Greva inmormantarii, ultima solutie

 Nu exista nici o forma de protest pe aceasta lume prin care-L putem determina pe Dumnezeu sa se uite in gura noastra si sa-L induplecam catusi de putin sa ne spuna si noua ceva, sa ne spuna deschis de avem ori nu dreptate in durerile, viermuirea si desertaciunile noastre. Noi oamenii bicisnici, loviti de toate relele in soarta noastra, dupa exercitiul credintei nestramutate in Dumnezeu si rugaciunile cele de cuviinta facute la toate liturghiile, toate fara rezultat, vom fi incercat totul ca forma de protest: greva foamei, greva nasterii, greva mortii si in final revolutia mortii dar toate in zadar. Soarta ne va fi pecetluita si vom muri dupa datina, ortodox, tern si insignifiant, asemeni oricaror caini prinsi de hingheri si eutanasiati in masa apoi aruncati cu miile in crematoriu. Ce diferenta e intre un om si-un caine murind, in afara de faptul ca ni s-a spus ca avem un suflet aspirant la Rai iar cainii nu, ori poate da potrivit ONG-urilor care cred ca si cainii merita si trebuie sa aiba un suflet aspirant la raiul cainesc daca e sa ne luam dupa logica...? Cainele, un lup degenerat si impostor care a fugit din padure si a ajuns din comoditate si interes sa traiasca din mila iresponsabila a oamenilor printre ei si prin parcurile lor si sa rupa picioarele biciclistilor sau sa ne manance copiii, are si el un suflet se pare.  Nu degeaba se zice ca e cel mai bun prieten al omului. Pana la un punct, da, prefer un caine de prieten decat un om. Cainele, mort, eu, mort. Cainele, intrat in putrefactie in balarii, eu, intrat in putrefactie in intunericul sicriului. Valoarea sufletului si trupului cainesc sau omenesc, ontologic vorbind, cade in derizoriu in fata evidentei si iminentei cadavrului de animal inteligent ori nu, astfel incat trupurile noastre de oameni nu sunt decat niste carcase, simple carcase de mamifere comune si efemere  in perisabilitatea lor, iar sufletele un curent electric care se volatilizeaza dupa legile fizicii cand s-a intrerupt sursa de curent, adica viata. Ni s-a nazarit insa in decursul istoriei noastre de fiinte inteligente gandul ca avand o viata si fiind constienti de ea, avand o inteligenta superioara oricaror alte forme de viata de pe pamant, am avea ceva dumnezeiesc in noi, un suflet superior, ceva, un sange albastru si princiar de rude ale Lui Dumnezeu, fiind singurele fiinte de manufactura divina aspirante pertinent la demnitatea si privilegiul unor treburi importante in Rai in serviciul Lui Dumnezeu pentru care tot ne rugam evlaviosi neostoit o viata. Asadar iata ca ni s-a nazarit gandul ca nu putem si nu meritam a fi urgisiti cu o moarte efemera  pur si simplu asemeni tuturor orataniilor si jivinelor necuvantatoare, cu aceeasi rusinoasa si cruda soarta a declinului vietuirii in mizeria inexorabila a vietii sub amenintarea spectrului  realitatatii sfarsitului pamantesc in putreziciunea inexorabila a cadavrului producator iminent de viermi similar oricarei vietuitoare de carne, caci dupa sufletul si logica noastra noi nu trebuia sa producem viermi, tocmai noi, pui de Dumnezeu. Nu era rau si nu se facea gaura-n cer sa fi fost din nascare sfinti, apoi moaste, nicidecum starvuri. Si astfel, bucurosi, radiosi, am fi primit cu bucurie posibilul si logicul, pertinentul privilegiu, (neadmis cu desavarsire de Dumnezeu insa), de a ne inalta totusi cu trup cu tot la Cer si la Rai, intr-o mirobolanta apoteoza, emulatie si mandrie de fii biologici ai Lui Dumnezeu, fara sa trebuiasca sa induram rusinea de a fi si a muri ca niste trogloditi ai universului, ca niste lepadaturi grobiene, ca niste orfani abandonati si ignorati de Dumnezeu, ca niste naparci veninoase,  ca niste soareci murati inecati in butoiul cu varza murata, indurand astfel in sensibilitatea noastra rusinea de a sfarsi mizer si similar ca orice salbaticiune a pamantului, ca orice hoit de caine imputit in balarii, astfel incat intrebarea noastra obsesiva retorica nu mai  poate fi cum a spus Shakespeare : "a fi sau a nu fi...?, aceasta-i intrebarea", ci "a fi om si a muri jivina...?, aceasta-i suprema dezonoare si jignire..." De aceea, satui de aceasta umilinta a suferintelor irezolvabile ale pustiului nostru de viata, o margica de sticla fara valoare, nu ne va mai ramane decat sa facem greva foamei, cand nu vom mai manca, greva nasterii, cand nu vom mai vrea sa ne nastem si sa iesim din pantecul mamelor condamnati la univers in stigmatul bolilor si mortii, greva vietii, cand nu vom mai vrea sa traim si carnea noastra sa fie sediul tuturor bolilor, necazurilor si suferintelor din noi, greva mortii, cand nu vom mai vrea sa murim, apoi revolutia mortii, cand vom revendica nebuni de la Dumnezeu tinerete fara batranete si viata fara de moarte...  Toate acestea insa vor ramane fara sorti de izbanda in fata intransigentei Lui Dumnezeu si pentru asta va trebui sa facem un ultim gest : sa facem greva inmormantarii. Cadavrele noastre nu vor mai putea fi inmormantate. Ele vor atarna atat de greu la morga incat nu vor mai putea fi ridicate din frigider nici cu macaralele. Vom ramane lipiti de acele paturi de spital si vom putrezi acolo, cu viermii colcaind pe cearsafurile paturilor in disperarea autoritatilor spitalului care isi vor da demisia neputand gestiona molimele si mizeriile unor miliarde de cadavre ce nu mai vor pur si simplu inmormantare, ca un ultim protest disponibil si logic. Accidentatii vor ramane blocati si incarcerati in masinile tamponate pe sosele, spanzuratii vor ramane atarnati in copaci iar preotii isi vor da demisia fiindca nu vom mai vrea sa le dam nici un ort si nu ne va mai incalzi nici un prohod si nici o ingropaciune. Dezgustati iremediabil de vesnica farsa a spectacolului funest si macabru al inmormantarii, cei pe care vor reusi totusi sa-i puna fortat in sicriu se vor ridica din sicrie, cu carnea umflata de putreziciunea sucurilor mortii asemeni mortilor dintr-o piesa a lui Michael Jackson, "Thriller", si vor arunca in toti cei prezenti cu tot ce au la indemana, cu bucati de carne de mort putreda, cu prescura din mainile impreunate pe piept, cu coroanele si florile inutil puse imprejur pe masina mortuara, in tipetele ingrozite de frica ale tuturor. La ce e buna si cu ce ne ajuta aceasta gluma proasta de-a ne purta la groapa in acest ritual dezgustator si oripilant, si a ne baga in pamant ca un gunoi sub pres fiindca n-ai unde-l baga...? Pentru ce plang toti in urma dricului nostru mergand si petrecandu-ne la groapa prin "ploaia si frunza-mprastiata a toamnei si vantul care zvarle-n geamurile masinii mortuare grele picuri" ? Au nu stiu toti ca noi mortii, murind vom fi in sfarsit fericiti si ca suntem in drum spre Rai si mergem la incorporare fericiti in solda Lui Dumnezeu...? Nu oroarea fanfarelor si recviemurilor ridicole ar trebui sa induram, ci cantari vesele ar trebui sa ni se puna, ori poate nocturne romantice de Chopin, ori poate manele cui le plac;  haine mai frumoase ar trebui sa poarte toti indoliatii si nu cernite amintind de bezna si vidul inghetat al universului, haine in culori frumoase inventate de Dumnezeu nu degeaba ci pentru deliciul si incantarea ochilor si simturilor noastre nu degeaba inventate de Dumnezeu. Lacrimi de bucurie si mandrie, fericire sa izvorasca din ochii rudelor noastre petrecandu-ne la groapa, nu sa-si puna cenusa si sa-si rupa parul din cap intr-o irationala uzanta a doliului trist. Daca tot e sa fie doliu, sa fie un doliu vesel, un doliu responsabil si suportabil, una din conditiile pentru care am putea accepta totusi sa fim inmormantati. Altfel, sa se termine cu tot circul funest si gretos al canoanelor religioase de conjunctura care ne-au impus fortat la inmormantare mizeria tristetii si amaraciunii celor dragi care se frang pentru pierderea noastra in urma sicriului nostru hurducaind prin mocirlele drumului. Macar vechea noastra religie zamolxiana, cea a dacilor, a lui Burebista si Decebal impunea ca toti sa se bucure normal la inmormantari fiindca fericitii raposati au scapat de corvoadele vietii, de boli si suferinte. Ce-am castigat inlocuind o religie, cea a lui Zamolxe, cu alta, Crestinismul, printr-o intamplare istorica ce a facut intr-o zi ca dacii sa fie cuceriti de romani, care si ei au abandonat politeismul si au fost vrajiti de mrejele crestinismului si ale demiurgului aferent numit Dumnezeu, cel ce L-a creat pe Iisus...? Dumnezeu ne-a creat asa cum a vrut el, astfel ca de cand ne nastem si pana murim tot o ducem intr-un plans si-o suferinta : plans de nou nascut, plans si transpiratii de muribund canceros, plans de rude cernite ce merg sfasiate de durere in urma dricului nostru. Pentru ce atata plans si pentru ce atata suferinta pe capul nostru, al oamenilor, singurele fiinte de pe pamant constiente si meritorii de dulceata bunatatilor Lui Dumnezeu...? Dulceata acestor bunatati serafice este insa tabu, nu este la liber, ci ca si pe pamant cand tot ce este bun este foarte scump si in portii mici si este disponibil doar conditionat de plata care ne vine prin boala, plans si moarte dupa o viata de mizerii garnisita cu rauri de lacrimi. Doar astfel putem accede in Rai la huzur si veselie eterna. Insa am fi vrut sa traim si sa murim altcumva, mai demn, mai vesel, mai cu folos si dumnezeieste, mai boiereste... Ce nu era posibil la Dumnezeu daca era mai larg la inima cu noi...? Sa ne fi nascut razand, sa fi trait razand si sa fi murit razand de "amicii ce ne-or plange" (citat Eminescu). In schimb, prin religia contra firii cu care-am fost indoctrinati printr-un accident istoric de unde-am importat cutumele unui popor si unei tari antice si sfinte care ne-a impus religia si obiceiurile, am importat totodata si plansul ca solutie si ingredient sine qua non al vietii, al mortii si al inmormantarii finale. Cum ne putem imbolnavi si muri in chinuri cand simturile ne fierb si plesnesc de dorul si mandria ca avem niste gene de Dumnezeu...? Cum ne putem resemna si impaca in disolutia aceasta a sfarsitului cand scontam ca mai degraba Dumnezeu in parinteasca-i grija sa ne  fi putut noroci definitiv, nemijlocit si inalienabil cu mostenirea favorurilor, deliciilor si incantarilor sale din clipa nasterii si pana in infinit, fara sa trebuiasca sa ne urzice inimile si viata cu amarul sclaviei de a fi asa cum suntem, robi, etern robiti durerii si chinului pe un pamant de neinteles disociat si despartit definitiv de atuurile Raiului...? De ce e lumea si viata doar un stagiu dramatic cotizant, de ce e pamantul ocna eterna unde ne savarsim dezabuzati penitenta, de ce e pamantul locasul patimirii, tragediilor si incercarilor noastre si de ce nu e pamantul Raiul insusi daca tot ni s-a pomenit de asemenea nemaiauzit, minunat si nemaipomenit liman...? Noi nu-ntelegem lipsa Raiului pe pamant si nu-ntelegem rostul si logica sa in alta parte si nu-ntelegem acest ocol inutil si contraproductiv al lacrimilor vietii pe pamant ca sa ajungem intr-o inimaginabila si imemoriala zi sfarsiti de rabdare intr-un Cer pe veci rapit pamantestilor si omenestilor palpabile simturi. De ce in cer totul si de ce nu pe pamant...? De ce atunci fericirea si mantuirea si de ce nu acum...? De ce promisiunea binelui si de ce nu binele intruchipat, aici si acum...? De ce sa astept o zi sa mor ca sa ma-ntalnesc cu Dumnezeu si de ce sa nu-L intalnesc azi sau maine, undeva, pe o strada, la o adresa pe care ne-o va comunica binevoitor, sincer si altruist, daca nu are nimic de ascuns, facandu-ne hatarul de-a ne umple de emotie si fericire, de-a ne da pe spate, de-a ne lasa muti de uimire cand ni se va arata ca un artist atata vreme asteptat la noi in tara...? Nu cred ca sta in logica lucrurilor sa-L vad pe Dumnezeu doar dupa ce musai trebuie sa mor si sa dardai de frica in fata vamilor vazduhului astfel incat sa trebuiasca la Infricosatoarea Judecata dupa ce mi se va da ultimul cuvant inainte de sentinta la Iad, umil si cuminte sa-L intreb pe Dumnezeu unde si cu ce treburi a fost plecat atata timp, de ce a trebuit sa traiasca atat de departe de noi si de ce atata neagra si ilogica discretie iritandu-ne simturile si rabdarea, dragostea, speranta, asteptarea pana la un paroxism acut si fara leac...? Nu pot sa concep eliberarea in Rai langa Dumnezeu, visand monoton si placid la mantuirea insipida si incolora de acolo in asemenea conditii draconice de impilare a vietii noastre cu tot ce-a  avut mai degradant, tragic, periculos si urzicator universul a ne oferi, departe de minunatiile sale verosimile si potentiale, ramase pe stoc stricandu-se pe rafturi, pentru care Dumnezeu nu a dispus liberul nostru acces, al tuturor muritorilor din tina facuti si peste care Dumnezeu a suflat duh de viata altfel decat necuvantatoarelor. Impilati la maxim de tragismele vietii asteptam si visam iresponsabili si excrocati in toate simtamintele noastre o mantuire inconceptibila potential si logic, visam si aspiram la relaxarea ei facand slalom printre posibilitatile vietii, poticnindu-ne la tot pasul de inexorabilele pacate prescrise cu atata intransigenta si osardie de Dumnezeu. Astfel, amagiti, dezabuzati, asteptam toti "mantuirea, robia robiilor. A-ti pune sperante in ceva, aici sau oriunde, e dovada ca tarasti niste lanturi. Blestematul aspira la paradis ; aceasta aspiratie il coboara, il compromite. Sa fii liber inseamna sa te dezbari pe veci de ideea de rasplata, inseamna sa nu astepti nimic de la oameni sau de la zei, inseamna sa renunti nu doar la lumea aceasta, ci la toate lumile si la insasi mantuirea goala de orice continut practic si logic potrivit necesitatilor vietii noastre, inseamna sa spulberi pana si ideea de mantuire, aceasta robie a robiilor. Nu vrem decat sa fim liberi si nu robi. Sa fim liberi sa traim ori sa murim liberi de orice robie fie ea cat de frumoasa. Sa fim liberi sa murim ori nu si sa fim inmormantati ori nu. Pentru asta vom ajunge, jigniti ireparabil de univers si de Dumnezeul care ne-a creat atat de genial dar atat de tragic, sa uzam intr-o zi in masa de greva inmormantarii, ultima solutie..." (citat din Emil Cioran). Daca aceasta pe care-o vedem si traim e lumea si viata pe care ne-a daruit-o Dumnezeu exuberant, dati-mi voie sa cred in fata evidentei ca e o lume de mantuiala, ca nu ne convine, nu ne place si ne repugna sa ne asfixiem in asemenea disolutie care nu are nimic in comun cu competenta si talentul unui Creator responsabil dar mai ales bun. Nici unei alte fiinte a universului, unor alti umanoizi extraterestri mai putin evoluati decat noi dar similari inteligentei noastre, nu le-ar fi convenit un asemenea simulacru ieftin si toxic al Creatiunii. Ajungem astfel sa ne punem disperati si orfani in univers intrebarea retorica : A facut un Dumnezeu bun, atotputernic, lumea si universul ? Daca oamenii s-au intrebat logic si au ajuns la concluzia ca Dumnezeu a facut lumea, le spun tuturor ca intrebarea si concluzia insasi nu are sens in fata tristei evidente. Inainte de-a crea totul Dumnezeu avea nevoie de un timp si spatiu anterior absolut indispensabil in care intai sa se creeze pe Sine Insusi in afara timpului din nimic, apoi sa creeze universul, timpul, spatiul, materia si totul. Or, cum timpul si spatiul care presupunem dupa Scriptura ca tot Dumnezeu le-a creat, n-au existat inainte de Dumnezeu. N-a existat un timp si un spatiu anterior pentru Dumnezeu pentru a se aseza si pozitiona in el si a se face pe Sine Insusi pe acest fundament initial. Or daca existã universul si existãm noi, nu putem intelege ca un Nimeni care nu a avut fizic un timp anterior disponibil a putut crea toate acestea pe matricea unui neant insondabil si imposibil. Realizam ca mai inainte de Dumnezeu trebuie sa fi existat un timp zero si un spatiu zero in care Dumnezeu sa se pozitioneze cu toate uneltele pentru Creatie. Un Dumnezeu Creator pozitionat intr-un timp deja creat pentru El si desfasurarea secundei unu a Creatiei ne incita intrebarea cine i-a creat anterior acel timp si spatiu in care sa purceada secunda unu a creatiei de Sine si apoi a universului...? Un alt Dumnezeu auxiliar...? E cu neputinta cand stim despre Dumnezeul cel curent ca a fost facatorul tuturor vazutelor si nevazutelor. Prin urmare putem accepta ca Dumnezeu a facut totul in atotputernicia Sa, mai putin timpul si spatiul absolut indispensabile de dinainte sa fi existat. Or, ce fel de atotputernicie e aceea in care sa ai nevoie de preparative auxiliare necesare din afara aptitudinii proprii a atotputerniciei, ca apoi multumita si pe fundamentul lor sa creezi ceva, fie el spatiul, timpul, materia insasi si mai cu seama pe tine Insuti ca Dumnezeu atoatefacator...? Tristi si cutremurati ajungem la concluzia ca n-a existat o alta specie de timp anterior pentru Dumnezeu sa creeze in el apoi timpul cel de toate zilele al nostru, spatiul vital, apoi pe Sine si ulterior universul insusi cu lumea noastra si pe noi. Tristi si dezamagiti realizam nonsensul conceptului atotputerniciei Lui Dumnezeu, al genezei si existentei Sale insasi dintr-un timp care n-a existat inainte de aparitia Lui Insusi.  Putem obositi sa postulam ca Dumnezeu a existat de-a pururi intr-o imparatie care nu are inceput si sfarsit cum ni se spune. Dar insusi timpul in idee si imaginatie are un inceput iar prezenta unui Dumnezeu initial inaintea oricarui timp e un nonsens ametitor. Putem accepta ca Dumnezeu nu e un corp fizic, nu e materie ci poate e un spirit. Dar nici un spirit nu e mai batran si tare decat timpul care-a avut totusi un inceput. Timpul n-a fost infinit atat in trecut cat si in viitor. Timpul a inceput candva precum se si poate opri din curgerea lui in anumite conditii ale legilor fizicii postulate de Einstein. Timpul nu e o scurgere liniara a unei durate. El e relativ si precum o materie, timpul se poate dilata ori contracta, lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a spus in scripturi crezandu-ne atat de prosti. Einstein doar ce ne-a mai luminat. Or potrivit calculelor sale, daca ai calatori cu viteza luminii exista legi fizice care demonstreaza ca timpul ar incetini pentru tine atat de mult incat s-ar opri. Ajungand in calatoria noastra cu viteza luminii in preajma unei gauri negre gravitatia ei inimaginabil de uriasa ne-ar opri insusi timpul pe loc si ar curba furand in abisurile sale negre si lumina lanternelor noastre. Sa aprinzi o lanterna si sa vezi cum razele ei o iau curb catre mijlocul intunericului gaurii negre e o posibilitate demonstrata prin observatii de astrofizica. Lumina unor stele in preajma gaurilor negre se comporta ciudat. Ea deviaza de la traiectoria rectilinie. Si timpul la fel face in asemenea extreme conditii. El se opreste si se sfarseste cand gonim cu viteza luminii prin univers. Enorma gravitatie a gaurii negre opreste insusi timpul din curgerea lui. Astfel, orice corp calatorind in asemenea conditii se opreste din imbatranire. As putea sa vad batran un frate al meu geaman de 90 de ani iar eu sa am doar 50 in acelasi aparent timp. Timpurile noastre s-au separat si ne-au influentat insusi corpul fizic asistand unul la intinerirea, celalalt la imbatranirea fratelui geaman. Daca am accelera in continuare depasind viteza luminii, timpul pentru noi nu numai ca s-ar opri dar ar lua-o inapoi facand posibil sa calatorim in trecut sa-i vedem pe parintii si bunicii nostri sugari. Toate acestea sunt demonstrate matematic de oameni inventati de Dumnezeu care i-a facut din lut. Orice planeta n-are cum sa fie din lut la inceput. Ea e din piatra, din lava intarita care s-a scurs din eruptiile imemoriale ale trecutului. Pamantul, lutul lui e doar descompunerea regnului animal si vegetal traitor si muritor in milioane de ani, care au umplut pietrele cu masa lor de sedimente. Ce mai de viata a fost pe pamant...! A fost si a sucombat. Pamantul , lutul din care suntem facuti de Dumnezeu sunt de fapt foste existenţe fizice moarte si sedimentate de plante si animale. Cum sa ne faca Dumnezeu din lutul lor cand ni se spune ca pamantul era netocmit si gol...? Cel mult puteam fi facuti din piatra care a existat initial. Capitolul Facerii din Scriptura a fost scris de niste vechi oameni preistorici ignoranti bietii de ei si i-au pus Lui Dumnezeu in carca atatea fapte puerile si pline de nonsens stiintific. Oricand un Dumnezeu grijuliu putea prevedea adulmecarile inteligentei noastre. Or, n-a facut-o si ne-a jignit impardonabil. Nici un Dumnezeu care se respecta nu facea totul de o maniera atat de precar logica si neverosimila. Incat Dumnezeu ori e cu totul altceva decat sporovaim noi sforaitor si solemn despre El, ori nu exista. Printr-o regretabila scapare si neglijenta Dumnezeu ne-a indus in constiinta aceasta amara dar logica concluzie a inexistentei Sale. Legile fizicii nu-i dau voie Lui Dumnezeu sa existe. Nu a existat un timp cu minus pentru Dumnezeu sa se faca intai pe Sine, apoi sa faca timpul cu plus, universul si pe noi. Oricat L-am cauta pe Dumnezeu in multimea probabilitatilor, fizica nu ne permite acest lux ca sa putem cu deferenta sa-i acordam atata credit oricat am vrea. Basmul si legenda, frica de intuneric si inexplicabil ne-au pervertit simturile si responsabilitatea. E la fel ca si cum ai cauta marginile pamantului. Intr-o idee teoretica ai putea accepta ca pamantul are niste margini. Dar cand stii ca pamantul e o sfera care nu are margini, a privi intr-acolo si implicit in posibilitatea existentei Lui Dumnezeu in aceasta maniera retrograda e un exercitiu inutil. Toti suntem liberi sa credem ce vrem si ce putem dupa propriile noastre perceptii si prejudecati. Dumnezeu, mai firesc, comod si simplu e sa credem ca e doar o perceptie a noastra, e oglindirea bunatatii noastre, a unor oameni, nu toti, in intunericul si vidul universului. Dumnezeu suntem noi insine, dorinta si speranta noastra de bine si de excelenta, bunele noastre ganduri si fapte pline de scrupule. De aceea cea mai simpla si la indemana explicatie e spre nefericirea si dezamagirea noastra ca nu exista Dumnezeu... Exista doar bunaatatea din oameni, din ce in ce mai putina care-L salveaza pe Dumnezeu de la faliment si ratare. Tristi intelegem ca nimeni n-a creat universul si nimeni nu impune necesarmente credinta ilogica intr-un  Dumnezeu gestionar al destinului oamenilor. Aceasta perceptie ne conduce la o profunda si dramatica descoperire : Ca cel mai probabil nu exista nici Rai si nici iad, nici pacat si nici virtute religioasa, nici rasplata, nici pedeapsa si nici febra vietii de apoi. Existam doar noi cu bunele si relele noastre, cu calai si victime, cu criminali si cu martiri nevinovati, colcaind toti tragic pe o lume de mizerii. Cand suntem buni suntem dumnezei iar cand suntem rai suntem diavoli. Iata mai degraba explicatia logica a aparitiei Lui Dumnezeu si diavolului in discursurile noastre. Avem aceasta viata, asa cum e, buna, rea si putem aprecia Marele Univers numai potrivit simturilor si perceptiilor noastre. De frica si sila, ura noastra de noi insine L-am creat pe Dumnezeu si diavol ca ei sa ne uzurpe toate calitatile si defectele noastre. Trebuie fortati de imprejurari si datele problemei sa ne multumim cu atat. Si pentru asta trebuie sa fim extrem de recunoscatori Nimicului si nu unui Dumnezeu neverosimil si improbabil pana la lacrimi. Majoritatea oamenilor au rezolvat empiric aceasta dilema a necunoasterii  si deznadejdii plasandu-L pe Dumnezeu in centrul tuturor durerilor, lacrimilor si incertitudinilor lor ca un medicament calmant al  tuturor temerilor, suferintelor si necunoscutelor noastre. E o solutie paliativa ca sa poti trai si sa ai un punct de sprijin in universul inghetat si intunecat de care te agati sa nu cazi aiurea in neant... In evolutia noastra de fiinte create de Dumnezeu atat am putut concepe la nivelul nostru de extraterestri iviti inimaginabil undeva si pierduti inexorabil in deznadejde intr-un colt de univers. Personal as fi vrut din suflet ca Dumnezeu sa existe si sa ateste, sa supervizeze si verifice prin bunatatea Sa bunatatea putinilor oameni buni care mai exista pe lume. De fapt eu personal am tot respectul si reverenta pentru un Dumnezeu al bunatatii si al dreptatii, pentru Dumnezeul cel bun si milostiv catre care se roaga sfarsita  mea mama bolnava de cancer in faza terminala... Mare esti Doamne, slavit sa fie numele Tau, intru nadejdea celor deznadajduiti si cu insuportabile dureri de cancer...! (Aduc multumiri lui Stephen Hawking, savantul paraplegic al carui geniu il include pe cel al lui Newton si Einstein la un loc si din a carui intelepciune am luat unele citate pe care le-am completat profund pentru a lamuri odata chestiunea unui Dumnezeu si a umilintei la care ne supune intr-o mizantropie insuportabila...