"Nu de moarte m-am cutremurat ci de vesnicia ei"

STAREA NORMALA A OMULUI VIU Starea normala a omului este starea de boala, de moarte, de declin si distrugere inexorabila. Ar trebui totusi sa fim mandri ca putem muri intr-o zi, ca putem sa disparem, sa raposam, si nu oricum, ci putred de bolnavi, experimentand in sfarsit cea mai tulburatoare si eroica, ultima senzatie de neagra si completa voluptate a suferintei, care, in marea-i si sfanta genialitate si bunatate Dumnezeu ne-a harazit-o tuturor. Omul care moare, e prin excelenta un adevarat erou, un erou fara voie, dar care Dumnezeu are grija sa ne onoreze implacabil cu acest blazon al mortii, al declinului absolut pe care il poate experimenta o entitate, organica sau nu, in imensitatea acestui rece si negru univers. Si sorii dispar, si galaxiile, planetele, extraterestrii si tot, indiferent ce-ar fi si unde-ar fi. Caci pentru toata materia acestui univers starea normala prin eternitatea ei e starea de disparitie, de explozie si dezagregare in elementele componente. Insa nici o supernova, fiind explozia si disparitia unei gigantice stele nu se poate compara valoric cu moartea noastra, a orcarui om viu, cu disparitia noastra de un dramatism si complexitate inegalabile in univers. Caci noi stim ca murim, stim dinainte ce ni se va intampla, nici o planeta nu stie ca va fi lovita intr-un final de un vagabond asteroid care-o va nimici. Noi stim ca murim si ca suferim pentru asta si prin asta traim cea mai cumplita strepezeala a simturilor gratie cadoului otravit ce ni l-a daruit Dumnezeu, constiinta de sine si inteligenta. Stim ca ne vom imbolnavi si vom muri si orice forma ar avea bucuria sarmanei noastre vieti, ea ne e urzicata de scontarea mizerabilului sfarsit in care naufragiem irecuperabil si abrupt cand nici nu ne asteptam, neputand trai aceasta decadere decat cu o inerenta scarba de neimpacat. Avem in minte valori in care credem, simtaminte de netagaduit avem in inima si nu putem lua nimic cu noi cand murim, infinitul sentimentelor noastre, toate isi intrerup brusc functionarea si temeiul, nu putem conserva nimic, totul in noi se intrerupe brusc oricat de bine si frumos ar functiona, ca un motor de masina facut zob de circumstanta rece si hâda a unui accident inopinat. Acul vitezometrului inimii noastre intotdeauna va indica viteza maxima dupa accidentul nefericit al mortii, oricum, pe toti ne surprinde moartea cu viteza legala a inimii depasita, tot ce-a fost frumos in noi se volatilizeaza abrupt si nu putem pune o incheiere si o remizare a eului nostru fara dezagreabila perceptie ca ni se intampla o nedreptate, ca o pana de curent intr-un cinematograf, in protestele inutile ale spectatorilor. Cu toate fiintele a fost Dumnezeu generos, mai putin noi oamenii carora ne-a dat tristetea insolubila a sentimentului mortii ca solutie sine qua non pentru lungul nasului nostru hotarata transant de Domnul bun si milostiv. Si mai erau un milion de solutii mai elegante si umane pentru noi cu care Domnul n-a catadixit sa ne onoreze in plenipotentiala-i competenta. Macar sa nu fi stiut ca murim, ca porcii si gainile, ca vitele din abator rumegand paiele aruncate dinainte, si tot am fi fost mai fericiti. Otrava perceptiei mortii ca datorie lucreaza si pustieste in noi sentimentul linistit al vietii, angoasa unei boli care ne va rapune in groaznice dureri ne face irespirabila viata si improprie orice bucurie a ei. Muscam din viata ca dintr-un mar plin de viermi si scuipam in sinea noastra dumicatul dulce si amar de la viermii mortii care ni se insinueaza in simturi si perceptii cu atata tupeu si hotarare. Nu putem trai deplin de grija mortii si nu putem muri impacati fara ciuda si ura ca nu ne putem pastra cei doi banuti ai vietii, ni se baga mana in buzunar cu japca si ni se ia barbar si aceasta saracie fara a ni se da nici o despagubire ci platim cu doi banuti ai vietii de chin si boala trebuind sa semnam in alb polita vietii viitoare si vesnice, fericirea unei existente eterogene care e cel mai ieftin si demodat cadou dintre infinitele posibilitati din care Dumnezeu ne-a dezmostenit inexorabil. Doar boala si moarte pentru noi, fericire eterna si extaz complet pentru duhurile cerului, alesi ai Domnului. Si-a pastrat Domnul viata vesnica pentru El, mi se pare corect, doar Stefan cel Mare si Mihai Viteazul porneau calare in fruntea ostilor cu palosul sfartecand dusmanii, infruntand pericolul mortii stupide, boierii de azi, care se respecta, impreuna cu Dumnezeu nevrand sa riste grozavia si mizeria mortii data doar pentru prostime, pentru noi, pacatosii. Doar Iisus ce-a mai suferit pe cruce, doar El ce-a mai trait atat de dramatic sentimentul mortii, si scarba de-a coborî in iad cu moartea pre moarte calcand, Domnul s-a tinut departe de aceste grozavii, lasand cancerul si moartea doar pentru nevolnicii de noi, nevrand ca Maresal al cerurilor sa coboare in transee cu noi oamenii si sa manance din gamela ca noi aceeasi fasole in zeama lunga. Domnul se respecta si niciodata nu va coborî printre noi in atmosfera noastra toxica, preferand sa trimita la doua mii de ani odata printre noi cate un Mantuitor ca sa nu ni se acreasca detot de aceasta viata si sa nu-L uitam cumva vreodata si cat de mult ne-a iubit pe noi oamenii... Asa ca relaxati-va, oameni buni, fiti mandri ca puteti muri intr-o zi, batrani si bolnavi, ori tineri si cu zile, e voia Domnului ce trebuie iubita, deci iubiti-o si fiti demni in fata mortii si a plutonului de executie a lui Dumnezeu, cand se va trage, ridicati-va palaria si strigati cu demnitatea unui maresal Antonescu, impuscat de comunisti :"Traiasca poporul roman", "Traiasca viata!". Si iubiti-L pe Dumnezeu, ca toate hotararile Lui sunt foarte bune pentru noi, e maxim ce ne putea da, atat ne-a dat El in magnifica-i darnicie, in definitiv Dumnezeu ne da dar nu ne baga si-n traista, pentru a suporta totul faceti-va o dreptate a voastra, cuminte, demna, cinstita, dar nesuparand pe Domnul, demonstrati-i ca ati fi fost demni si capabili sa traiti orice alta solutie v-ar fi dat pentru viata, dar daca astea va sunt date, sa le respectati cu piosenie si condescendenta, oricum, dintre toate relele ce ni se puteau intampla, boala, necazul si moartea sunt cele mai mici... Sa demonstram Domnului ca inainte de-a muri, putem iubi viata pana la lacrimi, chiar daca asta inseamna ca starea noastra normala e starea de moarte, de boala si necaz, si asa cum am vazut pe-o cruce intr-un cimitir scris, stiu ca si voi simtiti la fel si ziceti in sinea voastra mahniti ca niste tarani impilati si furati de boier: "Nu de moarte m-am cutremurat, ci de vesnicia ei...!"