CUM E SĂ-I IUBEŞTI PE TOȚI ( REACTUALIZAT)

64) CUM E SĂ-I IUBEŞTI PE TOȚI (REACTUALIZAT)

                     1)

  Dacă împarți 1 la 7 miliarde îți dă 0,000.000.000.143. Atât va rămâne din tine, o bucățică infimă de carne și de suflet de dat fiecăruia dacă ai putea să te împarți la toți, să iubești pe toată lumea, pe toți oamenii acestui pământ, așa cum o face Dumnezeu împărțindu-se și dedicându-se altruist tuturor cu atâta ambiție și osârdie. Nu poți să-i iubești pe toți oricât ai vrea ; n-ar mai rămâne nimic din tine. Să fii un singur om, să-i iubești pe toți cum și-a propus programatic Dumnezeu cu o inimă gigantică, să ai grijă de toți cum singur a plănuit Dumnezeu să-și ia această sarcină pe cap, să-i aperi pe toți, să le dai spor în casă și sănătate, să tresari în somn pentru toți ca un părinte pentru copilul său când i se întâmplă fiecăruia câte un necaz, să plângi pentru toți când mor pe-un capăt toți pe rând din cei 7 miliarde de oameni ai acestui pământ pe care ai vrea să-i iubești, cum îi iubește și cum plânge Dumnezeu pentru toți și cum face tot posibilul să ne salveze, să ne scoată virtual din ghearele morții definitive și din iad, când în realitate suntem morți sadea, morți de la groapă care nu se mai dezgroapă. Iată, Dumnezeu face totul pentru noi să ne salveze, să ne salveze sufletele, să ne salveze mofturile, fasoanele și nimicurile care suntem, făcând toate aceste lucruri bune și salvatoare pentru noi încât Dumnezeu prin toată treaba cu care e investit de univers pentru a ne fi de folos și alături El e gestionarul de serviciu al tuturor nimicurilor care suntem și face și El atât cât poate să ne scoată din ghearele neființei și ale neantului, insolită pretenție a umanității încât să faci toate aceste lucruri pentru ea e peste puterile omenești și numai Dumnezeu mai are o soluție bună pentru noi și suntem mândri că avem acest noroc : norocul de a muri și a o termina odată pentru totdeauna cu toată această chestiune practică a simțurilor vii, o cacealma prin care niște extratereștri din univers numiți oameni sunt escrocați la modul practic de bucuria și înțelesul unui profit al existenței lor, dându-li-se în schimb afundarea și turmentarea dulce și mângâietoare a visului searbăd al lumii alegorice și vieții de apoi... Te apucă râsul și plânsul imaginându-ți niște extratereștri de aiurea din acest univers visând la o lume a lor de apoi, neapărat mai bună, proba clară că lumea în care-au fost aruncați dintâi de Creatorul lor e un rebut în toată regula, un loc al schingiuirii, oprimării și genocidului cosmic. Ce e Opera Lui Dumnezeu dacă nu un lagăr de concentrare în care trebuie să faci penitență până la moartea ce devine o salvare ? Nu sunteți de acord cu această teorie ? Atunci trebuie să fiți de acord că dacă lumea nu e un măcel în care Dumnezeu asistă și zâmbește satisfăcut, ea, lumea e un căcat foarte natural și normal în care un Dumnezeu al excelenței nu are nici un amestec ci numai evoluția biologică a speciilor și dura selecție naturală a lor care elimină în draci perdanții slabi și nefericiți și lasă numai campionii să se dezvolte și triumfe. Toată literatura și arta, toată lirica și religia nu înseamnă decât plânsul unor specimene handicapate care nu rezistă competiției eliminatorii a selecției naturale a speciilor și ca efect varsă lacrimi de durere alinându-şi suferințele în fanteziile visurilor unei lumi de rezervă numită lumea de apoi. Aici, în acest ocean de fantezie a lumii de apoi se varsă și capătă o soluție fiecare firicel de izvor de suflet omenesc încât lumea cealaltă e o imensă ciorbă de suflete amestecate cu tot felul de arome date de mărunțișurile, ighemonicoanele, pretențiile, vanitățile și nimicurile vieții fiecărui credincios. Numai Dumnezeu mai poate rezista unui asemenea aflux de culme a capriciului absolut al tuturor visurilor paradisiace cu care poate agasa creatura pe un Creator.

                       2)

  Ar fi imposibil omenește să porți în suflet așa o iubire mare de dat tuturor cum poate Dumnezeu să ne dea, e imposibil să verși atâtea oceane de lacrimi de plâns pentru toți, atâta blândețe și tandrețe de împărțit tuturor cum a plâns și a suferit însuși Iisus pe cruce pentru mântuirea tuturor... N-ar mai rămâne nimic din tine dacă te-ai dărui cu iubire tuturor, te-ai dezintegra dacă ai vrea să fii ca Dumnezeu și să-i iubești, să-i salvezi și aperi pe toți de necazuri, boli, metehne și duhurile rele ale iadului. La Dumnezeu totul e însă posibil. El e Atotputernic. A luat El grija tuturor oamenilor : să-i iubească, să le poarte El de grijă, să-i plângă și judece când or muri, apoi să-i mântuiască și astfel să le ofere locul și culcușul cald în Rai... Ce ușurare pentru omenire că nu trebuie să-și mai poarte singură de grijă pentru chestiunile ultime și capitale, lăsând totul, și naștere și nuntă, și iubire, și ură, și hrană, și bătrânețe, și boli, și moarte pe mâinile Lui Dumnezeu, să ni le gestioneze El cum știe mai bine... Că drept să spun, de asta nici nu-L invidiez pe Dumnezeu pentru grija ce ne poartă și pentru câte griji are pe cap și-şi face pentru noi, asta fiind, curios lucru,  specialitatea Sa predilectă în acest univers infinit cu atâtea alte mistere și chestiuni serioase, complicate, inimaginabile și tulburătoare pentru mințile noastre limitate... Înscriindu-se voluntar în predilecta opțiune a gestionării destinelor noastre efemere, nu-L putem decât compătimi pe Dumnezeu care a ales să se plafoneze ocupându-se și cheltuindu-şi timpul cu atâta mărunțiș, adică să-și sacrifice orice alt rost cosmic mai important pentru a se ocupa erudit de nimicnicia și mizeria efemerității noastre. Să-și piardă Dumnezeu timpul și rostul ca să fie totdeauna bun, apt și prompt pregătit pentru drămuirea existențelor de efemeride care suntem mi se pare o pierdere și o inutilitate nu numai pentru Dumnezeu dar și pentru univers. Să fii un Demiurg și să alegi plafonarea și ratarea carierei divine doar ca să te ocupi de oameni, niște cărnuri adunate, întâmplătoare și efemere, vulnerabile, și să te ocupi ca Demiurg de mofturile lor prețioase, ale acestor adunături de celule,  mi se pare puțin verosimil și util vreunui scop cosmic rațional. Astfel că nu-L putem invidia pe Dumnezeu pentru beneficiul nul pe care l-a acumulat creând un pământ de noroaie, niște microbi, niște oameni denumiți robi ai Săi și un Rai și un iad în care să ne împingă pe toți inexorabil ca pe cadavre în gropi comune pentru împlinirea poftei Sale insațiabile cosmice de gestionar de cadavre și colecționar reparator de suflete. Din această relație a oamenilor cu Dumnezeu, câștigul și beneficiul e numai de partea Lui. Făcându-şi reclamă unui concept generic că-i poate iubi pe toți, toată omenirea e sedusă de acest gest steril. Numai dintr-o reclamă Dumnezeu poate beneficia de respectul, prețuirea și dragostea tuturor iar nouă, celor vii ne ajunge iubirea ce visăm noi că ne-o poartă Dumnezeu. Este suficientă atâta iubire. Noi, pentru diversitate ne ocupăm îndeobște cu ura și cu crima. Și Dumnezeu ne privește de sus și ne iubește. Noi, întreaga rasă umană nu mai avem cum să avem timp de iubire căci întreaga iubire e la Dumnezeu adică niciunde și nicăieri, adică tocmai de aceea ne urâm și disprețuim de moarte între noi ca indivizi, când fiecare trebuie și e musai să ne așteptăm că lesne poate veni o zi când un dușman, semen de-al nostru, creatură a Lui Dumnezeu care e iubită atât de mult de El, ne va prinde, ne va pune cuțitul neascuțit la beregată și ținându-ne de păr ne va hârcâi cuțitul la gât să ne taie beregata cu cuțitul tocit, ca să ne chinuie mai mult râzând și delectându-se de sângele cu care-i vom împroşca fața... Asta e lumea Lui Dumnezeu și astea sunt creaturile criminale rezultate din îndeletnicirile cosmice ale Lui Dumnezeu care nu a răbdat să stea locului pitit după neant și a făcut lumea noastră de criminali și bestii și de inocenți prigoniți nevinovați. 

                     3)

  Iată, vine Dumnezeu și spune în evanghelii să ne iubim dușmanul, să-i întoarcem și obrazul celălalt la pălmuit și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și Lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Aceste îndemnuri pacifiste au fost cu cap scrise în cronici antice romane de politruci ai sistemului social roman de atunci apoi toată această filozofie socială s-a copiat erudit în evanghelii de către Josephus Mathias, trecut în evanghelii ca Iosif din Arimateea, cronicar al războaielor romano evreiești, el însuși conducător evreu care și-a trădat neamul ca să trăiască bine la curtea cezarilor care l-au și botezat cu numele de familie al împăratului, Flavius, spunându-i Josephus Flavius. Astfel, el a făcut politica Romei, îmbiind pe evrei la pace și blocându-le terapeutic posibilitatea răzmeriței prin speculația scrierilor mesianice pe placul lor pentru a calma spiritul de altfel rebel și militarist al poporului evreu împilat de romani, popor evreu care voia cu tot dinadisul să-i alunge pe cotropitorii romani de pe pământurile lor cucerite de romani. E genial cum au reușit romanii să tranchilizeze revolta poporului evreu manipulându-i religios și dându-le astfel îndemnurile pacifiste din evangheliile mesianice, spunându-le că va veni un Mesia blând și drept din rândul lor, prezentat ca Iisus, care va mântui și elibera poporul evreu. Mai târziu, după ce și-au atins scopul politic, romanii au legiferat în stilul lor bine cunoscut în senat că Mesia, deci Dumnezeu este chiar Împăratul, adică la vremea aceea Titus Flavius, fiul lui Vespasian Flavius, fost general al lui Nero. De acolo a rămas expresia, trecută inteligent în evanghelii pentru a prosti, supune și calma pe evrei, "iată, va veni fiul omului" , drept Mesia evreu prezentat în evanghelii, după care când a venit ziua potrivită pentru romani, Mesia, fiul omului a fost prezentat de romani ca fiind cine altul decât însuși împăratul, Titus, fiul lui Vespasian, prostindu-i definitiv pe evrei, după ce i-au calmat și liniștit cu îndemnurile pacifiste din evanghelii. Astfel, Mesia evreilor, Iisus, trecut în evanghelii ca un om pacifist, drept, bun, care alina, tămăduia, făcea minuni, cutreiera prin lume cu ucenicii Săi să facă cunoscută pacea și Cuvântul Domnului, prin puterea exemplului Său acest Mesia a fost eficace inspirativ pentru poporul evreu iar prin toate acestea acest popor a fost sedat moral religios să nu se mai răscoale. Având un popor supus și calmat prin religie a fost astfel pregătit terenul pentru a fi uzurpat acest Mesia, Iisus, prin hotărâre în senatul roman, la momentul potrivit, și înlocuit cu Titus Flavius, fiul omului, adică fiul lui Vespasian, uns cezar de armată după sinuciderea lui Nero. Adevărată lecție de manipulare romană care a cucerit perfid poporul evreu prin evangheliile pacifiste cu eroul principal Mesia Iisus așijderi prezentat ca un miel blând, astfel că de atunci manipularea ne antrenează și pe noi în valul ei îmbietor când ni se spune să ne iubim dușmanul împilator ca pe noi înșine și să-i întoarcem și celălalt obraz și să-i iertăm de șaptezeci de ori câte șapte.

                        4)

  Nu din noi înșine ni se trage bunătatea și iubirea, ci dintr-o manipulare antică romană cu scop strict politic și practic potrivit politicii romane și necesității vremii lor. Îndemnul de a-i iubi pe toți, de a te supune stăpânirii, de a te ruga pentru mântuirea conducătorilor, formule care se spun și astăzi de preoți la sfintele liturghii, din vechea manipulare romană a ideilor prin evangheliile antice oficiale ne vine. Au mai fost evanghelii, au mai fost scrieri împotriva stăpânirii romane pe care romanii le-au ars pe toate iar pe scriitorii disidenți, romani sau evrei, cezarii i-au executat pe toți. Evangheliile care nu au convenit au fost arse. Tot ce a scăpat au fost evangheliile de la Marea Moartă care au stat două mii de ani în peșteră ascunse de tăvălugul și dictatura romană și au fost descoperite de căutătorii de comori în zilele noastre. Nu se poate concepe astfel că adevărul istoric se află doar în patru evanghelii rămase oficial în vigoare, tolerate și convenite de romani ca și punctul de vedere oficial,  care nu au putut înrobi și manipula definitiv pe evrei, disidenții lăsând măcar niște documente ascunse și niște adevăruri supărătoare pentru romani pe vremea aceea, trecute pe papirusuri și prin evanghelii neoficiale unde se spune că Însuși Iisus ar fi avut frați și surori și că a fost căsătorit cu Maria din orașul Magdala cu care a avut o fată și că după moartea Lui Iisus Maria Magdalena s-a retras cu copilul de frica prigoanei creștinilor, prin Franța de azi, iar fata Lui Iisus și a Magdalenei a avut și ea la rândul ei urmași și urmași până în ziua de azi, astfel că nu știm dacă nu cumva unul dintre noi nu ne tragem prin arborele genealogic, însuși din sângele Lui Iisus. Și acestea pot fi manipulări, văzute dintr-o parte. Părerea oficială încetățenită încă de la romani este în oglindă o manipulare pe de cealaltă parte. Între două manipulări mai degrabă nu e de preferat nici una. Deci nu pentru că mi-a zis Dumnezeu în evangheliile oficiale să nu omor, înșel, ucid, fur, etc nu fac eu aceste lucruri barbare ci pentru că din bunul meu simț de om eliberat de manipularea religioasă cu care erau speculați evreii antici și până în ziua de azi, simt că nu vreau, nu pot și nu trebuie să fac așa ceva, să fiu rău și să fac barbarii. Nu pentru că mi-a zis Dumnezeu să-mi iubesc aproapele aș face-o, ci pentru că așa simt eu că e frumos. A iubi pe toată lumea e o utopie siropoasă când trebuie să realizezi că în lumea asta, vrei, nu vrei,  sunt dușmani, și dușmani de moarte ce sunt pregătiți în tot ceasul să te elimine veseli și cu o floare la ureche pentru că așa vor ei. Dacă ei, dușmanii nu te vor, tu de ce i-ai vrea ? Lasă-L pe Dumnezeu să-și bată inutil și ineficace capul cu ei și răutatea încuibată în fibra lor biologică, astfel încât silit de trista realitate trebuie să te mărginești să iubești pe cât mai puțini oameni ca să rămână ceva din inima ta de dat puținilor prieteni care merită dragostea ta. Astfel nu are cum să-mi mai pară rău că mie-mi rămân atât de puțini de iubit și prețuit pe lume când aș vrea să-i iubesc pe toți ca și Dumnezeu... Să-i iubesc pe toți fără ca ei să știe și fără ca ei să vrea, să le inspir impulsul să fie buni, drepți și blânzi ca Dumnezeu, să devină toți pui de Dumnezeu, să iubească pacea, dreptatea, să aducă Raiul pe pământ și astfel să facă o concurență eficace și acerbă Raiului din Cer, să-L facă pe acela inutil și insolvabil și să-L aducă la faliment, lucru pentru care Dumnezeu nu s-ar supăra foarte poate, rămânând în funcție și activ Raiul de pe pământ și noi, oamenii cuminți de care Dumnezeu ar avea să se ocupe bucuros iar obiectul muncii Sale să rămână intact. Iată ce chin și dorință mortală și inoportună mi-a pus Dumnezeu în suflet : să vreau să-i iubesc și prețuiesc pe toți, să le cânt în strună și să le spun că sunt buni și frumoși, oricât ar fi de hâzi și spurcați. Oricât m-aş strădui, nu pot și poate nu e cazul să-i iubesc și prețuiesc pe toți, căci poate nici nu se merită, e treaba Lui Dumnezeu să iubească și să tămăduiască tot mucegaiul și bubele, răutățile și hibele noastre dacă tot s-a declarat doctorul plenipotențiar și universal, atotputernic al tuturor. Mie unuia, doar atât, un suflet sau două, sau trei, sau patru, atât mi-a dat în schimb voie Dumnezeu să iubesc, restul luându-şi pentru El. Ah, scapără sufletul meu de ciudă că Dumnezeu a luat totul, toate stările depline de fericire și nouă ne-a lăsat doar drojdia iluziilor și prejudecăților noastre, doar ura viscerală dintre noi și dorința malefică de a ne elimina și învinge unii pe alții, de la cel mai cuminte mod al competițiilor sportive și jocurilor și până la modul serios al războaielor... A dori să fii învingător, pentru fiecare din noi e un impuls lăuntric și necugetat ce vine din instinctul biologic animal brut al conservării speciilor în care fiecare individ caută să-l suprime pe celălalt și să calce pe existența celuilalt pentru ca să-și conserve și întrețină astfel propria siguranță și bunăstare, propria necesitate și plăcere. Din legile Lui Dumnezeu vine această represiune reciprocă între indivizi, de la Dumnezeu am moștenit această stare beligerantă a intereselor particulare antagonice ale indivizilor care face ca selecția naturală să facă ordine și să elimine pe cei slabi după pravilele Lui Dumnezeu în acest colț de univers din Calea Lactee. Nu a iubi e imboldul și starea lăuntrică naturală a fiecăruia, nu din Rai venim cu năravurile noastre, ci din iad venim și într-acolo ne îndreptăm imperturbabil. Ori nu ne îndreptăm nicăieri și e doar o iluzie a binelui cât și a răului, a animalelor religioase ce suntem. A iubi rămâne un ideal relativ. Căci omul iubește fie destul de puțin, fie destul de mult, niciodată înțelept și cu măsură cum vrea Dumnezeu, înțelepciunea și rațiunea neavând nimic de-a face cu iubirea în standardele noastre utopice. Plictisit de aceste standarde ale noastre în care nu crede, Dumnezeu ne-a lăsat cu iubirea noastră cu tot să ne spălăm pe cap cu ea dacă tot ne mângâiem cu această deșertăciune. Să nu uităm de gelozia divină care clocotește poruncitor decretând să nu iubești nimic mai mult și mai pătimaș decât pe Dumnezeu. Dumnezeu te lasă să-ți faci de cap, să te întreci cu gluma în iubirile lumești ca să-ți dea nota de plată și să te taxeze la sfârșit drept păcătos potrivit geloziei Sale. Și pe mine mă taxează Dumnezeu drept necugetat în intensitatea dorinței mele de a iubi. A uitat însă Dumnezeu, lasându-mi atât de puțini de iubit, să-mi modifice și intensitatea iubirii din sufletul meu, doritoare și aptă să-i fi iubit pe toți cum inima-mi dorea. Eu nu pot iubi normal pe cineva, ci infinit ca și Dumnezeu, total și până la lacrimi... Și tu, și tu, și tu, și tu, prieteni dragi și draga mea familie, v-ați pus viața-n pericol în calea iubirii mele năvalnice, căci v-aş putea iubi până la lacrimi, pe fiecare cu o inimă cât pentru 7 miliarde de oameni. Noroc că voi mă protejati și mă ajutați să nu deviez și să nu mă îmbolnăvesc de atâta iubire... Cel mai bine și sănătos e să iei iubirea în porții mici, înghițitură cu înghițitură așa cum mă povățuiți voi... Cât de multă dreptate aveți în sfaturile voastre de oameni cu scaun la cap... Voi nu îmi dați voie să vă iubesc dumnezeiește cum o face Dumnezeu. Voi îmi permiteți să vă iubesc ponderat, uman și cu măsură de frica geloziei proverbiale a Lui Dumnezeu care are ochi și la spate și vede tot și care nu iartă trădarea și faptul că ați mai face loc în inima voastră și pentru altcineva, pentru vreo iubire lumească. Atât trebuie să iubești oamenii, puțin și cu grijă ca să nu tulburi capriciul Lui Dumnezeu de a vrea să fie Amantul Suprem. Nici să aștepți prea multă iubire de la oameni iarăși nu se cade căci din nou tulburi amorul propriu al Lui Dumnezeu care are să-ți ofere toată iubirea de care ai nevoie. De aceea eu nu mă supăr ori de mă iubiți, ori de mă urâți oameni buni. Nu mă puteți nici iubi, nici urî mai profund ca Dumnezeu care odată m-a iubit atât de mult când m-a creat pentru ca apoi prin moștenirea păcatului originar să mă urască visceral și să mă damneze la suferință în locația pământului, o antecameră a iadului, începând cu primii mei strămoși, Adam și Eva. Nici unul dintre voi nu mă poate condamna mai cu temei la iad și suferință mai mult ca Dumnezeu în economia Sa intransigentă, severă, barbară și represivă. Când pentru aproape tot ce faci în lumea asta riști să păcătuiești la tot pasul potrivit canoanelor religioase inumane ale Lui Dumnezeu, când starea normală a oamenilor creați de Dumnezeu la adresa ta e starea de ură și dispreț,  rămâne unica și firava consolare de a visa inutil și frumos despre cum e să-i iubești pe toți așa cum o face Dumnezeu cu o inimă mare cât neantul și cât vidul.