer, în viață și-n inimi îndrăgostite de voi…! În fiecare femeie , în fiecare mamă care moare eu văd un sacrilegiu și o strâmbătate incomensurabilă care mă ucide și desființează de revoltă… Cui să mă rog și ce pot să fac…?