Nu mi-e mila de soarta omenirii

  Nu mi-e mila de soarta omenirii. De ce mi-ar fi...? Poate sa-ti fie mila de-o omenire amarata, urgisita, impilata etern in necazuri, dureri si suferinte si care nu are nici o nadejde de mai bine si fericire. O omenire alta decat asta, din alt sistem solar si care nu are norocul si accesul la beneficiul ajutorului Dumnezeului actual  care gestioneaza Terra  si destinele noastre de doua mii de ani de cand a venit la putere inlocuind, uzurpand politeismul si exiland vechii zei (Zeus, Apollo, Ra, Isis, Artemis, Bachus...etc) . Dar omenirea noastra...? Este omenirea actuala cu adevarat impilata in suferinte si sufera ea oare inexorabil cu adevarat  asemenea tragisme ale destinului asemeni detinutilor holocaustului ori celor din inchisorile comuniste care n-aveau nici o mangaiere si nici o speranta incat e vrednica ea de mila mea...? Ba bine ca nu. Omenirea actuala este cu adevarat fericita. O, cat e de fericita si cat noroc are lumea...! Oricata suferinta ar indura lumea, si indura slava Domnului tocmai dintr-o neatentie a Cerului si o mizantropie insurmontabila a Lui Dumnezeu, omenirea stie sa-si depaseasca acest inconvenient gasindu-si o geniala solutie : Credinta si speranta intr-un Dumnezeu de serviciu salvator care eficient trateaza de orice vatamatura creatura de altfel inglodata iremediabil in mocirla tuturor mizeriilor vietii. Asemenea noroc chior al  salvarii intr-un imemorial lagar al fericirii eterne care este Raiul nu e de neglijat si febra durerii si angoaselor vietii se alina si trece in derizoriu  savurand programata si sperata dezertare din disolutia si iadul de pe pamant direct in bratele primitoare ale Domnului dupa Infricosatoarea Judecata cand ne vom agata cu totii ahtiati de pulpana mantiei Lui Dumnezeu ca niste curnuti de lana oricarei oi indiferenta care se respecta... Orice pacate am avea, Domnul ne iarta daca ne caim si ne rugam pios de iertare. Fericiti cei ce plang caci aceia se vor mangaia, fericiti cei saraci cu duhul ca aceia vor vedea pe Dumnezeu, fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor va fi imparatia cerului, caci cu ei este Dumnezeu, asta ni se spune ca trebuie s-o stie toti pana la marginile pamantului chiar daca pamantul e o sfera si nu are margini... Nu e stupid sa-ti fie mila de soarta omenirii in aceste conditii de liniste si pace a credintei care ii linisteste intr-un surogat de terapeutica pragmatica religioasa pe toti...? Nu e stupid sa-ti faci griji si inima rea de necazurile si durerile omenirii cand prin stratagema credintei si obscurantismului religios toti si-au asigurat salvarea din acest pogrom al durerilor vietii in eternul spital de urgenta al Raiului, adulmecandu-i beneficiile, sperata mantuire, aceasta dulce robie a robiilor intr-un predestinat Rai harazit si proiectat tuturor disperatilor pamantului...? Infundati iremediabil in acest namol al mizeriilor si durerilor vietii, omenirea, prostituandu-se cu exemplul rabdarii lui Iov pus la grea incercare de Dumnezeu, cu mandrie si exuberanta copie pe propria-i piele simptomele si tratamentul iovic ignorand boala de dragul credintei si sperantei serafice cu orice pret. Aceasta morfina a credintei pentru omenire este suficienta , este totul de fapt  . De asta e inutil si caduc sa-ti fie mila de omenire si soarta ei grea, de conditiile precare in care doar vietuiesc in mizerie, necazuri si boli, si nu traiesc decat cu strepezeala sentimentului sabiei lui Damocles deasupra capului, adulmecand relele vietii ca un tavalug visat ce va sa vina sa distruga viata omului aducandu-l la suferinta, mizerie si moarte. Ei rezolva aceste inconveniente, traind in turmentarea visului Raiului si  facand in contrapondere  in schimb un iad pe pamant, autodeturnati sa gaseasca solutii concrete vietii si preocupati serios doar de accederea la mantuire, acest vis de bine si acadea buna de supt. In aceste conditii se pare ca pentru omenire doar Cerul conteaza, pamantul e un accesoriu inutil bun numai pentru a-i face efemer umbra si a ne ingropa apoi in el si astfel a ne subtiliza cadavrele din care sufletele dezerteaza in masa intr-o goana nebuna dupa aurul credintei si mantuirii in Rai. Sufletele in Rai? Sunt la fel ca gazduitorii lor pe pamant, multimile care se omoara si se inghesuie calcandu-se in picioare sa sarute niste oase de moaste... La fel de irationale, la fel de lamentabile... Dar pana atunci, noi toti oamenii ne mai indulcim cu cantari bisericesti, psalmi, altii mai scriu poezii, ori ne mai omoram uratul si monotonia vietii si linistim prin muzica, filme, altii prin bautura, prin cultul lui Bachus, unul din multii zei detronati ai politeismului uzurpati de monoteismul unui singur Dumnezeu exclusivist si la moda de doua mii de ani. Sub acest patronaj unic si discretionar, exclusivist, omenirea se pare ca-i fericita. Daca viata devine prea monotona atunci pe fundamentul credintei toti isi mai permit cultivarea unui  lirism privat aruncandu-l ineficace pe piata necazurilor vietii in dispretul profund al lui Dumnezeu care nu ia in seama sau chiar dezavueaza aceste scancete si manifestari de copii razgaiati ai Lui. Lirismul nostru nu-i pe placul Lui Dumnezeu. Il irita. Lui Dumnezeu ii plac ochii nostri doar ridicati catre cer in eterne osanale ori inchisi in infocate rugaciuni si sa fim imbracati si acoperiti complet in haine cernite, nicidecum in culori vii si frumoase care amintesc de culorile private si inaccesibile atat de simplu ale Raiului ale carui dulceti nu le putem mosteni si degusta atat de usor sau facil. Pentru a nu muri chiar detot de urat am indraznit putin cate putin sa fim sensibili si sa bandajam pielea arsa de dogoarea sabiilor de foc ale ingerilor Raiului care ii pazesc cu atata strasnicie portile... A fi liric, sensibil, e o supapa ineficace de refulare prin care manjim si pacalim neantul si frica noastra de el, dar nu si pe Dumnezeu cu manifestarea noastra de exprimare a sensibilitatii. Toti ne exprimam intr-un fel si ne eliberam de incarcatura vanitatilor noastre iritand timpanele Lui Dumnezeu cu bazaitul nostru efemer si asumandu-ne astfel sa fim pe deplin ignorati de un Dumnezeu prea ocupat cu Cerul, cu chestiuni importante, cu gestiunea Raiului si a duhurilor lui bune... Doar stim ca la Dumnezeu toate sunt desertaciuni si vanare de vant, or lirismul, emotiile noastre private, visurile si senzatiile noastre intime si personale pier in derizoriu si ridicol, ca un abur, ca niste nori ce se topesc, in fata prioritatilor pragmatic si exclusivist, canonic, cazon religioase pe care Dumnezeu pune accent in trebuinta comportarilor noastre. Noi insa, nimic... Tot cantam, tot scriem, tot ne ocupam de emotii si senzatii private din afara canonicii religioase, iritand Cerul cu aceste desertaciuni... Carnea noastra doreste si alte sarutari, pasionale, voluptuase..., nu numai sticla icoanelor din biserici la Sfanta Liturghie, or racla continand oasele de moaste... Erotismul religios ne-a golit simturile de rabdare si ne-a adus un beneficiu insipid si inconsistent al blazarii religioase ca o doctorie amara ce o inghitim fericiti de aceea ne-am permis sa cautam si putina dulceata, sarutari voluptoase intre indragostiti care abia ce ne mai taie greata de nonsensurile Cerului si cerintele cazone religioase cu care suntem programatic dezumanizati. Cand eram tineri, noi oamenii batrani ne exprimam sensibilitatea prin oracole scrise. Astazi sunt retelele de socializare, blogurile si memoriile, testamentele pe care ni le scriem fiecare. Ele nu sunt decat strigate disperate si inutile de ajutor pe care neputinciosi le lansam in furtuna de nisip a desertului, sticle cu mesaje aruncate in oceanul valurilor vietii,  plutind efemer si fara sa stim ca suntem total ignorati, dispretuiti visceral de Dumnezeu in aceasta mare de amar a universului in care am fost pusi sa ne luptam pentru supravietuirea mizerabila pe un vas Titanic care se scufunda, caruia i s-a spus lumea si viata. Toti insa isi potolesc durerile cancerului vietii cu programatica mantuire,  aceasta turmentare , aceasta morfina  in gand, in inimi si-n simtiri,  in mijlocul valurilor  vietii care ne uda pana-n gat, necontand ca suntem vlastare divine, facuti chiar de mana Lui Dumnezeu care in fapt ne e ca un fel de ruda primara si care nu ne scuteste, ne cere oricum plata la tot si la toate, necatand ca-i suntem fii si deci mostenitori de drept ai rangului bunastarii si prea fericirii Lui. Ca niste efemeride, ca niste insecte efemere, fluturi de lampa, muste betive de-o zi sau doua, aparute dintr-un experiment nereusit si malefic, genocidar al Lui Dumnezeu, toti ne tipam vanitatile ca niste broaste oracaind vanitoase pe balta. Si ne intristam ca nimeni nu ne intelege... Cine sa ne inteleaga...? Dumnezeu, vedem bine, e ocupat cu Cerul nu cu mofturile noastre,  ne-a dat branza care-i pe bani,  ne-a pus in gamela doua, trei sentimente religioase sa le rumegam pe un fond de obscurantism si superstitii iremediabile, si dus a fost la Cer incat disperam cautandu-L si intrebandu-L de ce traieste atat de departe si definitiv de noi iar pe noi totul ne doare si pe El nu ... ? Dumnezeu nu ne poate intelege... El ne vede doar in alb si negru... Toata culoarea ce-o avem, noi singuri ne-am vopsit cu ea fara sa cerem voie de sus... Toate condimentele, toate placerile noi i le-am furat Lui Dumnezeu din buzunar, cand nu ni le-ar fi dat de buna voie niciodata si pedeapsa ca am indraznit sa furam aceste bunuri, deci sa facem acest pacat, este moartea. Plata pacatului este moartea. De aceea murim in chinuri din cauza pacatelor, un rau necesar pe care ni l-am asumat, murim din cauza placerilor, a gusturilor, sapandu-ne singuri mormantul cu lingura si furculita, cu placerile ce ne umplu carnea de cancer. De aceea ramanem singuri si muribunzi in alb si negru in fata exigentei si opticii intransigent religioasa a Lui Dumnezeu... Nici Dumnezeu nu ne intelege si nici oamenii nu ne inteleg... Noi intre noi ca aceeasi specie suntem incompatibili in intelegere. Vorbim unii cu altii intr-un etern dialog al surzilor si toti vor sa vorbeasca, nimeni sa asculte...  Prin urmare la ce ne foloseste sa stim ca nepasarea ori chiar ura si dezinteresul Lui Dumnezeu pentru sensibilitatile noastre sunt insurmontabile...?  De ce sa plangem ca oamenii ca si noi nu ne inteleg, sau chiar ne dispretuiesc  si urasc in sensibilitatile noastre...? Oamenii, adica tot niste schelete iminente ca si noi. Cum a spus Cioran : "De ce sa fiu trist si de ce sa privesc cu pizma ori cu teama aceste oase ce poarta un nume, acest craniu ce nu ma iubeste...?" De ce sa disper ca acest lighean de mate nu ma baga in seama si imi ignora lirismul, durerea si lacrimile...? Nu mi-e mila astfel de soarta omenirii... Caci omenirea e totusi fericita... Pervers, imoral si odios de fericita... Toti au facut o coada imensa pana la Cer si asteapta zabavnici mantuirea  eventual imbulzindu-se intr-o buluceala dezgustatoare la cozile de sarutare a Sfintelor Moaste ori de luare de agheazma din butoaiele sfintite aduse in piata pentru poporul drept maritor crestin... In tot acest timp, pamantul, viata clocoteste in anarhie si disolutie de zabavnicia si ignoranta drept maritorilor crestini. Toti ignorantii se ridica prin credinta depasind viteza luminii sa calatoreasca miliarde de ani lumina intr-o clipa de evlavie religioasa si sa-L prinda pe Dumnezeu de mantie negresit, devenindu-i remore si paraziti ai dependentei de mantuire si de Cer. Orice handicapat mintal a ajuns cu o cruce si o rugaciune sa invinga timpul si spatiul, fizica, relativitatea, pe Einstein  si tot, ajungand printr-o pocnitura de deget a credintei sa calatoreasca instantaneu pana la marginile universului acolo unde e Raiul si Dumnezeu. Asa ceva este inadmisibil. E o poveste gretos de frumoasa si inadmisibil de puerila. Toti se roaga Domnului de sanatate, de spor in casa si sa-i fereasca de cutremure... Toti au pierdut timpul pe la liturghii si pelerinaje mercantile si indecente la Sfinte Moaste, in loc sa-si puna inginerii sa-si armeze casele cu brame de otel brut de 15/15 cm ca sa nu li se darame peretii in cap... Sa cada tot blocul, dar intact, armat inteligent cu brame de otel. Iar noi sa ne scuturam putin de praf dupa cutremurul devastator si sa spunem ca ne-am dat putin intr-un carusel  la balci, intr-un montaigne-russe  ametitor ... E inadmisibil cum se pierde atata timp cu pus de lustre, tapete si de icoane, de candele sau mobile luxoase prin casa in loc sa se armeze colturile tuturor peretilor cu brame de otel de 15/15 cm de la combinatul siderurgic din Galati, care si de asta s-a desfiintat, ca nu a avut astfel de comenzi ferme si practice ...! Astfel, ne cad peretii in cap, din vina noastra, pentru ca nu stim sa ne facem decat cruci si nu stim ce-i aceea tectonica pamantului si faliile care se misca chinuite de lava, subiecte nescrise in nici o biblie pentru linistea noastra, sa ne fi spus-o concret Dumnezeu de la Facerea Lumii, sa nu mai avem oameni ignoranti gen unuia din satul Izvoarele din judetul Galati care scandalizat sa i se explice sursa cutremurelor care le-au crapat casele si spunandu-i-se ca de vina sunt faliile si miscarile lor naturale a spus ca nu e de acord si nu intelege. El stia ca fala e ca un fel de mandrie. De aceea protesta in continuare in fata specialistilor care ii explicau miscarea faliilor si isi facea cruci sperand la ajutorul Lui Dumnezeu, solutia obscurantista cea mai la indemana pentru tot vulgul... De aceea chiar ca nu mi-e mila de soarta unei astfel de omeniri...!  Ea e fericita... Clar. Iar mie nu-mi ramane decat sa detest ca m-am nascut in acest ev mediu intunecat si nu mai am zile sa vad cu ochii mei un Dumnezeu rezonabil nici pe lumea aceasta nici pe cealalta.