ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII
Iubirea e actul istorico evoluționist prin care unele primate numite oameni s-au despărțit și deosebit de maimuțele originale. A iubi înseamnă a dărui. Desigur, și maimuțele iubesc dar ele pot dărui cel mult o banană, și asta mi se pare doar dacă găsesc o banană mai mare. Oamenii, dimpotrivă, dăruiesc ceea ce au mai bun și atunci ei trăiesc o bucurie mai mare ca a oricărei maimuțe : se cheamă că oamenii iubesc. Atunci, cel ce se simte vizat de această iubire dăruită, se bucură și mai mult decât o maimuță care ar primi cea mai mare banană. El se bucură deseori până la lacrimi și dincolo de ele primind o îmbrățișare de la omul care îl iubește și îi dăruiește această îmbrățișare. Cine trece de stagiul îmbrățișărilor, ca într-un joc pe calculator în care nu ai decât o viață, se bucură de bucuria sărutărilor, care sunt și mai parfumate decât bananele și îmbrățișările. Și atunci se cheamă că iubești, că te topești, că ești pregătit pentru următorul stagiu : Amorul. Nici o maimuță nu știe ce-i aceea dăruire, îmbrățișare, sărut și amor. Oamenii în schimb pentru că sunt buni și perspicace la acest joc al iubirii vor să treacă la alt stagiu al iubirii, superior amorului. Prin amor te contopești cu ființa iubită. Nici nu știi ce să faci ca să-i dai din tine ce-i mai bun, ca o midie care s-a străduit o viață în beznă și singurătate să fabrice o perlă. Nu știu care e bucuria scoicii de-a oferi o perlă, dar știu care e bucuria omului de-a oferi o îmbrățișare, un sărut, dus până la amor și chiar mai departe. Până la ce stagiu poți merge cu iubirea ? Te poți opri vreodată ? S-au limitat oamenii numai a face amor și a avea orgasme și voluptăți care le bucură și gândul și trupul ? Ok. Toți le-am trăit pe toate. Dar cine știe care e următorul stagiu al iubirii, care e următoarea haltă a bucuriilor și suspinelor de plăcere să-mi dea și mie cheia sau parola pentru a continua acest frumos joc. Nu țineți pentru voi iubirea și secretele ei. Dăruiți iubirea. Căci a iubi înseamnă a dărui. Așa începe acest frumos joc.
A iubi e-un act de agresiune ; pentru că în final cel pe care începi să-l iubești ajunge să geamă. Când mergi cu iubirea până la capăt victima ta neputincioasă ajunge să se tânguie, să plângă, să se zvârcolească sub mușcăturile tale, ca o antilopă disperată mâncată de vie de hiene. Adrenalina din carnea victimei o apără de durere pe care de asta nici n-o mai simte ; ea, victima geme doar și plânge. În economia gestionării iubirii universale Dumnezeu a lăsat aceleași maniere de comportament ca între prădător și pradă. Și îndrăgostitul care sărută pătimaș o face pe victima iubirii sale să geamă, și hiena care rupe din carnea antilopei vii o face pe victima ei să geamă. În ambele cazuri prădătorul își linge, iubește și devorează cu pasiune biata victimă. În final toți suntem și agresori și victime în același timp... Și prădători și pradă gemem în măcelul amorului, suntem gravi și pierduți într-o dulce tristețe fără de nici un zâmbet și cu ochii închiși, plângând de plăcere și nu râzând, nici măcar zâmbind de atâta fericire... De durere ne tânguim iubind. Iubim cu inima sfârtecată că n-avem decât o singură viață, decât o singură tinerețe și o singură șansă de a iubi, și aceea de multe ori pierdută ori niciodată găsită : Iubim sărman și auster până când moartea ne va despărți...! Atât de cutremurător și inuman de puțin... De asta gemem și plângem iubind și murind, că am primit atât de puțin de la Dumnezeu din infinitele soluții mult mai convenabile și suportabile cu care ne-ar fi putut ferici fără costuri mult mai mari pentru Domnia Sa... Dându-şi seama în ce impas și disconfort ne-a adus dintr-o comoditate inexplicabilă în munca Sa în tot ce era mai important și esențial pentru noi oamenii și în tot ce putea fi mai dulce în viața noastră adică iubirea, văzându-ne că până și-n dragoste în loc să râdem cu lacrimi în hohote de fericire cum se obișnuiește a se face în Rai, noi gemem și plângem de amor, Dumnezeu și-a reparat pe dată eroarea și nedreptatea făcută cu noi și genial ne-a promis Raiul cu desfătările lui. De-am fi râs de dragoste în hohote fericiți, și n-am fi fost îmbolnăviți plângând și gemând de iubire ca de o boală, n-am fi văzut noi de la Dumnezeu promisiunea nici unui Rai. Cine știe ce efect va mai avea iubirea pentru noi pe-acolo prin Rai...? Poate nu vom mai geme și plânge de amor... Poate o vom face mult mai lată cu iubirea, disperându-L pe Dumnezeu cu pretenția noastră că pentru a iubi, și Raiul e prea mic... Dar cum vom iubi în Rai și ce vom face...? Numai Dumnezeu știe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu