OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

119) OAMENII, FRAȚII NOȘTRI DE DEPARTE

  Lumea e făcută de mântuială. Şi tot ar fi mai bine decât să cred că ar fi făcută din ură sau din silă, ori că n-ar fi făcută de nimeni după tot ce se vede. Căci nu puteți să-mi spuneți, afabili și exuberanți, că trebuie să privesc liniștit tăierea unui porc de Crăciun, cu legarea picioarelor și râtului cu sârmă, băgarea cuțitului și învârtirea lui în beregată până când sângele curge închegat, arderea șoriciului cu paie din baloți sau cu suflai de butelie, spintecarea și scoaterea burduhaielor, tăierea cărnii în hălci și punerea ei în ligheane și că după tot acest spectacol măcelăresc mai are rost să continui a crede că sunt om și făcut de Dumnezeu. Sau nu puteți să-mi spuneți că sunt om și făcut de Dumnezeu și trebuie să văd la televizor prea clar cum semeni ai mei sunt ținuți ostatici tot de semeni de-ai mei făcuți tot de Dumnezeu, după care li se taie capul în fața camerei video în cutremurătoare scene de groază de care nu puteți să-mi spuneți că Dumnezeu n-are știre. Toate aceste realități dezolante mă duc la concluzia tot mai pertinentă că n-am cum să fiu om și n-am cum să fiu făcut de Dumnezeu. Nici eu, nici semenii mei, nici animalele, nici plantele, nici pământul, nici universul, nimeni. Nu..., Dumnezeu n-avea cum și de ce să creeze o lume a chinului, nedreptății, durerii și măcelului, indiferent pentru oameni sau animale, nici un pământ al cutremurelor, inundațiilor și incendiilor, unde Dumnezeu i-a pus să locuiască pe oameni, creația Sa favorită. Dumnezeu n-avea cum să creeze nici un univers al dezordinii și entropiei, al ciocnirii planetelor de către asteroizi și al cataclismelor cosmice inclusiv al exploziilor solare atât de dăunătoare pământului, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu, de aceea zic, eu n-am cum să mai cred că mai sunt om și făcut de Dumnezeu. Căci a fi om înclin să cred că nu e totuna cu a fi porc ori vierme. Or văd că porcul guiță disperat când îl taie. Tremură și guiță și din șorici îi ies aburi în frigul iernii. Oare-l doare pe porc când îi bagă cuțitul în beregată ? Mai mult că sigur că da. Dar mai pot eu să cred că sunt om și nu sunt altceva decât tot porc ori vierme când știu sigur că și pe mine m-ar durea groaznic de-aş fi spintecat ca un porc ori strivit ca un vierme ? De ce să fiu făcut de Dumnezeu și să mă doară carnea ca a tuturor dobitoacelor care nu au un Dumnezeu dar au decența de-a nu avea nici un fel de vis serafic de mântuire ? Dacă animalele nu sunt inteligente și sunt precare mental, ele sunt mai ok căci doar inteligența sporită generează ca la specia oamenilor fantezia despre Dumnezeu și despre desfătare în Rai și despre pretenția nemuririi postume în transcendental. Înțelegeam să accept lumea serafică, a Raiului și a Lui Dumnezeu dacă El nu făcea greșeala de a umple pământul de tragedii și orori, ori să nu ne fi dat mintea să le receptăm și înțelegem barem. Nu are nici un sens și nici o rațiune contrastul strident între pacea și deliciile Raiului și ororile și tragediile pământului dispuse de Dumnezeu pentru destinele practice ale oamenilor. Oamenii la fel de bine ar fi acceptat ca Dumnezeu să nu fi creat un Rai în cer și să fi menit și lăsat pământul pentru existența acestei locații. Și atunci, sigur Dumnezeu ar fi ales să locuiască într-un palat de pe pământ printre noi, fără de nici o ilogică veșnică și discretă absență așa cum din nefericire și neinspirație face de la Facerea Lumii și până azi. Lumea concretă a ororilor Lui Dumnezeu de pe pământ nu ne mai place căci vedem câte variante mai bune putea alege Dumnezeu pentru El și pentru noi și nu le-a ales, preferând varianta cea mai nefericită a lumii curente, a lumii bestializate care putea fi rea și fără un Dumnezeu cu pretenția și mândria atotputerniciei supreme a creațiunii peste de fapt un rebut de lume care nici pomeneală nu ne putem gândi că are vreo urmă de creație divină. Lumea ororilor pământului mai bine se leagă prezumției în a nu fi fost creată de nici un Dumnezeu care prin concept e al milei, bunătății și dreptății, cu totul încălcate și lipsă în condițiile tragediilor lumii și vieții pământene. Ca om trebuie să suferi tot răul pe care îl suferi și nu înțelegem de ce Dumnezeu a făcut diferențe între speciile preferate, între îngeri și noi, de ce lor nu le-a dat lacrimi pentru plâns și gemete pentru vaiete, și nouă ne-a dat cu ghiotura ? Încă n-am apucat prea mari orori, mai ales ale războiului cum atâția oameni și strămoși ai noștri au apucat și urmași ai noștri vor mai apuca într-o lume în care războaiele au un viitor strălucit pe măsura trecutului iar tocmai de aici conceptul de Dumnezeu ni se năzare că nu-și mai are nici un sens față de câte virtuți înalte își propune și câte realizează pe pământul vaietelor de durere. Cu cât Raiul e mai delectabil și destinat exclusiv deliciilor postume cu atât el e mai nerușinat și ironic durerilor curente ale cărnii noastre canceroase pentru care doar morfina e mai aproape decât orice Rai și mângâiere. Când durerea trupurilor noastre obijduite ne e atât de vie și endemică, perenă, eternă, nu înțelegeți lipsa unui Dumnezeu al milei sau al oricăruia numai Dumnezeu să fie ? Cum vă prostituați cu speranța milei unui Dumnezeu ce nu v-a vrut și nu vă va vrea vreodată decât morți sadea, trecuți obligatoriu prin chinurile durerilor cancerului ? Într-un univers al infinitelor posibilități se putea și altfel, mai ales sub clamata competență și atotputernicie a Lui Dumnezeu verosimilă a rezolva totul. În schimb suntem făcuți oricum să înghițim tot răul existențial pe care-l avem de înghițit sub domnia unui Dumnezeu, sau a lipsei Lui evidente de pe teatrul de operațiuni al acestui măcel perpetuu care se cheamă lumea și viața. Astfel, aproape că nu ne mai impresionează dacă există sau nu un Dumnezeu. Lacrimile de bucurie din ochii noștri când i-am fi văzut bunătatea, logica și dreptatea pe această lume practică, nici nu ne-am născut cu ele în corpul nostru biologic. Ochii noștri sunt văduvi din născare de conceptul de bucurie a traiului lângă un Dumnezeu palpabil și nemijlocit real. Nu putem rămâne astfel decât dezabuzați și dezamăgiți cu soarta noastră mai tristă sau mai puțin tristă dar crudă oricum sub vremurile curente ale evidentei penurii și lipse totale de Dumnezeu. Suferim în viață mai mult sau mai puțin. Cum îi poate plăcea asta Lui Dumnezeu ? Suferim oricum, cu îngăduința Lui Dumnezeu. Unora dintre noi ne e un pic mai bine în destinul nostru istoric. E o pură întâmplare.  Ce merit am eu că a fost oarecum pace și că n-am apucat încă, şi din plin, ororile războiului ca atâția alți semeni ai mei și că încă n-am îndurat chinul de-a fi împuns cu hangerul în beregată de unul pe care legea războiului mi l-ar fi hărăzit și denumit dușman într-o nefericită circumstanță a istoriei ? Au nu e posibil să mor oricum, de cutremure, inundații, accidente, sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu sau în orice clipă să mă trezesc cu unul că-mi pune lațul de gât ori că-mi bagă bucuros sabia în mațe și râde cu lacrimi de satisfacție de dulcea-i răzbunare și plăcere sub ochii umezi ai Lui Dumnezeu ? Credeam că a fi om înseamnă să fiu cumva rudă cu Dumnezeu, scutit de asemenea și alte mizerii, cum nici El nu suferă și și-a rezervat eternitatea și confortul divin aferent, nu moartea. Credeam că citind  din Cartea Sfântă aceea că am avut norocul și bucuria să ni se spună că am fost făcuți după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu, trebuia să stau relaxat că Dumnezeu mi-e Tată și nu mi se poate întâmpla chiar absolut nici o mizerie din cele de care plini sunt oamenii și lumea. Era cât pe ce să cred, citind din Cartea Sfântă, că oamenii sunt oameni, că lumea nu e altceva decât lume, că viața nu-i decât viață așa cum ne-a dat-o Dumnezeu, că și eu și tu suntem făcuți cu pasiune de Dumnezeu, suntem oameni și sub paza Lui Dumnezeu. Simțurile și gândurile mi-au fost însă crunt urzicate luând oblu în piept pâcla tragismelor vieții, de cruda bănuială că trebuie să fim altceva noi aceștia și lumea în care trăim, altceva decât oameni, și pământul altceva decât pământul cel descris în Facerea Lumii că l-a umplut Dumnezeu cu de toate bunătățile și a văzut cât de bune sunt toate... Nu... Noi nu suntem oamenii aceia făcuți de Dumnezeu. Nu suntem oameni. Suntem altceva. Și pământul acesta... nu-i pământul cel descris în Cartea Sfântă. E altceva. E vreun satelit foarte, foarte îndepărtat de Pământul Biblic, și asta e, am avut soarta să nu ne naștem pe acela, ci pe pământul acesta de noroi amestecat cu sânge și flegme, mucegai şi viruşi, ca să visăm doar la stele și la cer și la Rai, la curățenie, sănătate și siguranță postumă în Rai, nu pe pământ și să rămânem opăriți doar cu aceste visuri, noi cei din linia întâi a frontului ororilor vieții care de aceea cred că nu suntem noi oamenii ci alții, mai fericiți și norociți. Căci ei sunt oamenii, nu noi, ei care nu sunt făcuți dintr-un lut atât de murdar, ieftin și comun ca lutul ce s-a folosit pentru noi. Ei care sunt tari și nemuribunzi. Ei care-și arată mândri piepturile și beregățile pe care nici un pumnal ruginit nu le pot jigni și ferfenițí într-o adunătură de carne comună de aia ca a porcilor schingiuiți. Mai continuați a crede că sunteți oameni și făcuți de Dumnezeu ? Nu vedeți că, cu toții suntem definitiv sub legile brute ale evoluției biologice, nu din maimuță făcuți ci încă și din viermii preistorici care târându-se au visat o lume mai bună a viermilor și încet, încet au ieșit maimuțele cu sâni ca și ai femeilor noastre apoi am ieșit și noi cu ochii la fel de expresivi ca și ai câinilor sau cimpanzeilor și astfel suntem sub legile selecției naturale la fel ca animalele care nu au pretenția unui Dumnezeu și a visului serafic aferent ? Nu vedeți că de aceea suntem orice altceva, necum oameni ? Și nu vedeți că nu trăim pe pământul făcut de Dumnezeu ci pe un nepământ ? Și nu vedeți că suntem făcuți de un Nedumnezeu, fie el și creștin ortodox ? Ori de înțeles și acceptat această dezamăgire, e atât de greu...? Dacă vreți, vă mai dau exemple câte vreți ca să vedeți și înțelegeți odată că frații noștri oameni care trăiesc departe, pe Pământul Biblic nu sunt totuna cu noi. Noi suntem cel mult niște frați vitregi ai adevăraților oameni făcuți de adevăratul Dumnezeu care poate nici n-a auzit de noi vreodată, că la cât de mărunți suntem nu știu ce sens şi noimă avu să fim noi, efemeridele băgați în seamă de Divinitate în acest univers vreodată... Nu vedeți că ne împuțim când murim, ca orice hoit de câine prin bălării..? Şi după ce murim,  ca să nu devenim un morman inutil și contagios de hoituri și schelete aruncate prin containere de gunoi, aducătoare de molime în aer s-a găsit cea mai ieftină, comună și nevrednică soluție de a ne băga sub preș ca pe gunoi, adică în pământ, soluție rizibil de ieftină și precară demnă de orice alt cârpaci al universului care ar fi găsit tot așa o sărmană soluție practică de a-şi recicla gunoiul, adică opera..? Nu vedeți că suntem dependenți de aer, adică de oxigen, un gaz atât de rar în univers și atât de vulnerabil pe pământ încât oamenii, prin viermuiala lor să fie chiar în stare a strica lucrul Lui Dumnezeu, oxigenul, și să piară chiar din cauza asta ? Cum n-a putut Dumnezeu să ne ferească de așa catastrofă iminentă când a plănuit oamenii, lumea și pământul, Opera Sa, ori de le-a plănuit intenționat așa, cât de cinic și neprevăzător a putut să fie încât să nu-şi fi imaginat că ne vom da seama vreodată ori de neîndemânarea-i crasă, ori de planu-i atât de malefic și dăunător nouă...?! Căci după ce ne-a dat aer să respirăm, ne-a dat și viroză pulmonară să facem de aerul prea rece, iar ca să fie suferința mai frumoasă, viroza pulmonară să fie cu tuse seacă și febră, să luăm bromhexin și sirop de pătlagină ca să ni se rupă din gât sau să facem astm după caz și să murim asfixiați și cu zile de o răceală netratată bine în copilărie. O, Dumnezeul tuselor noastre convulsive, de ce ne-ai dat bronhii ca să se umple cu flegmă și muci și nu ne-ai scos flegma din plămâni mai direct și eficace, ci doar printr-o metodă greoaie denumită tuşitură, acest miniuragan ritmic de presiune pe care ni-l facem singuri prin trahee și plămâni pentru că n-avem de ales, ca să antrenăm și scoatem flegma indirect și atât de ineficace din plămâni, încât de tuse să ne învinețim la față, să facem presiune în arterele din cap și să ne crească și plesnească anevrismul, ori să facem pipi pe noi după o tuse convulsivă și măgărească..?! Nu mai bine era să ne facă Dumnezeu apărați de aceste neajunsuri cum i-a făcut și pe frații noștri oameni ? Oamenii adevărați sunt făcuți de Dumnezeu, nu de Nedumnezeu ca noi, au alt sistem de apărare a plămânilor împotriva virușilor. Nu prin flegmă care blochează bronhiile, ci printr-un sistem de preetanşare a plămânilor cu o cameră vidată și nu cu flegmă, iar prin vid nici o bacterie sau virus nu mai poate ajunge în organism să vină de hac omului. Pentru ce a fost nevoie să ne pună Dumnezeu niște mațe în burtă, o adunătură scârboasă și complicată, vulnerabilă de materie organică, care la orice capriciu al unui virus sau bacterie, ori pur și simplu din cauza unei defecțiuni și disfuncții de sistem se poate defecta ireparabil, sângele să se oprească prin mațe, iar din lipsa irigației intestinale să înceapă a ne putrezi de vii mațele, să cadă totul în necroză și să facem ceea ce se numește infarct mezenteric..? Pentru ce colonul nostru să dezvolte perversa maladie a cancerului de colon și să fie nevoiți medicii să taie și să tot taie până nu se mai alege nimic de mațele noastre ca să fie nevoiți medicii să ne facă anus contra naturii şi astfel să trăim entuziaşti şi buni creştini făcând pe noi ca nişte porci în coteț...? O,   Dumnezeul infarctelor şi cancerelor noastre, pentru ce ți-ai bătut atât de cinic joc de oameni făcându-le măruntaie atât de perisabile și lesne stricabile, când puteam fi alcătuiți mai elegant și curat din circuite integrate, din baterii și surse redundante de energie, din materiale dure și rezistente, wolfram, kevlar sau carburi metalice din care sunt făcute cuțitele de aşchiat fierul la strung, ca să putem funcționa în grelele condiții terestre ori extreme ale universului, să nu ne stricăm și turtim la tot pasul și să-și râdă de neputința noastră orice mucegai, virus sau bacterie nebună și netrebnică...!? O, Dumnezeul mucegaiurilor noastre de toate zilele, cum ne-ai umplut viețile și sufletele de putregai și muște de fecale, căci Tu ești Dumnezeul tuturor văzutelor și nevăzutelor, al florilor și stelelor, al noroiului din care ne-ai făcut, al dejecțiilor și urinei tuturor ființelor de la Facerea Lumii care au îngroșat scoarța terestră și ridicat nivelul oceanelor cu zece metri, al mizeriei și speranței noastre, al muștelor și viermilor de cadavru și infatuării noastre religioase...! Cum ai făcut Tu, Doamne, din pământ un perfect perpetuum mobile, motorul perfect ce nu are nevoie de sursă exterioară de energie, ci funcționează automat pe baza canibalismului dintre specii care se consumă și se vânează într-o veselie, viața speciilor fiind de fapt continua luptă de a evita să ajungi ca meniu în farfuria altcuiva...! Asemenea soluții și proiecte de lume și de viață eu cred că putea da orice cârpaci al universului, orice Pepelea al universului putea inventa un astfel de cui ruginit, necum un Dumnezeu care se respectă pe Sine pentru ca să poată avea și pentru Creația Sa o minimă atenție și considerație și nu o lipsă de prevenție și grijă, o ură promisă și barbară, nedivină. Căci bieții de noi, oamenii, așteptăm tremurând o iminentă venire a Domnului pe pământ, mai degrabă nu să ne miluiască ci să ne pedepsească exemplar păcatele și neputințele. Căci oare cum altfel decât prin evidenta teroare pe care subtil ne-o cerne în cap am ajuns să ne fie impregnat în reflexe și conduite acest otrăvitor concept al fricii de Dumnezeu şi am ajuns de aceea și pe această bază să-i purtăm respectul acesta morbid, bolnăvicios și simptomatic..? De aceea cu tristețe zic că noi n-avem cum să fim oameni și să ieșim atât de neisprăviți de pe mâna Lui Dumnezeu. Toate datele ne conduc la ideea și bănuiala amară că alții sunt oamenii creați de Dumnezeu, iar noi suntem numai niște frați ai lor vitregi și pricăjiți, niște avortați și lepădături ale universului... Căci tot mai limpede pare că în economia divină nu a fost interesul ca noi, neoamenii, spre deosebire de frații noștri oameni să fim făcuți mai robuşti și acătării căci atunci am fi dobândit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și cine ar mai fi murit în univers ?... Cine ar mai fi făcut această groaznică și mizerabilă clacă și bir al birurilor ce trebuie dat murind, pe cine să mai fi dat Domnul dacă nu pe noi să fie de treabă şi materie primă de tocat la draci, această invenție cinică a Lui Dumnezeu ? N-ați înțeles și nu v-ați prins ? Nu Dumnezeu a făcut diavolii și nici iadul, căci la cât de mult a iubit omul El nu avea de gând oricum să-i pricinuiască nici un neajuns pervers creaturii Lui dragi. Pe noi ne-a făcut Nedumnezeu. Adică acela care a făcut și iadul și diavolii. Chestii cu care Dumnezeul Bun nu are de-a face conceptual și după nici o logică a milei. Căci Dumnezeul Bun ne place să credem încăpățânați că e Tatăl nostru, ori nici un părinte nu-şi aprinde rug de suferință copiilor și nu aduce călăi promişi pentru proprii copii, cum face Dumnezeul la care se închină toată lumea, aducând pe capul ei diavolii promiși. De aceea m-am mai liniștit. Știu că adevăratul Dumnezeu, care nu ne-a creat, încredințându-ne în schimb unui cârpaci, există undeva. Or Acesta nu știe că noi pentru El avem un mare dor : Dorul dor, cel mai adânc dintre doruri cum spunea Lucian Blaga. Căci cel mai adânc dintre doruri , dorul-dor, e dorul care nu are amintire și nici speranță. Iar noi nu avem nici amintire și nici speranță cu Dumnezeu. E cu neputință să mai sperăm atât într-un Dumnezeu care ne-a luat și șansa de-a ne fi făcut. Și ne-a dat în schimb o singură certitudine : Certitudinea durerii. Certitudinea că vom fi distruși crâncen și crud : de cutremure și inundații, de incendii, de accidente, de o condamnare la moarte din cauza unei erori judiciare, de cancer, de cuțit, de ștreang ori de glonț. După care gata : Întuneric, neant și frig extrem. Zero absolut. Minus 260 grade Celsius. Moartea în toată splendoarea ei. Și undeva, într-un colț întunecat și înghețat al universului, poate un Dumnezeu care își mușcă buzele și se căiește inutil de tot ce-a făcut sau n-a făcut vreodată. A fi singuri și orfani în univers e dureros și inacceptabil pentru oameni. Cu toate astea e de neînțeles de unde atâta toleranță pentru discreția insuportabilă pe care Dumnezeu o are în relație cu noi, creaturile Lui. Nici mâine, aproape sigur Dumnezeu nu ne va da like pe nici o rețea de socializare. Și nu va fi găsit, de nici un hacker pe nici un site. Străzile vor fi tot așa pustii, nici o piață nu va fi plină de o mare de oameni aplaudând frenetic pe Dumnezeu în sfârșit îndurat să se arate și să țină pentru noi concertul tuturor timpurilor în piața publică, ca să ne dea pe spate și să leşinăm de extaz și katharsis... Și mâine, aceeași ceață și aceleași ciori croncănind pe crucile plouate din cimitir. Iar noi să mergem poluați prin cimitir, să sorbim liniștea și pacea acestui loc, singura evidență și mostră de libertate, egalitate, fraternitate, singurul loc în afară de lumea vie unde mai poți respira, și care e plin după cum am spus și alte dăți de oameni care se considerau odată de neînlocuit. Singura mare distracție și relaxare cred eu că e să te plimbi și să dansezi prin ploaie în cimitir. Și din calitatea de neom, de rebut cosmic, să visezi la Dumnezeu și la oameni, frații noștri de departe. 
  Țin pe această cale să mulțumesc scriitorului Corneliu Leu care pasionat de urmărirea documentelor vechi scrise de oamenii de seamă ai istoriei a găsit prin arhive și o hârtie veche scrisă de Vlad Țepeș care m-a inspirat să scriu acest text și pe care o reproduc și citez mai jos :
 
"ÎNCHINAREA NELEGIUITULUI VLAD ȚEPEȘ CĂTRE FĂCĂTORUL ȘI LEGIUITORUL SĂU, DOMNUL DUMNEZEU :
 
Slabe ființe mai suntem, Doamne !...
  Și, dacă spui că l-ai întocmit pe om după chipul și asemănarea Ta, apoi înseamnă că singur îți recunoști slăbiciunea. Slăbiciunea și neputința de-a ajunge la desăvârșire.
  Uită-te la noi, pe acest pământ asupra căruia îți pogori duhul, și vei vedea cât de neîndemânatec alcătuiți suntem ; ca de mână de cârpaci, nu de meșter.
  Dintr-ale sângelui suntem răi, și fierbinți, și gata de-a ne lua la harță, dar e de-ajuns un tăiș mai ascuțit de sabie sau o ghioagă mai puternică pentru ca o fibră să se rupă-n trup, oriunde-ar fi, și să ne dăm duhul asemenea găinilor celor mai firave... De ce nu ne-ai plămădit, Doamne, și cu fier, sau cu mai mult os acolo unde trebuie, ca să nu ne muiem la prima înțepătură și să ne curgă sângele ca și cum el ar fi hărăzit mai mult să-ngraşe pământul decât să alerge prin vinele noastre ?! Sau, dacă nu ne-ai putut da tuturor mai bună și mai tare osânză, de ce n-ai încercat măcar pe unii să-i faci altfel, așa cum își face meșterul și lucrurile alese, migălite, meșteșugite de n-au moarte, cu care-și laudă iscusința, trecerea cu folos prin astă lume, și pe cele de duzină ce le aruncă pe tarabele târgurilor, fără să spună de cine sunt făcute !
  Nu, Doamne, n-ai învățat încă așa cum trebuie meșteșugul acesta de a-i face pe oameni, pentru că altfel i-ai fi făcut barămi pe unul, doi mai deosebiți deopotrivă cu ceea ce-ți cer eu. Că astfel poate-aș fi fost și eu printre aceia !... Și nu-ți cer să ne fi făcut dintr-ale cărnii și sângelui chiar nemuritori Doamne, dacă n-ai putință ; adică nu-ți cer să fii făurarul altor lucruri decât al celor cărora ești. Dar să ne fi făcut ceva mai puțin muritori, mai greu muritori, mai trudnic de omorât decât cu prima armă pe care ne-o împlântă dușmanul.
  Și, nu mă ridic aici, iartă-mă dacă m-ai înțeles cumva altfel, împotriva ființei noastre trecătoare, a săvârșirii noastre din această viață atunci când obijduitul de trup nu ne mai poate duce, ci mă ridic împotriva neputinței tale de a ne pune apărători altfel decât cele cu care faurii ciocănesc platoşele și cămășile din za. Adică să ne fi făcut niște apărători pe dinăuntru care să ne oprească curgerea sângelui, care să nu lase capul să se desprindă de trup, care să nu facă din mațele în care-a intrat lama de oțel o ferfenițeală netrebuincioasă și din inima pătrunsă de ac, un pumn de carne fără rost. Asemenea apărători dacă ne-ai fi dat pe dinlăuntrul trupului nostru, Doamne, eram și noi mai acătării și numele de creatură divină ni se potrivea mai cu nădejde după mare voia Ta...
  Vezi, nu vorbesc nici cu păcat, nici cu spaimă, și nu mă plâng dacă în încăierare ni se mai poate ciunti o mână sau un picior dintr-un singur tăiș bine chitit și zdravăn atins, nu... Dar mă împotrivesc neputinței Tale de-a ne apăra acele locuri care, când se taie, nu cad singure, ci iau împreună cu ele și viața. Asta mă doare, Doamne, în neputința Ta sau în lipsa de voință, și nu ți-aș spune-o dac-aș avea pe cine să blestem că nu te-a-nvățat cum trebuie toate șiretlicurile meseriei.
  Dac-aș avea și aș ști cine e, i-aș pregăti o țeapă înaltă și l-aș trage frumos în ea, să stea pildă celor care se lenevesc în a fi cârpaci pe lumea asta, și nu asudă până ce, din mâinile lor, nu iese lucrul pe care toți îl așteaptă.
  Nu mă pedepsi Doamne pentru cele ce-ți spun Io, Vlad Voievod, fiul lui Vlad Dracul, acum în cumpîna vieții, când am trăit atâtea, am pățit atâtea și-am făcut altora atâtea încât pot să mă consider cunoscător al celor lumești și pe dinlăuntru și pe dinafară. Pentru că, vezi, eu nu mă plâng decât de neputința de luptă a omului, dacă Tu ne-ai întocmit astfel încât să fim ființe care se luptă. Mă supun voinței Tale, și nu cu gura, căci mărturie îmi stă jumătate de viață în care m-am luptat, am tăiat, am tras cu tunul, am pândit prin păduri și-am lovit pe neașteptate, am băgat groază vărsând dunări de sânge, am numărat, la o singură luptă, până la douăzeci și trei de mii opt sute capete tăiate și am ridicat, după alte lupte sau chiar în vreme de pace, păduri de țepe în care mi-am înfipt dușmanii și tâlharii și cotropitorii dinafară și hiclenitorii dinăuntru și uneori, chiar oameni nevinovați. I-am tras pe toți, mii, de sus în jos, ca să-și vadă țeapa, să o și simtă pe dinăuntru până ce vârful ei le ajunge în dreptul văzului. Și i-am lăsat acolo luni, ani, - pădure a cetății mele voievodale în care mă plimbam fără teamă, tocmai pentru că ei erau stârvuri și erau sus, în vârfuri, cu coșurile piepturilor deschise - cuiburi așezate de mine acolo pentru păsările pădurii.
  Și, după ce-au alcătuit înfricoșații de sași cărțulia aceea cu chipul meu pe dinafară și faptele cu care i-am îngrozit scrise înlăuntru, nu numai țara mea, Țara Românească numită de noi, Dacia numită de greci, și Kara Iflac numită de turci, m-a știut sub numele de "Țepeș", ci pentru toată Europa căreia mirosul de sânge al faptelor mele îi gâdila nările, am ajuns a fi Vlad Țepeș.
  Îi gâdila simțurile odoarea puhavă pe care-o capătă sângele când rămâne singur și nu mai are mirosul trupului nostru, îi satisfăcea setea de cruzime din om pe care lașii și-o astâmpără doar cu poveștile altora, și nu se mai întreabă în ce scop și cu ce gând am făcut eu toate acestea ; n-o interesa ce-aveam eu sub frunte și deasupra orbitelor ochilor, ci numai sabia mea, țepele mele, călăii mei.
  Așadar, Doamne, întreaga Europă mi-e martoră că nu m-am răzvrătit voinței Tale de a face din om ființă rea, mai aproape de luptă decât de înțelegere, mai aplecată spre a tăia decât spre a lua aminte la celălalt, folosindu-și mintea ca să fure, ca să înșele, ca să smulgă ceea ce nu-i aparține, folosindu-și ochii ca să iscodească și gura ca să mintă, mâna ca să apuce și piciorul ca să lovească, auzul ca să se ferească și cupa inimii ca să țină-n ea venin, nu dragoste...
  Rău ne-ai mai alcătuit Doamne!...
  Oare după ce animale de pradă am venit noi la rând în mâinile Tale grăbite și neîndemânatice?!..
  Pentru că nici unul dintre animale nu are totul atât de pornit spre rău, așa cum are bietul om !...
  Poate că după hienele pe care nu le-am văzut niciodată, dar se spune că sunt un fel de lupi scârboși feroci, care nici nu caută lupta dreaptă.
  Dacă a trebuit să ne faci după alcătuirea dobitoacelor, apoi de ce nu ne-ai facut, Doamne, după cal ?! Să ne dai frumusețea lui, și agerimea lui, și înțelepciunea lui, și forța lui de a da cu copita numai când se apără, fără să aibă vreo parte a trupului făcută pentru a ataca, așa cum ne-ai lăsat nouă degetele ca să sugrumăm cu ele, să smulgem beregățile și, mai nou, să strângem în ele armele ucigătoare...
  Ne-ai prelungit din acele animale cu gheare și colți, și ochi perfizi făcuți pentru pândă, și pofte nesățioase, mult mai mari decât poate bârdanul nostru să cuprindă.      Eu m-am supus voinței tale de-a face din noi asemenea ființe, și-am tăiat, am ucis în dreapta și-n stânga, dar ce frumos ar fi fost, Doamne, dacă ne-ai fi făcut după asemănarea cailor !... După încordarea semeață a gâtului lor, după ținuta falnică a piepturilor lor, după zborul lor iute, pe glezne subțiri care-i aduc a fi unduioși ca pasărea și după focul pe care-l aruncă pe nări numai atunci când bărbăția îi face să simtă nunta aproape !...
  Privește-i, Doamne, din înaltul Tău, ca pe cele mai adevărate ființe care ți-au izbutit, pentru că adevărat n-ar trebui să fie decât ceea ce este frumos ! Privește-le armonia trufașă a mersului prin pășunile verzi ale lumii Tale, neîntinată de nici un gând rău, de nici o perfidie, de nici o pândă, de nici o umilință în ceea ce-l privește și de nici o rea voință în ceea ce-i privește pe alții. Și vei vedea ce frumoasă ar fi putut fi această lume.
  Ar fi putut!
  Dară eu nu tânjesc la atât de mult.
  Nu mai tânjesc, adică, așa cum tânjeam în răzvrătirea crudelor mele tinereți.
  Rămân robul Tău, supus voinței Tale de-a mă lupta și cu rost și fără rost, și mă răscolește numai nedreptatea pe care ne-ai făcut-o prin nepriceperea Ta, hărăzindu-ne luptei și neînarmându-ne cu toate mijloacele care ne-ar putea ridica deasupra ei.
  Și-mi plec în țărână fruntea glăsuind cu umilința pe care tot Tu ai pecetluit-o sufletului nostru ca și cum n-am avea destule rele în noi:
  Slavă Ție, Doamne și Învățătorule !...
  ...Pentru că, dacă l-aș fi știut eu pe acela carele Te-a învățat pe Tine atât de puține și de neîndemânatice lucruri, nu l-aș fi iertat.
  I-aș fi ridicat cea mai înaltă țeapă din pădurea mea de țepe.
  Amin!"