DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT

15) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT  
Bunul Dumnezeu nu râde niciodată... El nici măcar nu a zâmbit vreodată și nici cel mai sporit sfânt ce a avut ocazia sublimă de a-L vedea în preajmă în Rai nu L-a văzut vreodată pe Domnul măcar schițând în toată veșnicia Sa măcar un singur gest de voie bună... Dumnezeu nu râde, nu e vesel și nu e bine dispus niciodată... El e prin definiție o Ființă și o entitate cel mult serioasă și gravă atunci când nu plânge cum a plâns de-o veșnicie în imensa majoritate a timpului Său infinit. Dumnezeu nu e vesel și bine dispus niciodată, nu dorește distracție, confort și relaxare ca noi oamenii, nu știe șah, fotbal, cărți, table, nevazând niciodată în asta o cât de mică pierdere pentru Domnia Sa, pentru distracția Sa, pentru faptul că totdeauna e ocupat cu o muncă serioasă, niciodată nu se odihnește, niciodată nu are liber, totdeauna e treaz și nu doarme, mai mereu e trist și plânge, dacă nu plânge măcar suspină, dacă nu suspină măcar oftează... Dumnezeu e TRISTEȚEA însăși înnobilată și sfințită prin firea Sa bună și blândă... Dumnezeu e toată DUREREA și LACRIMILE vărsate de la începuturile lumii, cum am putea noi vreodată să râdem, să ne relaxăm și distrăm cu nădejde când știm că Dumnezeu niciodată nu a făcut asta și e Tot numai tristețe, durere și lacrimi, e conceptul și etalonul acestor drame și dureri încât a devenit înălțător și sublim să fii trist ca însăși TRISTEȚEA, să fii nefericit ca însăși NEFERICIREA și să plângi de alean și durere ca Însuși Dumnezeu, care plânge în cascade și sughițuri de la Facerea Lumii și până azi, pentru păcatele noastre. Nu trebuie să plângem și noi și să ne frângem și noi de durere ca Însuși Dumnezeu când fiind precum chipul și asemănarea Sa trebuie musai să plângem ca El de suferință și durere având de dus în spate toate bolile de care suferă și El în tăcere și toate nedreptățile cu care asemeni și El e nedreptățit și toată scârba de care și El e scârbit...? Precum Dumnezeu nu-și face un complex că nu e cu cale să poată fi mai fericit și să râdă exuberant vreodată când în înțelepciunea Sa nu realizează rațiunea nici unui motiv pentru asta, noi de ce-am vrea să facem pe deștepții și să vrem să nu mai plângem de toate durerile noastre de zi cu zi, dacă astea înnobilează pe om să trăiască exact stările de suferință trăite de Creator...? Dumnezeu nu a râs niciodată netinzând niciodată la fericire și relaxare când El e însăși FERICIREA sau NEFERICIREA, și în măreția Sa nu face din asta nici o bucurie dar nici un capăt de țară din marea-i tristețe nemângâiată. De ce noi nu putem trăi și suporta demni și stoici aici în simulacrul nostru de viață nici o nefericire și durere la paroxism fără a tinde avizi să fim fericiți, mângâiați, relaxați și bucuroși ca în Rai...? Vrei sănătate, bucurie, fericire, liniște, împliniri aici pe pământ...? Atunci în Rai ce mai vrei...? Repetir...? Cam mult pentru doi lei. Dacă Dumnezeu nu râde și El e însăși TRISTEȚEA și LACRIMILE care-au curs totdeauna, eu cum pot avea nedelicatețea să fiu mai exuberant și vesel, doritor de fericire și să râd ca nebunul satului, și cum pot avea simțul umorului în mijlocul unei astfel de înmormântări și drame monumentale cum se profilează trăirea și pustiul nostru de viață pe pământ...? Dumnezeu nu râde și nu are motiv să aibă simțul umorului pentru vreun fir de praf de pe pământ, pentru vreun fir de păr din capul nostru și pentru vreun fir de dorință și durere din inimile noastre de carne, de orice natură ar fi această durere... Sunt sfinți care au trăit o viață sporită în adâncă credință și tot și-au zis în tot ceasul că sunt păcătoși neîndrăznind a visa măcar deplina iertare a Lui Dumnezeu, iar noi în răutatea, mofturile și vanităţile noastre îndrăznim să ne deschidem inimile cardiace și să țipăm că suntem nefericiți...? Să se știe că ce-i dulce nu-i dulce pe pământ decât dacă ai iluzia că-L fentezi pe Dumnezeu, și ce-i mângâietor nu-i mângâietor când ochiul plâns și trist al Lui Dumnezeu bate cu biciul razelor Sale tot ce nu-i asemeni și sub ascultările Sale cazone. Când ai crezut că ai trăit vreodată vreun extaz și inima ți-a vibrat câtuși de puțin de plăcere și fericire deșartă pământească, adu-ți aminte că Dumnezeu abia atunci își oprește lacrimile și începe să râdă... Să râdă cu hohote și lacrimi de râs de tine și infinitul deşart de fericire și vanitate lumească din inima ta care dacă nu bate doar pentru Dumnezeu e pe veci pierdută în deșertăciune și păcat... Dumnezeu e amantul suprem și e gelos, de aceea batjocorește și huleşte orice extaz, orice plăcere și orice emoție și vibrație a inimii care nu-i sunt EXCLUSIV dedicate... "Ori te rezemi de o umbră" , cum a spus Eminescu într-un vers, ori iubești efemer ceva mai mult pe pământ decât pe eternul Dumnezeu, e totuna, e o greșeală și un păcat ce nu va rămâne nepedepsit. Au crezut vreodată Romeo și Julieta că dacă au rămas pildă de amor și dăruire a clipit vreun pic Dumnezeu a simpatie...? Au murit degeaba... Și s-au sinucis încă fără rost... Cu atât mai rău pentru ei... Emoțiile oamenilor, plăcerile lor, amorurile lor și un întreg pământ spurcat de păcate și o întreagă lume îmbătată de dor de dragoste și de amor invocat și de sodomişti ca și drept al vieții lor intime sunt scârbă pentru Dumnezeu care tot timpul plânge și e nefericit... Și oamenii plâng. Ar părea că plâng pentru că sunt slabi. Oamenii nu plâng pentru că sunt slabi ci pentru că au crezut că sunt puternici pentru prea mult timp care a expirat și a venit scadența la suferință și la moarte, pe când există un Dumnezeu mai puternic și mai trist ca noi, care plânge pentru păcatele noastre mai puternic decât o vom face noi vreodată pentru durerile, remușcările și căințele noastre...! În tot amarul vieții noastre ne mai îndulcim cu dragostea și cu amorul. Pentru Dumnezeu nu există cuvântul amor... Dumnezeu nu înțelege și nu aprobă ce-nseamnă sărutarea, îndrăgostirea și infinitul ei... Senzațiile carnale îi sunt străine și îi repugnă, când Dumnezeu nu are carne ci e doar un abur roz, fin, parfumat. Conceptul de orgasm îi e străin și impropriu și e intolerabil pentru răbdarea Lui Dumnezeu care știm bine că neavând sex, nu are organe sexuale specifice cu care ar putea simți plăcere ca noi... Orgasmul, Dumnezeu l-a dat pentru altceva, exclusiv pentru exemplarele biologice, mamifere sau nu, existând orgasme de oameni, de animale, de păsări, de ce nu ? , că prea au un interes și se luptă toate pentru împerechere și surprizele ei plăcute. Duhurile bune ale Raiului, sfinții, îngerii și Dumnezeu nu au nevoie de orgasme și organe sexuale cu care să și le iște. Întreagă carnea ființelor sfinte e plină oricum ca un blat de tort însiropat, de plăceri paroxistice și continue, de fericiri și extaze specific divine, incomparabile celor umane. De aceea orgasmele noastre sunt de râs și o bagatelă pentru concepția divină, insenzuală, antivoluptuoasă și platonică prin definiţie. Ele, orgasmele, ne sunt date nouă, ființelor ca o chestiune practică, nu pentru amor ci strict pentru acuplare, pentru reușita montei, a împreunării animalice ca să nu uite bestia să se împerecheze și să nu-și omoare și mănânce perechea, văzând în ea un mijloc mercantil pentru potolirea propriei plăceri... Noi oamenii l-am împodobit cu emoție și simțire, când orgasmul nu e decât ordinul și pocnetul din deget al Lui Dumnezeu și stratagema Sa practică, pentru ca speciile să-și aducă aminte că e plăcut să se înmulțească singure ca să n-o mai facă Însuși Dumnezeu cu mâinile Sale, tot cu lut și cu duh sfânt și să se murdărească pe mâini de lut, tot frământându-l obosit, pentru fiecare candidat la viață. Dându-le orgasmul, Dumnezeu s-a spălat pe mâini și a transmis speciilor cheia de boltă a interesului, obligației și îndatoririi biblice de a se înmulți și umple pământul și s-o mai facă și de altă dată fără să se mănânce unii pe alții cum face călugărița ori văduva neagră cu partenerul lor crezând că acuplarea e un act de agresiune vital. Orgasmul e pauza de masă a Lui Dumnezeu care nu avea timp să înmulțească toate speciile cu mâna Sa... Singurele poate care nu au orgasm sunt femelele de călugăriță și păianjen văduva neagră care-și mănâncă partenerii iubitori și tandri de vii, a căror afecțiune și tandrețe pentru Dumnezeu nu contează și e praf în ochi, inacceptabilă și respinsă ca tandrețea noastră, ca amorul nostru, ca dorurile noastre nesfârșite, ale tuturor... V-ați sărutat vreodată și ați făcut amor cu pasiune...? Dacă da, a fost spre umilul și relativul vostru noroc, căci toate acele voluptăți vor trăi cu drag și plăcere doar în inimile voastre și vor muri odată cu voi, vor rămâne fier roșu care arde de plăcere inimile voastre doar cât veți trăi, sub disprețul și sila eternă a Lui Dumnezeu, care deși are tot universul la îndemână ca spațiu de depozitare și muzeu, nu va prețui nimic din flăcările inimii voastre, nu va salva nimic din voi în abisurile universului, măcar o statuie de marmură de îndrăgostiți goi sărutându-se care să vă reprezinte pe voi în muzeul antichităților Lui Dumnezeu. Doar pe pământ veți lăsa o urmă ștearsă și pe coaja copacilor un nume de ființă iubită scrijelat cu briceagul. Atât. În schimb Dumnezeu vă va lăsa nemângâiați și etern încărcați de dor și alean și nu va consemna nimic mai mult în analele memoriilor Sale decât că ați fost un număr de oi din turma credincioșilor și robilor Săi. Dumnezeu v-a dat de toate echilibrat, și dureri și plăceri. Dar atunci când dragostea înaripează inimile voastre să știți că totul are un preț de cost care spune că Dumnezeu vă va lăsa să vă iubiți până când odată cu moartea vă va despărți și nu vă va spune, nonșalant, decât că v-ați întrecut cu gluma și decât că, sec, ați păcătuit o viață întreagă fie cu vorba, fie cu fapta, fie cu ambele, că ați fost sclavii plăcerilor, ai sodomiilor, ai cărnurilor pe care vi le va putrezi... Apoi dându-şi seama că a exagerat și a fost prea sever în intransigența aplicării pedepselor pentru voi, va începe Domnul iar să plângă precum zilele ploioase ale toamnei, și să fie nefericit, ca întotdeauna, prea târziu. Nu contează. Dumnezeu știe că se vor mai naște miliarde de oameni, berechet să-i omoare și pe aceia, după care să se căiască definitiv după ce-i va omorî pe toți. După care poate se va opri vreodată. Poate se va sătura de atâta plâns și nefericire căci chiar Dumnezeu să fii și nu poți răbda să verși inutil de-o veșnicie râuri și Amazoane de lacrimi când ca Demiurg ți-ar fi stat lesne în putere să fii pentru totdeauna vesel și fericit alături de creaturile pe care dintr-un capriciu le-ai condamnat la univers, la plâns și la moarte, făcându-i după chipul și asemănarea Ta.