123) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII

123) ULTIMUL STAGIU AL IUBIRII
 
  1) Există o zi a îmbrățișărilor. Deci de ziua îmbrățișărilor cel mai nimerit e să îmbrățișezi pe cineva. Apoi să-i vorbești despre iubire, condimentul care se adaugă și aroma care rezultă din îmbrățișare. Iubirea începe cu primul stagiu : Un zâmbet. Apoi al doilea stagiu : o strângere de mână, apoi un stagiu mai greu : o îmbrățișare, apoi un stagiu și mai greu : o sărutare. Cam toți am rezolvat aceste stagii, unii mai ușor, alții mai greu. Ultimul stagiu al iubirii este însă devastator și chiar imposibil pentru rezistența omului. Nimeni nu-l poate rezolva și nici nu i-ar folosi căci este chiar dramatic.  De aceea, pentru a explica acest ultim stagiu al iubirii trebuie să începem cu începutul și să punem pe masa de disecție iubirea. Să vedem : ce este iubirea ?

  2) În mod cu totul nefericit și precar, oamenii au un singur cuvânt pentru a formula mai multe variante și specii ale iubirii cum sunt iubirea de părinți, de frați, de țară, de consoartă, de ibovnică sau amantă etc. Cum ?! Atât de puțin inspirați și placizi au fost oamenii în simțirile lor încât să nu găsească un cuvânt propriu diferit, specific, emblemă și argument pentru fiecare  formă diferită de iubire, pentru a o evidenția, înălța, nuanța, defini și clarifica pe fiecare în parte în cel mai fericit mod încât se uzitează și folosește la modul general cuvântul "iubire" pentru toate cazurile iar de atâta uz impropriu el s-a și demonetizat și creează confuzie ? Nu mai poți folosi cuvântul "iubire" căci e un cuvânt prea general care nu mai satisface și nu definește în clar și specific fiecare caz particular de iubire în parte. "Te iubesc" îi spune mama copilului ei, "te iubesc" îi spune și copilul, mamei. "Te iubesc" îi spune soțul, soției ; "te iubesc" îi spune liceanul colegei sale de clasă ; "te iubesc" îi spune poetul, iubitei lui ; și dac-ar avea grai, "te iubesc" i-ar spune și câinele credincios stăpânului său.

  3) Nu vreau și nu este cazul de față să fac o lămurire și să vorbesc despre stagiile iubirilor platonice ; sau despre iubirile din familie. Ele se știu, sunt explicate, sunt definite, sunt statuate și trăite de oricine, sunt bunuri de inventar iubite și prețuite ale oricărui om. Bineînțeles, acelea, iubirile platonice sunt iubiri sfinte și incontestabile dar sunt altceva : Sunt mari, sunt necesare, sunt ale noastre,  sunt prețioase și importante ; sunt totul dar sunt altceva. Oamenii nu și-au inventat un cuvânt adecvat propriu, familial, care să formuleze mai clar și specific iubirile din familie și pe cele platonice și un alt cuvânt diferit care să formuleze iubirile năvalnice ale celor îndrăgostiți. Da ! Iubiri năvalnice ale îndrăgostiților de 21 de ani ! Îndrăgostiți înlănțuiți ! Îndrăgostiți dansând în ploaie și hoinărind noaptea pe străzi sau trăind nopți albe tâmplă lângă tâmplă pe plaja de la Vama Veche. Simțiți nuanța și diferența în faptul că nu poți spune despre o mamă și fiul ei că sunt îndrăgostiți, dar ei își spun că se iubesc ? Undeva ceva e nepotrivit în abordarea iubirii căci se folosește un cuvânt șablon cadru pentru toate tipurile de iubire. Formula "Te iubesc", cu părere de rău ar fi trebuit să sune diferit pe tipuri de iubire : dintre soți, dintre copii, dintre părinți și copii, dintre copii și părinți, dintre prieteni, dintre stăpâni și câini, dintre câini și stăpânii lor, dintre adolescenți, dintre amanți sau îndrăgostiți de toate formele. Căci fiecare categorie are a spune ALTCEVA prin șablonul general al formulei "Te iubesc" și totuși nu găsesc cuvinte specifice uzând toți același vechi cuvânt : "iubire" și aceeași formulă suprauzitată : "Te iubesc". Există percepția unui inconvenient și a unei lipse de clarificare meticuloasă între înțelesurile și nuanțele iubirii. Ca dovadă, iată cum spre exemplu există între soți sau îndrăgostiți întrebări catastrofale, nepotrivite, ridicole, stupide sau imposibile de genul : "Pe cine iubești mai mult : pe mine sau pe mama ta ?"

  4) Dacă privim direct la microscopul electronic acest cuvânt, vedem că iubirea e act pur uman, al evoluției relațiilor sociale interumane prin care unele primate numite oameni s-au despărțit și deosebit de maimuțele originale, frați sau veri ai aceleiași specii : primatele. Maimuțe suntem cu toții. Sau mai corect spus maimuțe cu pretenții de oameni. În proporție de un procent sau două dintre aceste maimuțe evoluate numite oameni, aceste pretenții și veleități de oameni sunt îndreptățite. Restul, marea masă a maimuțelor umane rămân tot animale și la fel ca ele sunt bestii umane încât acești indivizi urăsc funciar, precum respiră și nu se deosebesc de giboni decât prin faptul că nu au cozi. Sunt răi la mațe cum se spune, sunt răi în mod bestial conform originii strămoșilor mai îndepărtați, maimuțele originale și sunt incapabili de iubire la cota și valoarea desăvârșită la care a ajuns acest sentiment trăit de oameni educați, deci sensibili. Ceilalți oameni însă, marea masă, cei aidoma în comportament și atitudine maimuțelor originale, cu nimic diferiți de bestialitatea lor, poartă ilegal negru în cerul gurii în locul multor câini care sunt de departe mult mai oameni la caracter decât câinii. A iubi nu e virtutea lor, a maimuțelor umanoide și a oamenilor răi. De pe pielea lor de leproși în rău și bestialitate, iubirea fuge ca apa de pe gâscă. Eu vreau să vorbesc despre iubire pură. Deci despre oamenii sensibili, implicit buni și însiropați în bunătate intrinsecă precum un blat de tort plin de sirop. Numai oamenii buni pot să iubească pur și uman. Când ești bun numai atunci iubești. Nu neapărat și ești iubit în schimb. Căci te mulțumești cu forma ta de iubire pierzătoare a omului bun, după care neapărat a iubi înseamnă a dărui, adică a pierde de preferință tot. Iubind îți risipești și pierzi toată inima ta ce te-a aruncat în acest joc al iubirii în care ajungi la ultimul stagiu pe care nu poți să-l faci și rezolvi. Și atunci, fiindcă așa ești tu, nu-ți rămâne decât să te dărui din iubire orb, pe tine întreg, credința ta, loialitatea ta, încrederea ta, fără garanții și asigurări, pe nevăzute și cu ochii închiși. De aceea se zice că cine iubește, prost este. Dar vorbim de o dulceață dureroasă a acestei prostii a iubirii în zadar pe care și Eminescu a definit-o într-o poezie :

"Ce e amorul ? E un lung Prilej pentru durere/
Căci mii de lacrimi nu-i ajung/
Și tot mai multe cere.

  De-un semn în treacăt de la ea/
El sufletul ți-l leagă/
Încât să n-o mai poți uita/ Viața ta întreagă."

  5) Desigur, și maimuțele din pădure despre care vorbeam iubesc în felul lor dar fiindcă iubirea e dăruire, ele, maimuțele pot dărui cel mult o banană, și asta mi se pare doar dacă găsesc o banană mai mare pentru ele. Oamenii, dimpotrivă, dăruiesc prin iubire ceea ce au mai bun nu din prisosul lor ci chiar din avutul strict necesar al inimii lor, din sărăcia ei sărmană cum s-ar spune. Și atunci, oamenii buni care iubesc și se dau pe ei fără de chitanță rămân cu o inimă mai descoperită și sărmană pentru că au dat din ea resurse irecuperabile de drag și dragoste foarte mari, fără garanții, fără asigurări ci pe încredere și pe viață. Pe încrederea pe care nu o are nici o maimuță care nu-şi poate dărui inima așa cum face un om atunci când prin asta trăiește o bucurie mai mare ca a oricărei maimuțe : iubește pur și simplu. Dar nu chiar pur și simplu. Căci nici o maimuță sau un om maimuță nu poate iubi omenește. Maimuța îndrăgește sau empatizează cel mult. Dar oamenii iubesc. Și nu pot iubi decât dăruind mai multă iubire și prețuire decât pot primi. Și atunci, cel ce se simte vizat de această iubire dăruită, se bucură și mai mult decât o maimuță care ar primi cea mai mare banană. El se bucură deseori până la lacrimi și dincolo de ele primind o îmbrățișare de la omul pe care îl iubește și îi dăruiește această îmbrățișare ca și cum de acolo înainte cu acea senzație ar vrea să moară căci nu vede ce fericire mai mare ar putea egala și trăi vreodată.

  6) Iată ce este iubirea cu stagiile ei, iar cine trece de stagiul îmbrățișărilor, ca într-un joc pe calculator în care nu ai decât o viață, se bucură de alt stagiu al bucuriei sărutărilor, care sunt și mai parfumate decât bananele și îmbrățișările. Și atunci se cheamă că iubești, că te topești, că ești pregătit pentru următorul stagiu : Amorul. Nici o maimuță nu știe ce-i aceea dăruire, îmbrățișare, sărut și amor. Oamenii în schimb pentru că sunt buni și perspicace la acest joc al iubirii vor să treacă la alt stagiu al iubirii, superior amorului. Prin amor te contopești cu ființa iubită. Nici nu știi ce să faci ca să-i dai din tine tot ce-i mai bun și prețios, ca o midie care s-a străduit o viață în beznă și singurătate să fabrice o perlă. Nu știu care e bucuria scoicii de-a oferi o perlă, dar știu care e bucuria omului de-a oferi o îmbrățișare, un sărut, dus până la amor și chiar mai departe. Până la ce stagiu poți merge cu iubirea ? Te poți opri vreodată ? Cel mai greu și imposibil de rezolvat stagiu al iubirii nu e nici îmbrățișarea, nici sărutarea, nici amorul. Odată consumate aceste trei stagii ai zice că ai rezolvat jocul. Dar cel mai greu stagiu al iubirii este iubirea și îmbrățișarea care nu se pot da. Degeaba faci toate celelalte stagii ale iubirii, ca îmbrățișările și sărutările date prin care obții o satisfacție și o mulțumire. Ai ajuns la capăt cu iubirea și ești fericit, te întinzi și caşti, adormi fericit. Fără să știi că mai este un stagiu ca un dor, ca un cutremur devastator, greu și final al iubirii : Cel al îmbrățișărilor pe care realmente nu le poți da și nu le poți primi și de la care îți vine să trăiești așa cum spunea Lucian Blaga, cel mai adânc dintre doruri : acela care nu are amintire și nici speranță.