OCHII DIN UMBRA TAINEI DE DOR
Suntem priviți în taină de atâția ochi, fie de îngeri, fie de demoni, de atâtea creaturi în universul ăsta, nimeni nu scapă neprivit.
Sunt ochi din umbră în lumea asta care te pot urmări cu dispreț, cu ură, cu venin, iar din ei nu vor putea ieși niciodată lacrimi de drag și de dor. Dimpotrivă, din unii ochi iese în loc de lacrimi, venin de ură și dispreț la adresa ta.
Oh, în schimb atâția ochi din umbra tainei și a tăcerii lor te-au scăldat în flăcările lor de drag și atâtea lacrimi pe obraji neștiuți în taină și singurătate te-au legănat în luntrile lor de dor și de iubire neîmpărtăşită și tu n-ai știut și nu vei ști niciodată !
Câte lacrimi ai vărsat tu însuți în umbra și în taina unui dor de demult al tău, ascuns, înmormântat în tine, a unei iubiri tăcute și fără speranță pentru cineva ! Iată, până la urmă ca florile de cireș care în calea de-a da roade cele mai multe mor, tot așa și dorurile tale în piept ți s-au zbătut și au murit mai înainte de-a se naște, pierind acel dor și acel drag de cineva, zbătându-se inutil și murind în tine cum ți se zbate în mână o pasăre aproape înecată de viitură ce-o găsești în mâl, zvârlită din cuibul făcut pe pământul din grădina ta...
Iubiri neîmpărtăşite și neștiute ale vieții noastre se sting, se usucă și se stafidesc în inimile noastre ca cireșele de mai în august de pe ramuri prea înalte, care n-au mai putut fi culese de nimeni. Resemnați de dorurile neconsumate și de iubirile netrăite, ceva în inima noastră se abrutizează și devenim duri, ne motivăm iluzoriu că suntem puternici și devenim puternici poate dar atât de relativ. Căci dacă Dumnezeu ți-ar scoate în cale ca o surpriză rară ochi pe care i-ai dorit în taină, să-ți zâmbească și să te privească cu drag cum ai privit tu neștiut, te-ai înmuia sub atâta greutate de dor înviat din uitare oricât de dur și abrutizat ai fi, de șansa unei probe de dragoste ca din Rai la care Dumnezeu ți-a făcut favoarea măcar în vis, acolo, în somnul resemnat în care ne aruncăm toți obosiți ca într-un hamac confortabil al nostru și doar al nostru. Și nu visăm noi acolo, în somnul nostru, care e ca un al doilea acasă pentru noi, nu visăm noi uneori ochi și mângâieri de dragoste ale unor îngeri pe care nu i-am întâlnit niciodată dar, iată, în vis ne zâmbesc și ne sărută lacrimile de dor din gând sau din pleoapele adormite ? De aceea, treziți din somn cu lacrimi reci de două ore în pleoape, sărutate de îngeri, neșterse de ore întregi de vis de dragoste în somn, zâmbim și ne bucurăm treziți de-un vis de dragoste, cadou și bonus de la Dumnezeu pentru noi.
Ah, dacă am putea uni în lumea asta, ochi cu ochi, inimi cu inimi care se iubesc în taină și tăcere până la lacrimi, am putea crea o lume, o altă facere a unei alte lumi pe care Dumnezeu nu a avut-o în vedere, o lume plină de fericire, un mic rai de dragoste în care dorul ar crește neîmburuienit, ci plivit și îngrijit în piepturile noastre și nu ar mai prinde să-i curgă lacrimi de tristețe din trunchi, precum cleiul scurs din coaja lucioasă a cireșilor pe care îl mănâncă copiii când nu pot fura cireșe. Ei, copiii nu știu că acel clei sunt lacrimile cireșilor că nu sunt culeși, că nu sunt furați, că nu sunt scăpați de cireșe și de dor și de taină.
Toate ființele în lumea asta vegetală sau animală, plâng cu lacrimi de rășină sau lacrimi sărate că au un dor de dat care nu trebuie nimănui, care se usucă sub formă de rășină pe trunchiuri de cireși sau lacrimi de dor pe obraji arși de drag neștiut de cineva ! Eu cred că dacă Raiul există, acolo nu se întâmplă nimic altceva, decât se rezolvă toate aceste taine de dor, toate aceste iubiri neîmpărtăşite, și toate mângâierile visate. Da ! În Rai nu ne ocupăm nici pe departe cu vocalize pentru psalmi ci cu vocalize pentru balade de iubire împărtășită și primită. În Rai cel bolnav și urât nu mai plânge că nu poate fi iubit de nimeni căci va fi sănătos și frumos iar iubirea în Rai nu-i ca pe pământ, nu-i ceva de luat ci ceva absolut de dat. Acolo în Rai ai să vezi numai cupluri ciudate : Fetele frumoase vor da dragostea băieților mai urâți, iar băieții frumoși vor iubi fete mai urâte și cu obrajii ciupiți de vărsat. Ce vină au ele ? În Rai s-a terminat cu egoismul, cu mândria și cu prejudecățile de toate felurile. Acolo e o competiție a bunătății și a dărniciei ; se cântă balade de iubire iar psalmii se cântă doar la slujba regulată de la Catedralele de pe pământ. Acolo în Catedrala din Cer, aerul nu mai miroase a lumânări și tămâie, ci a dragoste și dăruire și a căldură de degete care îți răsfiră părul și te umplu de endorfine cum deși nu-l plătești te umple de plăcere frizerul când îți trece cu mașina de tuns pe la ceafă. Căci dacă pe pământ nu-i posibil, în Cer totul e plăcere și acela care-i mai sănătos și mai frumos îl iubește pe cel mai urât, trist și bolnav și îndrăgostit fără speranță. Iar dacă pe pământ dragostea adevărată e doar un vis, în Rai dragostea adevărată începe de-acolo de unde nu mai aștepți nimic în schimb.
Am scris acest poem de dragoste din umbră, gândindu-mă câte priviri și câte gânduri de drag în zadar ni se pierd, sau ni s-au pierdut prin tinerețile noastre, cât am uitat și îngropat în noi, cât dor și câtă dragoste neștiută e în lumea asta în tot și în toate ființele, până și în cireșii care de dor le îngheață lacrimile pe trunchiuri sub formă de clei mâncat de copii... În fapt noi cei de azi purtăm în inimi rănile dorurilor și suferințelor care ne-au chinuit de-o viață și vrem, nu vrem suntem rezultatul a ce-a mai rămas din noi după atâtea lupte duse într-o inimă cât un pumn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu