76) A IUBI ADÂNC PE DUMNEZEU (REACTUALIZAT)
1)
Când reveria lui Dumnezeu va fi singura evidență ce va pluti ca un parfumat și zadarnic abur pe acel pustiit de apocalipsă pământ din viitor, vor fi trecut deja două miliarde și jumătate de ani din zilele de azi când ne chinuim efemeri să ne mântuim și-o facem cătinel, cătinel până în ziua obștescului sfârșit cu preoți, prohod și miros de tămâie. Dumnezeu, cu obrajii plânşi și înghițind în gol nodurile de tristețe și remușcări pentru Opera Lui creată și distrusă fumegând, va privi cum până deunăzi cumintele și smeritul soare, creația Sa, va fi înnebunit ca un elefant în arena circului care sare spre groaza spectatorilor în tribune. Astfel, soarele își va da și el duhul ca orice astru, va deveni gigantică roșie, se va umfla de sila că trebuie să-și trăiască vârsta a treia și insensibil și nepăsător va pârjoli pământul și răbdarea Lui Dumnezeu cu văpăile sale scăpate de sub control. Atunci, oceane de lavă fierbinte vor clocoti turbat la 6000 de grade pe fața pământului, cum s-a mai întâmplat odată atunci când pământul s-a ciocnit cu planeta Theea, în urma cărui cataclism cosmic s-a format Luna, secret ascuns cu strășnicie de Dumnezeu care ne-a spus că El a făcut luna, până când eretici nechibzuiți au descoperit cât dramatism a întâmpinat Domnul în lucrarea Lui până să-și tocmească Opera și nouă nu ne-a spus în Cartea Sfântă, că nu ne ajuta la nimic, ori ne-a crezut prea proști scontând în ideea Sa că noi nu trebuie să știm nimic, că noi nu trebuie să gustăm nimic din pomul cunoașterii, până când Adam și Eva au făcut-o într-o zi, de unde tot planul inițial al Lui Dumnezeu pentru lume și viață s-a distrus, fiind nevoit să ne alunge pe toți din Rai, și să ne condamne la temniță pe pământul creat de Dumnezeu... Dar acest pământ, închisoarea noastră se va distruge și el peste miliarde de ani când soarele își va termina rezerva de hidrogen arzând în fuziune nucleară și atunci va exploda ca orice stea, va arde tot în sistemul solar, inclusiv pământul creat cu interes și trudă de Dumnezeu și pe noi oile și închinătorii Lui evlavioși. În zilele când oamenii vor arde ca șobolanii pe lava turbată a pământului făcându-şi cruci și deci credincioșia și rugăciunile pătimașe ale oamenilor vor fi o dulce și melancolică, nemângâiată amintire a Lui Dumnezeu, când urmele a trei mii de ani de creștinism, hinduism și alte două sute de religii vor împietri inutil în istoria și straturile de rocă ale acestui pământ ca niște relicve de trilobiți dispăruți în vremuri imemoriale din evoluția speciilor, Dumnezeu dându-i pe linie moartă ca pe niște locomotive cu abur străvechi, atunci când o liniște lugubră se va întinde peste tot ce a însemnat istorie a formelor de viață pe această planetă, abia atunci se va putea spune că totul a reintrat în normalul asprei evidențe a unui Univers inadecvat experientului viețuirii în care Dumnezeu s-a încăpățânat totuși a ne crea știind premeditat că nu vom rezista acestui experiment imposibil.
2)
Pentru ce a fost nevoie ca Dumnezeu să experimenteze un lucru inutil, Creația pământului și a vieții pe pământ când cred că nu din voia Sa totul s-a dovedit efemer, temporar și vulnerabil în spațiul și evenimentele cosmice ale unui univers dominat de explozii, distrugeri și transformări pentru care Dumnezeu nu are nici măcar un control și o putere să-și apere opera, lumea și viața, creația Sa de forțele distructive ale soarelui în declinul și amurgul existenței sale ? E un imens păcat că nu va mai fi nici țipenie de creatură pe acest pământ ca Dumnezeu să vadă prea clar atunci, lipsa de sens, de logică și de rațiune a existenței vieții vreodată pe acest pământ, a lipsei de temei a acestui efemer capitol pe care Dumnezeu l-a hărăzit în imensitatea timpului și spațiului, fără o durabilitate și o temeinicie a destinului acestui trecător și efemer regn animal și vegetal. Nici aștrii, nici galaxiile și nici universul întreg nu sunt eterne când vor pieri pe rând de te întrebi ce finalitate serioasă și practică a avut fiecare caz și exemplu de existență de trebuie să piară totul după inexorabila și apocaliptica soartă ce devine o evidență finalmente necesară pentru tot si toate în acest univers...? Privim cutremurați și visători la relieful acestui pamant, la clima și apele lui, la sandwich-ul sutelor de straturi acum solidificate ale trecutelor, imemorialelor curgeri de piatră lichidă din munți și ne întrebăm cutremurați și vulnerabili în visarea noastră câte sute de milioane de ani au fost necesari să treacă și câtă dramatică și complexă alchimie în veci necunoscută pentru bieții de noi a putut Dumnezeu să elaboreze în laboratoarele Sale ca să tocmească acest univers la paroxism rece și întunecat și plin de cataclisme insuportabile imaginației și firii umane perfect vulnerabile marilor zbateri ale universului și Terrei, a căror cotă de dramatism nu suntem adaptați a o suporta fizic și digera. Trăim pe o bombă cu explozie întârziată care este pământul, un colos care e viu și nu tace dar acum doarme puțin de suntem noi posibili, unde între două apocalipse, una trecută și alta viitoare viermuim aici și acum noi pământenii și facem atâta caz de poziția noastră religioasă și de importanța noastră și de acțiunile noastre atât de rizibile, vane și deșarte în raport cu mediul atât de periculos și temporar propice viețuirii unde Dumnezeu ne-a pus bolnăvicioşi să trăim pe scoarța acestui pământ sub care la numai câteva sute de kilometri începe infernul : oceane de plumb și nichel topit, de lavă învolburată clocotesc și lovesc zbuciumat scoarța pe care călcăm, izbucnind uneori în erupții catastrofale vieții și firii plăpânde regnului vegetal și animal inventat de Dumnezeu la una din tezele Sale de doctorat și puși să locuim pe o locație atât de relativ stabilă... În fapt în fierberile și decorul ascuns sinistru al acestui univers și pământ nu știu dacă noi oamenii și vietățile am fost necesari funciarmente. Dar dacă Dumnezeu a hotărât că trebuie să viermuim efemer pe aici o vreme și suntem o lucrare de-a Sa, n-avem ce face, trebuie să viețuim cum ne-a fost dat : târâş grăpiş și să credem că avem vreo importanță atât pentru mediul înconjurător cât și pentru Dumnezeu, să fim adică în slujba Lui cumva, niște unelte rudimentare de care se servește în activitatea, planurile-i în veci tainice și plenitudinea Sa divină inconceptibilă. Dar eu privesc cu amărală în suflet asta și perfect dezamăgit de cutumele ce mi se prezintă spre urmare pentru a putea fi util pe măsură și cu aptitudine nezdruncinată Domnului suveran și stăpânului perfect care m-a creat totuși pentru ceva, pentru ceva mult mai profund ca să nu pot efectiv lua de bune iluminările și revelațiile atâtor învățați religioși care cred că în finita lor raționalitate și judecată au găsit sensul și rostul de-a exista, potrivit dogmelor și cutumelor religioase felurite care toate în felul lor particular și uneori diametral opus proclamă adevărul absolut al normei religioase sub care trebuie să viețuim ca și cum Dumnezeu a decretat așa și nu altfel.
3)
Cine poate avea insolența de-a ști ce vrea Dumnezeu de la noi și cu noi și dacă normele religioase sunt presărate de regulă cu sfaturi și precepte morale să crezi că asta e singura cale de-a fi moral, religios, bun, blând, corect și cinstit, fel unic și exclusiv de-a merita mântuirea și atenția Lui Dumnezeu ...? Are acest Atotputernic Creator în plenitudinea măririi Sale nevoie intrinsecă și automată de serviciile noastre sărmane și inabile în genialitatea lucrărilor Sale fără de care al nostru ajutor pentru Domnia Sa să nu fi putut El să se lipsească și să nu poată de când n-a mai fost singur și ne-a inventat pe noi ? Nu știu pentru ce a perseverat Dumnezeu în planurile Sale divine creaționiste de a ne pune să existăm numai după capriciul și voia Sa nu și a noastră, independent că a avut o bănuială și premoniție a nimicniciei și ambițiilor noastre efemere ulterioare...? Atâția îmbogățiți întru credință locuitori acum merituoși ai meleagurilor Raiului, nu putem ști ce activitate complexă au de-o veșnicie și pentru veșnicie în Rai pentru a servi etern cumva calificat Divinității și a fi serviți (obligatoriu ) după o logică pe măsura serviciilor aduse... Raiul este oare o locație de bunăstare eternă, de odihnă, pace și relaxare ? Dacă da înseamnă că în Rai nu se muncește cu sârg și transpirație căci a munci cu râvnă și vârtos e obositor și dureros și nu e un motiv al veșnicei odihne și relaxări. În Rai e o lume și o țară cu instituții și activități perfecte și pentru această perfecțiune e nevoie de infinit mai multă muncă decât aici pe pamant, în Rai e seriozitate și scrupulozitate ireproșabilă în elaborările complexe de pe acel sfânt tărâm, nu e prilej de zăbavă, nu e timp de sejur, totul e numai muncă și altruism, voluntariat dezinteresat continuu întru sfintele datorii și sarcini cu care Dumnezeu ne onorează și responsabilizează, nu ca aici pe pământ unde sfânta lene ne ține captivi în mrejele ei ca niște muște rămase lipite pe ceaunul unde s-a fiert gemul de prune. În acel sfânt tărâm al Raiului pretabil doar la cinste și corectitudine ne sunt încredințate acțiuni infinit superioare pentru care trebuie să fim în tot ceasul apți și mândri că Dumnezeu ne autorizează cu asemenea înalte sarcini. În Rai nimic nu e mercantil, e muncă fără retribuție, e un voluntariat plin de solicitudine și altruism, bucuria fericiților Raiului nu e însăși răsplata palpabilă imediată a credincioșiei goale și fără de efort susținut către sacrificiul complet întru loialitate către valorile și etica divină. Bucuria fericiților Raiului e nemijlocită și dezinteresată, e însăși conștiința vie și exuberantă că servești un Sfânt Creator ce-ți răspunde de fiecare dată îndoit oricăror plusuri de fervoare și loialitate i-ai dedica sincer și infinit credincios. E indecent, dezagreabil și nedelicat a-i induce Lui Dumnezeu sentimentul că necesarmente trebuie să te răsplătească obligatoriu pentru infinita loialitate ce i-ai dedica, când e mai sublim și autentic a nu aștepta nimic de la bunul Dumnezeu, căci cea mai adâncă și merituoasă atitudine religioasă dulce și plăcută Domnului e să nu realizezi conceptul material de retribuire a muncilor credincioșiei sub surpriza intrinsecă a aflării mântuirii subit, neașteptat și dintr-un noroc ce ți l-a hărăzit Dumnezeu tocmai ție ca și câștigarea pe această lume a unui nesperat premiu la loterie. E mai îndrituit a hrăni un înfometat al Africii negre care nici măcar nu visa vreodată să primeasca acea cutie cu biscuiți expirați de la ajutoare decât să hrănești un răzgâiat plod de bani gata care a rămas orfan din întâmplare și urlă de foame cum urlăm noi pentru Rai, căci e învățat să primească mereu totul de-a gata și după gust. De aceea, mântuire înseamnă dăruire cu ochii închiși și înseamnă conștiința că nu te duci într-un veșnic concediu perpetu relaxant și onorat de Dumnezeu încă de când ești viu cu promisiunea prinsă în contractul vieții a unei veșnice și garantate primă de vacanță paradisiacă. A te duce în Rai și a te mântui înseamnă a ști că te duci într-o goană după aur la muncă și la efort intens și a ști de viu că în Rai nu e zăbavă și joc cu mingea și nici altă odihnă ca pe pământ, nu e joc de table, nu e tihneală și nici răgaz la umbră de palmieri, nu e a sta întins pe plajă și sub soarele binefăcător al Raiului sub auspiciile îngăduitoare ale Lui Dumnezeu care nu mai pridideşte de atâtea planuri dulci rozalii pentru mângâierea cărniței tale de acolo din cer sau a aburului roz și parfumat al sufletului tău... Dumnezeu nu e un blând jupân ce slăbește din strânsoarea muncii pe șerbii de pe moșia Sa, Raiul, fără a avea acuta presimțire că ageamii, boemi și zăbavnici, acești ostași lăsați în voia lor vor duce totul de râpă cum au reușit pe pământ. Căci dacă aici pe pământ se pierde atâta timp prețios prin destindere, somn, lene, comoditate, joc sau distracție de a ajuns pământul o ladă de gunoi și un loc cu preponderente bălării și pârloage, și nu un loc cu falnice, monumentale amenajări întru progres și bunăstare ireproșabilă, în construcțiile falnice ale Raiului căutați sunt numai meșterii dibaci cu geniu, numai virtuoșii și cei ce știu să facă fiecare ceva monumental neprecupețind eforturi valoroase, sănătate și timp prielnic. În Rai e muncă și rupere de oase, e râvnă și neprecupețire a nici unui efort pentru bunul mers al acestei lucrări monumentale pe care o avem de săvârșit întru slujba Lui Dumnezeu. Nu pot să cred că în Rai e odihnă veșnică și am dreptul să mă odihnesc o eternitate în pace la umbră, la răcoare, în loc cu verdeață unde nu e întristare și suspin... Acestea sunt motivarea credincioșiei și dorinței de părtășie cu Dumnezeu ? Acestea sunt exclusivele deziderate puerile și iresponsabile către care toți doritorii de mântuire tânjesc efemer, meschin și ieftin într-un egoism programatic și nedemn de ocrotirea și blagoslovenia Lui Dumnezeu...? Când știu că pe pământ imensa masă a omenirii visează ca ideal doar concediu prelungit, cât mai multă comoditate, lene și abia așteaptă week-end-ul pentru a petrece, a dansa, a se îmbăta și a deshăma și a se sustrage de la efortul creator pândind și speculând orice oportunitate pentru distracție și comedie, pentru circ și delegarea sau amânarea responsabilităților, forțelor și capacităților maxime de a trăi, înțeleg de ce nimic nu merge perfect sub soare și totul e disoluție. Pentru că oamenii abandonează pământul pentru Rai. Și astfel Dumnezeu nu are cu cine pleca la drum : Îi lipsesc soldații vajnici și loiali, toți sunt niște dezertori, niște leneși și niște fățarnici și zăbavnici în solda Lui Dumnezeu : Cum prind momentul prielnic, toți şuntează un pic datoria și scrupulele : de la paznicul care mai închide ochii o oră, două în post apoi pleacă el însuși acasă cu câte un lemn, două de furat și până la judecătorul care ia casa unei bătrâne decrepite înșelate de un speculant imobiliar, apoi, cu conștiința datoriei implinite, toți iau lumină de Paști și lumânările nu li se sting ci ard, toți pleacă în concediu să se relaxeze, de la cei care proiectează avioane care se prăbușesc și până la cei care adauga E-uri în pâinea și mâncarea noastră cea de toate zilele..., sau la cei care disprețuiesc tot ce nu e religios potrivit prejudecății credinței lor sau ucid în numele credinței lor particulare în Dumnezeul pe care îl frecventează, pe cei de altă credință tot în Dumnezeu... Doamne... Cu toți aceștia vrei să populezi Raiul...?
4)
Eu nu-Ți cer Doamne asemenea onoare căci și pe mine m-ai făcut din același lut și mâl murdar pe care l-ai găsit prin toate noroaiele pământului și din care m-ai făcut și pe mine ca pe toți ceilalți, spunându-mi că din pământ sunt făcut și în pământ trebuie să mă întorc. Doamne, la fel ca și toți ceilalți muritori făcuți de Tine, și eu spurc pământul cu mofturile și vanitățile mele... Dar eu sunt cel puțin cinstit în obrăznicia mea și te întreb când te vei sătura de relele și nedreptățile ce ai îngăduit asupra noastră și când ne vei da o mână de ajutor pe această lume, evitând să ne mai amețești cu speculația lumii viitoare ? Atunci când te vei sătura Doamne de dragostea tuturor acestora, credincioșii și religioșii tăi regulați, dedicați și cu spume la gură, privește și spre mine, ultimul dintre cei ce Te iubesc... Dacă toți se întrec în a te iubi, eu pot spune că la urmă detot, după ce toți credincioșii și bineplăcuții Tăi au tăcut, și-au spus rugăciunea, și-au făcut cruce și s-au culcat apoi au murit împăcați în somn, eu rămas singur cu Tine Doamne la Înfricoșătoarea Judecată pot timid și trist să-ți spun că Te iubesc cel mai adânc : Cu dragostea unuia care iubește fără speranță și în zadar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu