139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA !

139) LA MULȚI ANI ! DAR CÂȚI ? ACEASTA-I ÎNTREBAREA

  1) Până când ar trebui să ni se ureze "La mulți ani" ? Greu de zis. Am văzut la televizor bătrâni de o sută, o sută și ceva de ani. Unii mai lucizi, alții  legume care abia mai pot vedea, auzi sau vorbi. Am văzut un nene de 105 ani care molfăia o bucată de plăcintă care întrebat câți ani are, spunea bălmăjind "șăptezeci..." Eeeei, deci poți să zici despre om că de la o vârstă încolo,  adio minte, adio rațiune, adio viață chiar dacă îl rabdă Dumnezeu să mai trăiască mulți ani. Ar trebui să-mi fie rușine că deși nu sunt atât de bătrân, totuși nici acum și probabil niciodată la fel ca toată lumea de altfel, oricât de bătrân aș apuca să fiu, nu voi catadicsi să fac o vorbire hotărâtă și demnă, un speech de final și de adio în legătură cu sfârșitul vieții mele, un ultim cuvânt de împăcare și acceptare cumva cu soarta de viitor muribund atâta timp cât bătrânețile încă nu-mi vor lua cum e și normal mințile și voi mai avea puterea și luciditatea să spun ceva inteligibil, un cuvânt îngăduit de gâdele, gealatul, călăul meu ezoteric în persoana morții cu coasa, știți voi, înainte ca această urâtă să execute sentința la moarte. Ani de zile ți se urează la mulți ani, în timp ce urâta cu batic negru își asculte metodic coasa cu pietroiul ca țăranii cosași pricepuți. Hârști și gata ! Capul cade în praful drumului și te-ai dus pluii pe drumul fără întoarcere ! Să mori fără frică, fără împotrivire, cu onoare, cu demnitate ! Ar trebui să-ți fie rușine că nici vorbă, nu poți muri fără frică, fără oroare și dezgust de moarte, că nu poți privi cu calm și liniște propriul tău sfârșit când de-atunci înainte vei trece în lumea neființei, a lucrurilor expirate și nefolositoare. Nimeni în afară de practicanții pasionați religioși care nu pun preț pe viața aceasta din coordonalele actualității și n-o privesc decât ca pe un pur stagiu și rampă de lansare către tărâmul  visului și speranțelor de pe lumea cealaltă a morților înviați, nimeni în afară de acești oameni mângâiați de favorul credinței în lumea supranaturală de dincolo de moarte, nu poate să-și accepte cu seninătate și normalitate sfârșitul de pe lumea asta, întreruperea bruscă și de cele mai multe ori dramatică a aderenței la realitatea vieții ăsteia, cât de chinuită ar fi. Cei care nu au preferință și plăcere de narcoza religioasă potrivit căreia simțurile și gândurile îți sunt tranchilizante, scutite și liniștite de grija și disconfortul scontării morții, nu se pot bucura de această euforie a credinței, de acest beneficiu psihologic care îți mângâie creierul ca să uiți de dramele vieții, să le minimizezi și să te arunci în brațele unui doctor salvator în persoana Lui Dumnezeu nu degeaba intitulat Tată, pentru că un tată își apără copiii de greu. Mai sunt și copii risipitori care nu se aruncă în euforia dragostei către un Tată deosebit de discret, ascuns de orfani cel puțin după nori, dacă nu la capătul universului și care nu are cont de Facebook, nu are poză de profil și nu-i putem da nici un like. Cei care ar vrea dar nu au cum și nu pot să-i dea like Lui Dumnezeu, creatorul acestei lumi care nu are poză de profil, nu are număr de telefon, semnătură și nici o postare, gândesc că sfârșitul vieții ființelor inteligente și conștiente impregnată cu simțăminte, cu visuri, cu gânduri, e cel puțin un neajuns existențial impardonabil, iar dacă e adevărat că nu numai oamenii dar și extratereștrii și orice formă de viață din acest univers moare, asta e o problemă de concept greșit ori precar al proiectării existenței de formă inteligentă, care atunci când viața omului a fost creată admițând că a fost creată de Dumnezeu, această problemă ca plată a vieții care este moartea, terminarea, expirarea ființei inteligentă vie, a fost tratată lapidar, grosier,  neluată în vedere minuțios, nestudiind impactul psihologic și emoțional negativ asupra ființelor vii inteligente în care un meșter făurar superperfect cum în idee admitem fără doar și poate că ar putea fi Dumnezeu dacă El a creat tot ce este : că viață, că moarte, nu a scontat și tratat cu maxim interes pentru perfecțiune toate aceste probleme ale existenței omului. Puteau să moară în dramatism și decrepitudine viermii și năpârcile și toate lighioanele fără rațiune și conștiință. Cred că e imposibil să nu fi scontat Dumnezeu când a creat omul inteligent și conștient de sine, de univers și de infinit că la un moment dat credința oarbă în acest plan al vieții dat oamenilor de Dumnezeu așa cum a fost dat, și conținutul chestiunilor religioase vor fi împânzite de iedera îndoielii, a inteligenței și a gândului analitic, logic și normal care va întreba retoric, filozofic, omenește, cuminte și curat de ce fericire veșnică și Rai nu aici în lumea evidenței ci abia după ce mori ? De ce ? Chiar ! De ce ?!  Nu numai oamenii religioși sunt normali la cap. Și oamenii care nu sunt atinși de această plăcere și necesitate interioară a credinței sunt normali la cap. Cei religioși zic că nu ar fi, că ar fi rătăciți. Oricum, toți ar fi vrut să moară mai repede, să scape de acest calvar al vieții în chinuri, în neajunsuri și neplăceri dacă Dumnezeu ar fi făcut moartea frumoasă. Dar nu a făcut-o frumoasă și nici plăcută. Dumnezeu numai și-a făcut o specialitate de a gestiona oamenilor moartea și teama de ea prin modul său specific, prin specialitatea disciplinei numită religie. Deschidem o carte numită Biblie, și mulți găsim în ea explicații de clasa întâi a modului cum s-a creat lumea și bărbatul din pământ cu un penis erect înainte să fie o femeie, iar femeia dintr-o coastă a bărbatului scoasă fără anestezie etc. Iată, creatorul și dispozitorul universului ne îndeamnă să credem așa ceva și și-a luat abilitatea și specializarea de a ne vorbi solemn despre viață, despre moarte și veșnicia ei, iar noi înfiorați și cuminți ne facem cruce în dreptul bisericii Sfântul Mina și privim cu frică și ascultare căile ascunse ale Domnului care sunt specializarea Sa în guvernarea acestei lumi a oamenilor. Câțiva însă, au îndrăznit să gândească și să întrebe retoric pe Dumnezeu despre viață și mai ales despre moarte și de ce sfârșitul omului, că religios, că nereligios se încheie cu un doliu trist. De ce nu un doliu vesel ? De ce adică după bucuria nunții să vină în ordinea cronologică a evenimentelor capitale ale vieții omului tristețea doliului propriei morți sau și mai dramatic, a morții celor dragi ? De ce moartea e urâtă și de ce nu e frumoasă ? De ce nu un sfârșit frumos, măreț, predictibil, rezonabil, dulce și mângâietor pentru lumea directă a simțurilor vii ale ființei umane inteligente, a actualității și evidenței cum te-ai aștepta să-și trateze de final Dumnezeu creațiile lui dragi, oamenii, scutindu-i de artificiul lumii celeilalte fericite a morților înviați ? Realizezi trist că aceasta nu-i decât o poveste ispititoare când nimeni nu s-a întors din moarte plin de petale de trandafiri și beteală aruncată pe el de îngerii ce l-au petrecut la gara Raiului și l-au urat să se întoarcă cu bine pe pământ să povestească  tuturor ce frumos e în Rai, să povestească și să alunge tot sărmanului muritor frica de moarte și de necunoscutul și disconfortul de a te transforma deodată în gunoi și deșeu uman și a înceta abrupt să mai fii sub forma fizică atât de normală și vie cu care erai îndeobște atât de obișnuit în sine pe pământ. De aceea nimeni nu vrea să moară cât mai repede, nimeni decât cei integral religioși care vor chiar și nerecunoscând direct, să moară ca să trăiască în sfârșit pe lumea cealaltă, având moartea ca mijloc și pretext, visând la conceptul de mântuire și izbăvire, o experiență mirobolantă cel puțin interesantă pentru ei a unei fericiri profunde, inegalabile în timpul vieții. Asta zic ei. Și e dreptul lor.  Conștiința umană neviciată însă de nici o prejudecată partizană de tip religios, nu vrea să admită că fericirea, acest cuvânt simțit și pronunțat doar de omul viu are ceva în legătură cu moartea și cu desființarea și i se datorează rezistând morții. De aceea foarte mulți oameni sunt sceptici și dezamăgiți de moartea privită în cheia religioasă ca finalitate, scop, urmare și efect al vieții dată de la Dumnezeu ca și rampă de lansare a muribundului către stele catapultat dintr-o groapă sordidă în care trebuie să fii acoperit cu pământ ca să tinzi și să accezi la lumină, la o supra lumină a conceptului pur de fericire după moarte. Cum să decelezi și cum să mistui în înțelegerea ta această tărășenie care nu poate fi privită cu încredere de ființa inteligentă muritoare lucidă și imună fanteziilor mistice, a legendelor și fabulațiilor plăcute despre lumea morților înviați chiar dacă acolo și doar acolo îl întâlnești pe Dumnezeu, o ființă care a creat acel tărâm de vis al fericirii, o ființă tot așa de interesantă, etalonul tuturor chestiilor plăcute, perfecte și mângâietoare în univers...? Deci mori ? Trebuie neapărat să fie plăcut căci vine și ți se trage de la Dumnezeu care tot așa e de plăcut, nu ?

  2) Moartea e ezoterică, altfel cum ? Nu e cineva concret pe persoană fizică care-ți dă cu satârul în cap pe care poți da vina că te-a suprimat. E cineva mult mai complex, mai perfid,  mai de poveste, mai din lumea duhurilor care nu poate fi dibuit, văzut și prins, strâns de boașe ori de gât ca să te aperi și răzbuni de neajunsul ce-l suferi omorându-te. Evident că nu mori singur. Cineva și ceva, nu neapărat bolile, dar cu mijlocirea și alibiul lor tot te omoară totuși, apucând să fii mai tânăr sau mai bătrân, în pofida voinței tale potrivit căreia nu vrei să mori ca datorie ci totdeauna mai vrei să trăiești încă o zi și încă una. Când în sfârșit asta nu se mai poate, mori fără să te pălească cineva în moalele capului, dar  nu mori singur sau de moarte bună cum se spune ci mori din lovitura cu manta ca la biliard, o lovitură de maestru în care toate zilele îți sunt băgate în pământ dintr-o lovitură dată cu tacul, adică cu coasa morții, de o urâtă ezoterică cu coasa asupra ta cum spuneam, iar urâta cu batic negru și unghii mari, în caz că protestezi și ai vrea să te aperi inutil cerându-i mandatul, spune : "Mai pardon drăguță : ia uite aicea mandat : semnat și ștampilat de Dumnezeu, creatorul și dispozitorul a toate câte se întâmplă că se întâmplă și a celor care nu se întâmplă că nu se întâmplă, că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat !"

  3) Deci ce să mai zici în fața morții și a decretului ei emis de Creatorul universului asupra ta decât că e ceva foarte, foarte normal astfel încât tu, condamnatul la moarte să fii pregătit în orice clipă și să-i mulțumești celui ce te-a făcut, că te-a băgat în seamă atât făcându-te cât și omorându-te la vremea cuvenită !? E moral, logic, cavalerește și demn să fii pregătit pentru moarte. Dar mult mai normal ar fi ca să spui totuși ceva la timp, cât mai ai minte până nu ți-a luat-o și pe asta tot Dumnezeu care ți-a dat-o, să spui cu bruma de minte ce-o mai ai încă, cuvântul tău de sfârșit despre sfârșitul tău, ceva ca un rămas bun cu sănătate și pace cât mai ai sănătate și mai poți judeca ceva, să nu mori fără un cuvânt demn de încheiere a vieții, să o aștepți îmbărbătat de acel propriu cuvânt de încurajare pe urâta cu coasa în orice clipă și să-ți explici calm și degajat afrontul morții și dispariția, sfârșitul inexorabil și orice clipă care trece măsurându-ți scadența ce te conduce inexorabil la neant și la dispariție. E epic și înălțător să-ți asumi moartea, să ți-o pregătești, frăgezești și comentezi din vreme și să-i însoțești asaltul asupra ta cu un cuvânt retoric și dramatic de încheiere, cu o tachinare și luare în derâdere dacă vreți, că dac-ar fi ea totuși un spirit inteligibil deci cu bun simț, să se jeneze cumva, să se intimideze și rușineze de pledoaria ta ce încearcă s-o ridiculizeze când ea încerca să te abuzeze, să te schingiuie psihic și fizic cu torturile ei, cu durerile și suferințele ce ți le cauzează biet sufletului și trupului tău.

  4) Cu toate că durându-te suferințele agoniei morții, totuși moartea are un rost, dar în gândul și-n cuvântul tău de încheiere a vieții tale, până nu ți-ai pierdut mințile în demența senilă și alzheimerul ce va veni în curând, ar trebui să-i zici una morții astfel încât ea să se rușineze și să coboare ochii vinovată în fața ta, roșind cât e ea de neagră. Și cât încă mai ai minte și rațiune, ca o declamație plină de tâlc și înțelepciune, ca un toast negativ nu de bucurie ci de împăcare cu propriul tău sfârșit, moartea să înțeleagă că totuși omoară un om și nu un vierme, să intimidezi moartea de-ar fi un spirit inteligibil cu bun simț și rațiune, s-o ironizezi și ridiculizezi încât ea să înceapă să i se pună nodul în gât și să  plângă că nu și-a găsit vocația criminală cu tine, că și-a pierdut timpul și rostul degeaba în univers tot omorând legal atâția oameni cu mandat de la Dumnezeu, că uite, tu poți să mori demn și împăcat, nepăsător torturilor sfârșitului și astfel, de cuvântul tău să se cutremure sălile tribunalului unde se judecă încheierea vieții tale, să se spargă vitraliile și să zboare toate filele urâtei cu coasa și actele de punere în executare de mandat de moarte ce ți le prezintă urâta știrbă. Tu să-i zici una ! ; ea să cadă la pământ de rușine, să-ți cadă în genunchi rupându-și baticul negru din cap că păr nu are, înnebunită prin cuvântul tău de încheiere, de dor la adresa vieții, a acestei afaceri biologice existențiale perdante în realitatea curentă ! Să spui ceva înaintea morții, de dor de viață și de dragoste urechilor Lui Dumnezeu și morții, atâta vreme cât mai ești lucid, cât mai poți judeca și spune ceva inteligibil, cât alzheimerul și demența senilă nu-și vor băga ghearele adânc în creierul tău ce urmează să expire și degradeze ca orice expiră și se strică după un anumit termen de funcționare și valabilitate și se va arunca la lada de gunoi din cimitir poreclită mormânt ! Dumnezeu și moartea au și ei suflete. Și sigur cu ocazia morții tale impresionați de cuvântul tău retoric de dor de viață și de dragoste, ar fi dispuși să te ierte și culmea, mișcați de pledoaria ta pentru viață să facă opusul : Să nu te mai omoare la timp, să nu te mai primească nici în Rai și nici în iad : Să nu te mai condamne la moarte ca o datorie creștinească, ci la o viață veșnică pe pământ în aceleași condiții : cu aceleași dureri, cu aceleași probleme, junghiuri și metehne ; să-ți îngropi nu numai copiii ci rânduri de strănepoți. Iar  întrebat fiind cu televiziunile în față câți ani ai tu să spui senil și dement, molfăind un biscuite expirat : "Șăptezeci șî... ăăă..." Deși tu ai vreo sută douăzeci, uitat și iertat de Dumnezeu după dorința ta și a celor ce ți-au urat atâția "La mulți ani". De aceea putem să zicem o vreme "La mulți ani !" Dar câți ? Aceasta-i întrebarea !