95) CÂND NU MAI AVEM NIMIC DECÂT LACRIMI ȘI O VIAȚĂ LEGATĂ CU AȚĂ
1) Pentru orbii din naștere lumina e neagră și întunericul alb : o minune a Lui Dumnezeu. Ne așteaptă în Rai nenumărate astfel de minuni ca să ne facă să leșinăm de plăcere căzând sfârșiți de extaz pe spate pe pajiștile Raiului cu picioarele în sus ca găinile bete după ce-au ciugulit vișine din vișinată aruncate la gunoi. Am văzut un pianist orb. E japonez ; se numește Nobuyuki Tsujii. Cât talent i-a dat Dumnezeu ca să mânuiască toată claviatura pianului fără s-o fi văzut vreodată ! El e orb din naștere ; deci n-a văzut lumina zilei niciodată, nici culorile, nici obiectele, nici forma clapelor pianului. El când se așează la pian își ia prima dată un punct de reper, o clapă pe care o știe el pe care o pipăie ușor, apoi, pe baza asta și studiind în prealabil piesa fără partitură ajutat de cineva sau din audiție, începe să ivească muzica. Și să vezi ce pasaje dificile atacă fără să vadă locul de acționare a clapelor, uneori depărtate, punând degetul exact pe clapa care trebuie, fără să o rateze, cu o precizie uluitoare ! Întrebat fiind cum se descurcă cu pianul în asemenea condiții fără să vadă claviatura și partitura, pianistul orb a răspuns că lui nu i se pare atât de greu deoarece în lipsa vederii pianul a devenit o parte a corpului său, un organ care funcționează în sinergie împreună cu toate celelalte, devenind înlocuitorul simțului văzului care îi lipsește. Asta te face să te gândești că aici negreșit pare a fi mâna Lui Dumnezeu așa cum ne place nouă să credem și să zicem placizi și obosiți a ne mai bate capul și gândi la tot și la toate analitic când vedem că ceva este inexplicabil. De ce să gândești vreodată ceva analitic și iscoditor ? Atunci când ceva pe lumea asta e inexplicabil și pare o minune, nu e mai comod să zici că e un miracol al Lui Dumnezeu ? Comoditatea și relaxarea minții e o copie a comodității și relaxării cărnii care e o caracteristică a opțiunii comportamentului regnului animal. La fel și curentul electric, caută o cale mai simplă și comodă de a ajunge de la plus la minus ; și cum găsește una mai scurtă face scurtcircuit. La fel și ființele vii au voința reflexă de a simplifica efortul și a-l doza optim astfel încât să nu cheltuie inutil energie într-o realitate unde obținerea energiei e o luptă numită lupta pentru viață. Iată, ființele vii trebuie să lupte pentru viață într-o lume creată perfect în care nu există resurse disponibile și inepuizabile la discreție pentru toți iar urgența pe care și-o pun speciile și indivizii ei e de cine pe cine mănâncă mai întâi, deci cine pe cine ucide, adică cine rezistă. Cine nu rezistă are asigurat un loc mai norocos și fericit în Rai doar după ce moare. Și majoritatea dintre oameni nu rezistă în încercările dure ale vieții numite mai blând așa decât selecția naturală a speciilor. Deci al lor e Raiul, al celor dezavantajați de soartă care decretează moartea celor slabi și triumful celor puternici. Astfel, ca și în cazul animalelor, și între oameni e valabil instinctul de a se suprima unii pe alții pentru supremație, pentru mândrie, pentru satisfacție. Animalele au luat-o mai simplu : ucid ca să mănânce, ca să trăiască. Oamenii au încetat a mai fi canibali dar nu și criminali. Se omoară unii pe alții nu să se mănânce ca dobitoacele ci pentru plăcere, pentru satisfacție, pentru răzbunare și potolirea unor prejudecăți și vanități. Nu sunt vanități toate ? Privind la scară macro, istoria omenirii e cronica și istoria vie a unor crime scrise sub ochii străbunilor noștri apoi ai noștri, crime înfăptuite ca rezultate ale vanității unor ambiții duse la extrema răutății, iar epocile și societățile sunt construite pe o temelie de schelete descărnate de carnea unor foști oameni condamnați a muri cu zile, a muri mai devreme, a muri căci așa cere satisfacția celor ce-au rămas și rezistat, fericirea celor de deasupra fiind posibilă și exultând pe sângele îngropat și carnea putrezită a scheletelor celor oprimați din pământ. Deci nu contează că ne convine sau nu această tragică situație, trebuie să ne alăturăm trendului și modei de a socoti smeriți și cuminți ce bune sunt toate întocmite de către Dumnezeu care a făcut posibilă toată istoria dramatică și criminală a lumii așa cum s-a întâmplat ea...! Trendul și poziția oficială a lumii preponderent religioase ne îndeamnă să socotim smeriți ce lume minunată a făcut Dumnezeu și asta ne-a adus satisfacția, trebuința, sentimentul și necesitatea de a ne fi de ajuns, de a fi mulțumiți, fericiți și satisfăcuți, când Dumnezeu ne-a spus să stăm bine și cu frică, să stăm comod, să nu-L călcăm pe bătături, că nu e treaba noastră să depunem eforturi să gândim, să cercetăm, să cunoaștem binele și răul, să solicităm și să dobândim răspunsuri în legătură cu lumea și viața de rahat în care înotăm și să renunțăm la întrebări necuviincioase care nu se pun Lui Dumnezeu și evident că nu au nici un răspuns, fiind întrebări retorice...! Suntem îndemnați de trendul înțelepciunii teologice oficiale să simplificăm totul și să ne conservăm eforturile gândirii, rațiunii și logicii și energia trupului când ni se reamintește ca să știm și luăm aminte, să avem voință, ambiție și o necesitate vitală de a percepe și înțelege din cărțile sfinte și învățătura religioasă că există undeva un Dumnezeu Atotputernic, care are putere și competență pentru tot și toate și are un răspuns la tot ce ne nedumirește și o rezolvare la toate problemele pe care le avem vii sau morți. Ok. Dacă toate aceste învățături și virtuți religioase de sorginte divină ar fi completate în tandem și de disponibilitatea palpabilă și practică a Lui Dumnezeu de-a ne lua în seamă și a ne oferi explicații și soluții practice, urgente și utile la degringolada și marasmul vieții noastre, totul ar fi perfect în legătură cu chestiunea religioasă ce-l propun pe Dumnezeu drept iubitor de oameni. Din realitatea înconjurătoare vedem că lacrimile și sângele vărsat al oamenilor, munții de cadavre nevinovate transformate în ogorul de schelete subteran, stau mărturie a evidenței nepăsării și disprețului atât de clar al Lui Dumnezeu pentru noi cei care am fost puși să trăim cu nodul necazurilor în gât și cu boala și moartea în sân. O lume minunată creată de Dumnezeu genera ca izvoarele care ies natural din munți soluții fericite pentru existența umană și pentru viața asta legată cu ață. Aceste soluții Dumnezeu nu ni le dă mură-n gură ci ne lasă să le găsim singuri în jungla vieții și așa cum în calea de-a da roade cele mai multe flori ale pomilor pier, așa și noi sucombăm pe capete în încercările vieții noastre, una singură pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Ratându-ne cu toptanul majoritatea dintre noi singura viață disponibilă în posibilitățile și probabilitățile acestui univers, Dumnezeu nu are un partipriu terestru cu noi, El ne-a și spus că ne transformă întâi în pământ, și abia apoi ne așteaptă în Cer, iar pe pământ poate să ne ia dracu' oricând, oricum și la orice oră potrivit voiei sau nătângiilor noastre sau liberului arbitru cum cu elocință ne declamă să înțelegem din toată litera cărților sfinte. Deci asta e voia Lui Dumnezeu care e suverană și e inutil să-L acuzăm pe Dumnezeu că nu catadicseşte a ne da mai multe explicații pentru insuccesul nostru terestru, necrezându-ne în stare să pricepem vreodată ceva din toată știința chestiunii religioase și a sfințeniei Sale de care este înconjurat și cu care se ocupă în Cer. În ziua când oamenii L-au descoperit pe Dumnezeu cu competențele și veleitățile Sale cosmice și mărețe, au zis Evrika ! S-a terminat astfel cu greul, s-a terminat cu nefericirea, cu insatisfacția. S-a găsit astfel soluția salvatoare la tot ce nu are o soluție și surogatul de răspuns la tot ce nu are un răspuns. Religia e-o pace și-o odihnă accesibilă care nu costă nimic într-o lume în care prețul păcii este războiul și prețul odihnei e ruperea de oase. A te mai gândi la minunile Dumnezeiești și a căuta explicații într-un cer vid care nu poate da nici o explicație e o cheltuire inutilă și caducă de efort și energie. Oamenii, împreună cu tot regnul animal își simplifică și își dozează foarte mult efortul. Când stăm pe scaun ne place în mod natural să stăm picior peste picior ca un picior măcar să stea mai relaxat. La fel fac și caii care stau tot timpul în picioare și în această poziție își mai odihnesc și ei câte un picior lăsându-şi greutatea când pe unul, când pe altul. La fel e și cu mintea și gândirea oamenilor care caută odihnă și relaxare psihică. Ne place să căutăm minții pacea și relaxarea neantului de dinaintea nașterii când nu eram nimic și nu dezvoltam nici un efort intelectual, nici un neajuns existențial. Efortul înseamnă durere iar durerea înseamnă consum iar consumul doare căci distruge perfid și duce mai repede la moarte. Noi urâm moartea deci nu ne place efortul care ne duce la ea. Ne place imobilismul și dulcea letargie din Rai unde ne conservăm energia și nu ne doare nimic căci am scăpat de corpul plin de boli ca de o haină plină de molii, păduchi și ploşnițe. Pentru ce să-ți obosești mintea și să-ți arzi neuronii ca să cercetezi, iscodeşti, scorneşti, înțelegi și afli totul, riscând în primul rând să afli că pur și simplu Dumnezeu nu există și nici o urmă de sfânt și înger corespunzător prin cer, popularizați cu atâta entuziasm și emfază de învățătura religioasă, când e mai simplu și comod să spui, atunci când nu înțelegi ceva, că e mâna Lui Dumnezeu în toate ? Comoditatea ființelor umane însă e diferită de a dobitoacelor ; e o deformare profesională și o copie la indigo în avanpremieră a habitudinii și năravurilor viitoare pe care le vom avea în Rai acolo unde totul va fi o relaxare prin definiție, fără efort, fără muncă, fără durere, întristare și nici suspin. Deci când vedem minuni pe lumea asta, obosiți și indolenți prin năravul de-a ne gândi genetic nu la urgența acestei lumi ci la lenea și relaxarea din Rai, foarte frumos le punem toate pe seama Lui Dumnezeu, punându-i în cârcă totul, toate minunile și toate frumusețile, scârbiți și obosiți a mai gândi și analiza vreodată ceva, cu mintea mustind de euforia Raiului și reverenței lingușitoare pentru Dumnezeu care e artizanul tuturor minunilor din acest univers și năvodul unde se prind toți peștii recunoștinței noastre pentru El. În acest sens și minunea unui pianist orb e creștinește a spune că se trage de la Dumnezeu.
2) Dar să lăsăm un pic această lene a gândirii care ni se cere prin program divin spunându-ni-se că nu trebuie să fim deștepți și să știm mai multe și că trebuie să ne păzim vârtos a fura mere din pomul cunoașterii binelui și al răului. Să lăsăm puțin trasă pe dreapta această îndatorire a autismului programatic pe care Dumnezeu ni l-a solicitat când ne-a spus că nu e bine să mâncăm mere din pomul cunoașterii binelui și răului și să analizăm un lucru simplu și incredibil : Cum a putut să îngăduie Dumnezeu ca printre atâtea alte tragice și rele situații existențiale pentru oameni să existe orbi din naștere ? Nu știu să fi avut Creatorul o bucurie sau satisfacție când a creat cârtițe și râme care nu văd fiindcă nu le trebuie acolo în pământ, dar cu ființele de la suprafață și cu oamenii iubitori de lumină și cunoaștere ce-a avut ? Beneficiul dulce al vederii nu era un minus și un pericol pentru univers și nici pentru Dumnezeu, pentru posibilitățile și bucuria ființelor de a recepta realitatea înconjurătoare prin toate simțurile date de Dumnezeu pregătite la maxim în așa fel încât să nu existe drame ale firii ca orbi din naștere, gemeni siamezi concrescuți, ciungi, ologi, muți, surzi, autiști, hermafrodiți femei cu aspect delicat feminin, cu sâni apetisanți dar cu testicule și penis în același timp ori alte pozne ale firii ce mai sunt îngăduite de Dumnezeu în lumea asta. A fi orb din naștere sau în general a fi handicapat e o ofensă adusă de către univers și implicit de către responsabilul cu crearea universului unei creaturi care a fost posibil să existe între coordonatele carteziene ale acestui spațiu și timp, cu titlu de lucru perfect al mâinilor creatoare divine. Universul de fapt nu are nici o vină pentru toate dramele și tragediile umane, ca efecte adverse scăpate de sub control ale contribuției Lui Dumnezeu la crearea lumii și-a omului. În fapt universul nu gândește, o facem noi pentru el ; și gândim logic și analitic mai departe fiindcă suntem în elementul obișnuinței naturale a minții noastre să facem așa. Ducem analiza până la capătul firului când nu mai găsim pe nimeni decât pe Dumnezeu pe care punem geana și ochii bănuitori ca pe un șoarece speriat în colț și-L întrebăm răspicat să ne spună ce amestec a avut în toate ? A avut ori n-a avut vreun amestec în toate cu privire la crearea spațiului, timpului, galaxiilor, planetelor, animalelor și oamenilor fie ei teferi sau orbi din naștere, leproși, ciumați, canceroşi ori buboşi, criminali și victime, asupriți și asupritori și pentru ce trebuiau să fie toate aceste pozne ale existenței umane și ale firii de trebuiau să mânjească vreodată tabloul frumos al realității înconjurătoare din acest colț de univers unde ne-am trezit trăind și respirând ? Când te gândești că Dumnezeu n-avea nici un motiv și interes alert și logic să dispună nașterea unor oameni care să fie răi și bestii ori handicapați sau orbi, muți, surzi prin definiție și din capul locului îți dai seama că e cu neputință asemenea posibilitate de eroare și rateu al Creațiunii făcut cu voie sau fără voie de Dumnezeu. Dumnezeu nu putea fi atât de crud ori neprevăzător încât să văduvească o ființă vie numită om a se bucura de lumina ochilor din naștere ori să-i fie periclitată printr-o mie de boli perfide sănătatea corpului creat chiar de Creator. În consecință devine aproape clar că toate dramele și tragediile umane țin de evoluția aleatorie a biologiei, evoluția speciilor, și efectul asupra acestor specii al tuturor fenomenelor din univers unde guvernează haosul, entropia, dezordinea, lipsa de armonie și perfecțiune. Creațiunea înseamnă implicit perfecțiune. Perfecțiunea și excelența sunt atuurile unui Dumnezeu. Din aceste calități pe care le are în principiu, Dumnezeu putea să molipsească și înzestreze nemijlocit și infailibil pe toți indivizii speciei umane, numai fiindcă se numește Dumnezeu și e un creator de oameni, care are abilitatea, sămânța divină a perfecțiunii în Sine și astfel puterea, abilitatea de a acorda moștenire genetică divină oamenilor și statut princiar nemijlocit de sfințenie, excelență și perfecțiune, în contra la ceea ce avem evident și cu ghiotura acum pentru destinul uman, numai luptă cruntă, adaptare și rezistență contra încercărilor dure ale existenței și selecției naturale a speciilor și indivizilor. Dumnezeu putea să lase numai pentru dobitoace selecția dură a indivizilor, să ne scutească de s-a chemat Tatăl nostru din Cer de toate greutățile și încercările vieții, de dramele și ororile ei, de realitățile ei sinistre, ca dovadă și chezăşie vie că El există nemijlocit și se manifestă voluntar și cu bunătate naturală să inspire indivizilor creați virtuțile molipsitoare divine izvorâte din existența intrinsecă a acestei entități frumoase în concept, dezamăgitoare în practică numită Dumnezeu. Se pare că Dumnezeu n-a vrut să arunce în omenire liber și necondiționat virtuțile și calitățile Sale, genele Sale și sângele Său albastru divin. Ne-a dat sânge roșu și degrabă curgător ori bun de omorât omul prin tensiune și înfundarea cu aterom a vaselor de sânge și alte afecțiuni ale sănătății hărăzite bietelor noastre trupuri bolnave cu atâta talent și erudiție de Creator pe capitole distincte în tratatul de medicină și farmacie în planul creației tuturor bolilor și metehnelor omului sărman. N-a vrut pur și simplu și n-a avut de gând Dumnezeu să ne facă aidoma Lui, infailibil de sănătoși și rezistenți, să se multiplice nemijlocit în noi, preferând să rămână singur și neștiut în univers, inutil de sănătos, rezistent, nemuritor și rece ca un luceafăr al lui Eminescu. Astfel se explică toată drama umană și tot ce se petrece sângeros în lumea oamenilor, acești soldăței de plumb, joaca și ocupația predilectă a Lui Dumnezeu. Astfel, nu poți să nu rămâi cu lacrimi pe obraz și iremediabil trist când vezi că toate probele triste și tragice ale vieții îți creează o indispoziție și imunitate infinită la credință văzând pe de o parte cum există cu apostila Lui Dumnezeu trista realitate cu oameni născuți orbi ori cu cel mai mic handicap, ori pe de altă parte văzând toate nenorocirile și nedreptățile care ni se întâmplă cu toate gărzile divine și îngerii păzitori ai oamenilor înarmați până-n dinți inutil și care așteaptă pe margine să se întâmple întâi crimele, apoi vin cu dubele și-i ia pe unii în rai, pe ceilalți în iad. La un moment dat toți suferim o tragedie, un accident, un necaz, un neajuns. Ce sunt acestea ? Toate sunt proba că Dumnezeu nu există. Ori dacă nu există, nu-i pasă, ceea ce-i exclus. Prin urmare mai verosimil putem deduce că nu există. Dar nu putem rezista toți la această constatare, nu putem procesa ușor această bulversantă descoperire logică a inexistenței Lui Dumnezeu, căci ea e o rană deschisă a sufletului și minții noastre ; de aceea, apărați de anticorpii noștri, așa cum orice rană se prinde, noi și mai mult Îl vom iubi pe Dumnezeu de acolo din neantul Său de niciunde și de nicăieri, motivându-L și obligându-L să existe măcar în creierul nostru, prin voința noastră de pace, de bine și de fericire. Atâția oameni care suntem, născuți pentru-a muri efemer peste-o vreme, și nu așa ușor ca o râmă ci dramatic îngropând de vie o viață de emoții, de dragoste și sensibilități în întunericul sordidului sicriu, e încă o probă că Dumnezeu se ține departe de noi și de posibilitatea de-a ne fi părintește util practic, rămânând cea mai frumoasă utopie și cel mai frumos romantic vis omenesc. Cine știe, mișcat de aceste visuri frumoase omenești, însuflețit de lacrimile și credința noastră în El, și plictisit a mai vegeta inutil în univers, Dumnezeu va purcede cândva să existe... Când va purcede să existe de dragul nostru, nici nu vom băga de seamă când s-a născut sub ochii noștri și totuși atât de departe de ei... De atunci încolo veți vedea o lume fericită pe pământ iar Raiul din Cer va deveni o redundanță inutilă și va da faliment sub realitatea unui pământ fericit unde nu se vor mai naște oameni orbi, surzi sau muți, ori nu vor mai fi nefericiți și nenorociți, că nici unul din voi de-ați fi fost Dumnezeu pentru o zi n-ați fi dispus o asemenea cruzime a firii peste omenire, nici toate celelalte cruzimi din istorie întâmplate din voia și sub ochii mirați și plânşi ai Lui Dumnezeu, cum nu-L putem noi înțelege pe El cât ne-a iubit...
3) Să spunem prin reducerea la absurd, metoda folosită în știință, că Dumnezeu există și că a creat ceva în acest univers, după cum ne spune în Cartea Sfântă, că a creat de fapt totul, spațiul, timpul, materia și antimateria, vidul și materia neagră secretă care e de fapt 95% din tot ce conține universul, apoi niște extratereștri, sute de mii și milioane de lumi printre care și a noastră. A spune că Dumnezeu e artizanul tuturor acestora e atât de comod și la îndemână omului și atât ne place, ne liniștește să spunem astfel ! Omul e analitic și comod și judecă optim. Deci mai optim e să spunem despre noi și toate, bune, rele, buni sau răi că am fost făcuți de Dumnezeu decât să ne hazardăm în speculații eretice, ateiste, sceptice, toate obositoare și inutile prin îndrăzneala și lipsa lor de eficiență chiar dacă și speculațiile pot fi pertinente uneori. Făcând însă experimentul de a ne lua de pe ochi pentru o clipă ochelarii prejudecăților de tot felul vedem că Dumnezeu n-a scontat că nu avea nici un câștig moral și sufletesc ca să creeze o lume și niște oameni imperfecți cum suntem și să nu prevadă în primul rând înainte de-a ne crea că cea mai mică disfuncție în sistem, primele lacrimi ale oamenilor și cel mai mărunt beteşug al nostru se vor întoarce ca responsabilitate împotriva Sa căci Dumnezeu a fost declarat doctor cosmic supercompetent, cu atestat și Atotputernic deci nu trebuie să-i cauzeze că-i punem în responsabilitate faptul că e autor moral a totul, al îmbolnăvirilor noastre, al neputințelor și beteşugurilor noastre și e visul nostru cel din urmă și albia tuturor lacrimilor noastre. Cum există orbi din naștere prin îngăduința Lui Dumnezeu, tot atât de bine puteau și să nu fie tot prin voia și talentul creator divin. Cum există nedreptate și durere, puteau foarte bine să nu fie printr-o simplă voință dispozitorie divină. Putem spune orice despre tarele și defectele omenirii, că sunt de la diavol, că sunt de oriunde. Omenirea cu tot ce are rău sau bun are un autor moral responsabil primordial din umbră pentru toate efectele bune sau rele care au urmat cauzei Facerii Lumii. Autorul ei, Dumnezeu care e Atotputernic și a făcut totul așa precum este de mai este și rău uneori, putea face și altminteri, adică să dea măcar oamenilor, specia Sa preferată tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, ori să-i scutească și lecuiască de lacrimi, nedreptăți, boli și dureri. A încercat Dumnezeu un experiment al fericirii atât de frumos și tentant, dar l-a plasat inutil și tardiv pe lumea cealaltă, deci experimentul e ineficient și inconvenabil, când nimic nu L-ar fi împiedicat pe Dumnezeu să facă Raiul pe lumea asta ori să nu mai facă nimic niciodată și să nu mai ceară nimic de la noi orbii, mizerabilii și canceroşii de pe lumea asta. Oricum, Dumnezeu ne datorează multe, faptul că fiind robi ai Săi îi suntem avocați și tot timpul Îl scoatem din încurcătură nu din interes ci pentru că Îl iubim infinit atribuindu-i Lui toată frumusețea care există în lume și în oameni. Acestea sunt darurile noastre pentru Dumnezeu, ca unii din noi să reușim să tindem să fim buni și blânzi măcar în porții oricât de mici dar eficiente pentru a-i trezi Lui Dumnezeu remușcarea și părerea de rău că atunci, demult ne-a alungat din Rai și ne-a sortit să trăim amar pe pământ ca în iad. Într-o zi Lui Dumnezeu îi va părea atât de rău pentru ce ne-a făcut, pentru că nu s-a gândit El mai demult să fie atât de bun și să ne păstreze în Rai, încât va începe să plângă. Toată primăvara și vara va ploua și va fulgera și tuna, acestea vor fi suspinele Lui Dumnezeu și dorul Lui pentru noi începând a ne iubi pe toți, indiferent dacă am fost sau nu credincioși vreodată, căci Dumnezeu este un exemplu pentru noi, de la El trebuie să învățăm să ne căim și să iertăm acolo unde nimeni nu mai putea ierta și să iubim acolo unde nimeni nu mai putea iubi. Iată exemplul perfect de uzat dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, uitând totul, iertând totul și oferind un exemplu eficace de prestanță a unui Creator care nu știu de ce s-a ocupat de toate ireproșabil, dar numai de noi oamenii, atât de precar, punând în noi atât de puțină bunătate, și ocupându-se de toate perfect, în schimb numai de a fi prieten cu noi și a fi credibil, nu s-a preocupat niciodată cu nădejde. Dumnezeu totuși e fericit pe lângă noi pentru că a scăpat de grija de Sine știind bine că oamenii din toată sărăcia și bucata grijei lor de sine îi vor dărui Domnului din altruism și bunătate cea mai mare parte, ei nerămânând cu nimic decât cu lacrimi și o viață legată cu ață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu