CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE

CEA MAI FRUMOASĂ SCRISOARE DE DRAGOSTE
Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste, dacă ești bărbat este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru soția ta sau pentru mama ta, pentru sora sau pentru fiica ta. Aceste minuni, femeile, sunt cel mai mare noroc, o favoare și o binecuvântare pe care a dat-o Dumnezeu bărbaților. Femeile nu au un beneficiu din asta, numai dezavantaje și inconveniente, suferințe, dureri și nemulțumiri. Toate aceste nemulțumiri sunt pământul roditor din care crește profitul și fericirea bărbaților. Orice fericire crește pe amarul și durerea echivalente ca intensitate ale altuia care trebuie să plătească acest preț de cost. Nimic nu este gratuit în acest univers. Viața însăși o plătești cu moartea care e prețul de cost al vieții. Pentru fericirea bărbaților plătesc femeile care sunt puse de Dumnezeu ca și țapi ispășitori. Femeile, dragile de ele nici nu-și dau seama de neajunsul ce-l suportă pentru ca bărbații să aibă un destin fericit. Dumnezeu nu le-a îngăduit șansa de a trăi pentru ele ci a făcut astfel încât să-și sacrifice întreaga viață, parazitată de paraziții pentru care trăiesc, bărbații, pentru care sublime simt totuși atâta afecțiune. Din carnea și sângele femeilor ne naștem, le luăm și revendicăm sănătatea și tihna dându-le balastul neodihnei și al grijei ce ne poartă. Iar ele, frumoasele ciugulesc din cojile și resturile mizeriilor vieții ceva care le strepezeşte simțurile și viața, ceva care le-a mai rămas zicând că asta le e soarta. Norocul de a fi făcuți din carnea, laptele și grija lor nu-l vom putea plăti niciodată. Ele au preluat stoice sarcina Lui Dumnezeu de a naște și îngriji oameni. Ele fac răbdătoare munca de jos în crearea omenirii, Lui Dumnezeu ne mai rămânându-i decât comoditatea elegantă și formalitatea de a sufla duh de viață peste noi cu bagheta Sa divină. O singură dată s-a murdărit Dumnezeu pe mâini de lut, când a făcut primul om, bărbatul, care de asta este mai urât decât femeia, fiind făcut din lut. Apoi, fiindcă se știe cât de curat și septic este Dumnezeu, a găsit artificiul perfect pentru crearea oamenilor : A luat o coastă de-a bărbatului și a făcut din ea femeia care de asta e mai frumoasă, ne fiind făcută din lut murdar luat de Dumnezeu de prin smârcuri și mlaștini cum a fost făcut Adam. Ca treaba cu crearea oamenilor să fie perfectă și să nu mai fie o sarcină personală a Lui Dumnezeu să-și piardă timpul cu munca brută a creării atâtor miliarde de oameni, a băgat în sarcina femeilor îndatorirea de a scoate oamenii din ele din suferința, sângele și sudoarea lor și nu știu de ce ca o compensare a datoriei lor de a fi însărcinate nu le-a scutit Dumnezeu de chinul de a naște în dureri. Odată cu prima naștere a Evei și tocmai din vina păcatului ei tot nasc femeile în dureri. E voia Lui Dumnezeu și nu știu dacă femeile ne mai suportând această voie nu e un păcat că au ales să-și scoată copiii din burtă prin cezariană uneori. Nu știu dacă trebuie să mulțumim Lui Dumnezeu pentru norocul bărbaților de a nu ști ce înseamnă durerile facerii și alte dureri ale lor din care bărbații dobândesc un profit existențial de liniște și siguranță. Atâtea dureri și neajunsuri ale femeilor ar fi trebuit să sensibilizeze bărbații să nu mai vrea să se împreuneze cu ele niciodată din frondă pentru suferința și neajunsul gravidității lor ulterioare. Căci a fi femeie și gravidă e ceva grav după chiar sensul cuvântului. Înseamnă că ceva cauzează consecințe grave biologiei și vieții femeii. Dumnezeu știa că unii bărbați vor conștientiza asta și vor deveni miloși cu partenerele lor de existență, ne mai voind să se împerecheze cu ele iar asta va emancipa întreaga lume masculină într-o revoltă, o grevă și un refuz al împerecherii, lucru inacceptabil pentru economia planurilor creaționiste ale Lui Dumnezeu pentru oameni pentru că ar fi însemnat să-și ia singur Dumnezeu următoarele sarcini : ori să lase toate femeile gravide din duh sfânt cum a făcut cu Fecioara Maria, ori să purceadă a se murdări de miliarde de ori de lut pe mâini, golind de nămol toate mlaștinile pământului sau ogoarele de pământ să ne facă pe noi cum a făcut din lut primul om prototip, Adamul. Imposibil acest lucru pentru prestigiul Lui Dumnezeu. Și atunci a venit tot Dumnezeu și a băgat în capul bărbaților instinctul sexual, mreaja care-i încântă de promisiunea libidoului, o formă de foame ce se alină prin orgasm, furnizorul senzațiilor plăcute ale cărnii într-o lume a cărnurilor cu maxime dureri care suntem noi oamenii. Femeile sunt doar un pretext în potolirea acestei înfometări biologice a bărbaților. Un pretext și un accesoriu rânduit exclusivist de Dumnezeu pentru binele acestor indivizi, bărbații, preferații Lui Dumnezeu, atâta vreme cât El s-a gândit prima dată să facă un bărbat și nu o femeie, viețuitoare de categoria a doua în optica Lui Dumnezeu, care nu are voie în altar și nici în biserică atunci când are scurgerile corespunzătoare ratării atâtor nașteri în fiecare lună, care trebuie să fie supusă bărbatului prin taina cununiei, iar precum Dumnezeu este cap bisericii, bărbatul trebuie să fie cap femeii lui. A fi femeie și a trăi conștient ori inconștient cu acest stigmat pus de Dumnezeu pe capul lor pare o înșelătorie și o stratagemă, o mreajă dispusă de Dumnezeu pentru a-şi împlini planul practic creaționist. Totul e o înșelătorie în planul creaționist în ceea ce privește perpetuarea speciilor. Dumnezeu a dat culoare și miros florilor. Numai după aceea albinele au venit curioase să vadă ce e și astfel au polenizat florile. Din poruncă divină și fără mreaja culorii, parfumului și polenului nici o albină nu venea conștiincios la nici o floare dacă nu avea ceva de câștigat pentru a-şi potoli foamea, dată ființelor atât de genial tot de Dumnezeu. Foamea e tot ce mobilizează lumea și existența tuturor ființelor. Nici sâmburii din pomi nu erau culeși de nimeni din conștiința împlinirii și ascultării poruncii divine de a fi băgate în pământ de creaturi să germineze dacă nu erau învelite de un miez dulce și parfumat, foarte bun pentru potolirea foamei speciilor. Nici femeile nu ar fi fost lăsate gravide dacă nu erau atât de frumoase, atrăgătoare și brave cum sunt, iar bărbații nu aveau cum să-și potolească instinctul sexual, al șaptelea simț rânduit lor de Dumnezeu, pentru ca bărbații să ia miezul lor dulce, să le violeze metodic pentru propriul uz și pentru împlinirea poruncii divine de a se înmulți și umple pământul. Pentru asta eu nu mai știu dacă trebuie sau nu să mulțumim Lui Dumnezeu. Faptul că oamenii, femeile și bărbații aduc prinoase și fierbinți manifestări de dragoste Lui Dumnezeu cu toate ocaziile și din toate motivele îl pun pe Dumnezeu într-o plăcută lumină în optica religioasă a omenirii, dovedind că e inutil și perdant a "cerceta aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi". Să luăm deci de bun tot ce Dumnezeu ne-a hărăzit, faptul că El a condamnat femeile să existe întru beneficiul bărbaților, să le fie supuse, sclave și soții. Asta dacă ai norocul să-ți dea Dumnezeu una. E un noroc pervers și mizerabil, dar dacă vine de la Dumnezeu trebuie să-l acceptăm fiecare după conștiința lui, să dea gir sau să cârtească rânduielilor Lui Dumnezeu. Căci e un noroc să-ți dea Dumnezeu o soție, spre norocul tău și spre paguba ei. În primul rând e o pagubă și un neajuns să te naști. Apoi e o pagubă să fii om. Și dacă te-ai născut om e o pagubă să fii femeie. Femeile din start s-au născut cu mai puține avantaje și mai puține drepturi decât bărbații. Nu trebuie decât să vedem preferința și partipriul clar pe care l-a avut Dumnezeu pentru bărbați. Fiind și El tot bărbat, Dumnezeu a dat dovadă că e misogin căci a simțit necesitatea de a crea întâi bărbatul în proiectul Său creaționist, apoi, gândindu-se mai bine și reconsiderându-şi proiectul inițial a realizat că e bine să facă și femeia nu pentru că era o urgență primordială a proiectului vieții cum l-a considerat pe bărbat și l-a făcut dintâi, ci pentru că Dumnezeu după toată Facerea Lumii trebuia să se odihnească. Iar femeia a fost sclavul ideal care l-a exonerat pe Dumnezeu de datoria perpetuului act creaționist, ca să împlinească cu prețul cărnii și muncii ei trebuința de a umple și popula pământul. Nu-mi mai rămâne decât să mulțumesc Domnului că mi-a dat privilegiul să fiu bărbat și să trăiesc înconjurat de o lume de femei. Să mă rog Domnului pentru sănătatea și binele lor care sunt relative și precare în fapt. Și față de femei să am un respect mare cât de la pământ la cer și o vinovăție tot atât de mare. Căci și din cauza mea poate o mamă a murit și o soție se chinuie să mă îngrijească. Căci femeile ar fi meritat mai mult. Iar eu pentru că în fața Lui Dumnezeu nu pot fi avocatul tuturor femeilor, chinuitele pământului, îmi limitez datoria de a lăuda toate femeile pământului, mame, soții și fiice lăudând pe singura pe care mi-a dat șansa Dumnezeu s-o am, soția mea. Pe ea o cheamă Camelia. Are nume de floare exotică și suflet de aur și trist o iubesc din motivele arătate mai sus. Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste este scrisoarea de dragoste pe care o scrii pentru soția ta. O, draga mea soție, cum nu sunt eu un pământ sigur și curat pe care să calci, unul fără bălți și șerpi prin bălării să te muște...? Cum nu sunt apa pe care-o bei să te răcorească de sete..? Cum nu sunt eu medicamentele... toate medicamentele pe care le iei, și cele pe care nu le iei căci nu știi că-ți trebuie ca să-ți fac bine..., ca să repar în tine acel ceva ce nu vreau sa se surpe..., temelia cetății inimii și vieții tale lovită la bază de atâtea ghiulele ale demonilor, bolilor, răutăților și necazurilor din viața ta..., când zidurile vieții tale plâng, crăpate, lovite de ghiulele la bază, tremurând sub greutatea sufletului tău ce-l dețin...? Cum nu pot să pun alte cărămizi noi din cele ce ți-au fost lovite de viață...?, căci e păcat ce muzică și câtă splendoare se aud sus deasupra zidurilor lovite ale vieții tale, sus acolo la tine în suflet, în inimă, acolo în ființa ta unde se aud atâtea muzici și unde e atâta lumină de Rai reflectată prin vitralii până jos în strada vieții, rece, murdară, nepăsătoare față de tine... Cum nu sunt eu o nouă viață pentru tine ca să-ți ajungă să-ți desfășori minunea de suflet ce-l ai... şi ca să poți zâmbi și tu vreodată pe lume..., deplin, ...fericită..., odihnită..., sănătoasă..., împăcată...? Cum nu sunt Dumnezeu să te mântui... ! Cred că am să mă strădui, nu știu de voi putea vreodată, să învăț a-ți face bine ca Dumnezeu... Dumnezeu mă va simpatiza... Va zice : "Ia uite..., unul care vrea să mă mai descongestioneze și scutească de-o treabă cu un suflet... Bravo amice... Ești salvat..., și tu, și sufletul soției tale iubite..., al tuturor soțiilor și mamelor de pe acest pământ". O, Doamne, e inutilă bucuria de care te bucuri în privința mea căci dacă eram călcat pe trecerea de pietoni de o mașină și intram în comă avea-vei Tu să mai fi vrut să salvezi vreodată aceste minuni, femeile, dacă eram o legumă legat la aparate pe patul de spital și nu mai aveam puterea să scriu pentru ele cea mai frumoasă pledoarie și scrisoare de dragoste ?