ULTIMA POSTARE PE FACEBOOK ( REACTUALIZAT)

99) ULTIMA POSTARE PE FACEBOOK (REACTUALIZAT)

  Dumnezeu a pierdut șuruburi când ne-a făcut, ori nu s-a mai gândit la noi într-o clipă de ațipire și am luat-o razna : Am devenit lirici. Mai mult de jumătate din sensul vieții noastre i l-am răpit voii Lui Dumnezeu și ne-am permis luxul de a visa, de a fi poeți, de a fi creatori și inteligenți mai mult decât a vrut și a fost Dumnezeu dispus să suporte din partea noastră. Dumnezeu nu este nici pe departe încântat de lirismul și inteligența minților noastre pe care tot El ni le-a dat bucuros doar ca un rudiment inutil și doar ca puțin mai târziu să ni le ia atunci când bătrâni vom fi loviți de demență și scleroză senilă. Până atunci suntem atât de vivace, tineri, în putere, inteligenți și importanți, atât de credincioși, atât de competenți în tot și-n toate și plini de expertiză. După care, într-o zi când Domnul va hotărî că trebuie să ne pierdem mințile, bătrâni și bolnavi vom îngăima ininteligibile elucubrații în splendida noastră demență îngăduită și rânduită de Domnul și spre disperarea medicilor și asistentelor psihiatri care vor trebui împingându-ne căruciorul pe holurile spitalului de la o secție la alta să ne suporte sclerozarea, comentariile alienate și să ne șteargă balele de pe gură. Până a nu îmbătrâni și a deveni niște jucării stricate căruia Lui Dumnezeu nu-i mai plac și le aruncă metodic la lada de gunoi a universului adică întâi la spitalul de nebuni apoi în iad, toți suntem atât de importanți și infatuați în scopurile și interesele noastre particulare. Toți suntem deștepți, inteligenți și doctoranzi și tocmai fiindcă Dumnezeu a uitat într-o clipă de neinspirație să oprească sângele a ne mai circula prin acest rudiment inutil care e creierul și mintea noastră, această scăpare a făcut ca mințile și inimile noastre să dezvolte o monstruoasă caracteristică a inteligenței, total indezirabilă pentru Dumnezeu, și astfel, mințile noastre  s-au sustras  preceptelor și plăcerii Lui Dumnezeu. De atunci, mințile și inimile noastre au eludat scopul de a fi un accesoriu și un apendice inutil setat inițial de Dumnezeu să funcționeze așa în noi cu o singură datorie, datoria credinței, și au început să ne fie răpite mințile și inimile totalmente de la îndatorirea credinței habotnice necesarmente exclusivă pentru ca Dumnezeu să fie fericit că toate-i merg strună după planurile-i divine în construcția noastră. Noi însă luându-ne libertatea în serios și datorită faptului că Dumnezeu nu se vede cu ochiul liber fiind total absent percepției noastre directe în coordonatele acestui spațiu și timp, ne-am întrecut cu gluma libertății și democratismului nostru liric, am adoptat formula : "Viața-i scurtă, așa că trăiește-o !" , și am eșuat astfel definitiv de la exclusivitatea religioasă ca unic și obligatoriu țel în viață ca să câștigăm o minimă prețuire de la Dumnezeu în încercările vieții noastre. Sunt comunități religioase care cultivă cu patos lirismul religios, de n-ar fi să amintim decât pe credincioșii penticostali. Lirismul lor e simpatic, profund, Dumnezeu nu le cere atâta dăruire și fervoare dar ei duc totul în extrema scrupulozității, rafinamentului religios,  servitudinii, lealității și obedienței ireproșabile și îi aduc Domnului prinoase bogate de dragoste deplină la care nici măcar n-a visat Dumnezeu la începuturile Facerii Omului și Lumii. Încurajat de fervoarea lor religioasă, a virtuoșilor credinței, Dumnezeu plusează și mai mult și merge pe mâna acestor meticuloşi ai dragostei pentru El. Nici un Demiurg nu poate rezista fără cultul servilismului complet al supușilor Săi virtuoși întru credincioșie și chiar este dependent de cultul perfect pe care i-l fac credincioșii și robii Săi. Iar penticostalii sunt poate cei mai romantici și compleți din punctul de vedere al manifestării și sensibilității religioase perfecte. Păcat că ei sunt puțini, insuficienți pentru a-i mângâia Lui Dumnezeu nevoia vitală, vanitatea, orgoliu-i nemăsurat și dependența de dragostea și lirismul exclusiv religios al acestor robi ai Săi, penticostalii, ori iehoviştii, ori alți îndrăgostiți ai credinței din alte secte și culte religioase. În mare bunăvoința Sa, dând oamenilor o totală libertate în a-şi manifesta și cultiva sensibilitatea, Dumnezeu a pierdut pe mâna Lui, a pierdut robia religioasă a marii majorități a oamenilor care plictisiți au lăsat îndeletnicirea canonicii exclusiv religioasă deoparte să se ocupe doar preoții cu ea și s-au apucat să viseze altfel, în stilul lor privat și personal, să viseze la dragoste, poezie, să fie lirici. Eminescu și toți marii poeți au exagerat când au scris toate acele poezii memorabile. La o adică, toți acești mari poeți puteau mai practic să-L laude exclusiv pe Dumnezeu, doar se știe cât de avid este Dumnezeu a primi eterne laude și cât de gelos e pe oricine e lăudat, pe orice muză a artiștilor care îi inspiră. Geniul artiștilor, măiestria lor în simțire și exprimare a sentimentelor de dragoste L-ar fi făcut pe Dumnezeu să exulte și jubileze de fericire și mândrie când lumea i-ar fi dedicat acestui Dumnezeu capricios, egoist, vanitos și gelos tot timpul, toate simțămintele de dragoste și adorație și tot lirismul așa cum fac penticostalii sau cei ce-L numesc pe Dumnezeu Iehova ori alte culte religioase care de care mai loiale și înflăcărate Domnului. Ce ne facem însă că poeții și-au canalizat accesele poetice și declarațiile romantice la adresa unor muritori, oameni ca și ei care evident că n-au meritat atâta atenție și vervă romantică și de multe ori nici n-au știut că în jurul nimicniciei și efemerului lor orbitează atâta prinos de dragoste ? Iată pe Eminescu care scrie : "Pe lângă plopii fără soț / Adesea am trecut, / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut... / La geamul tău ce strălucea / Privii atât de des, / O lume toată-nțelegea, / Tu nu m-ai înțeles..." Cât diluviu de dragoste nemărturisită, deșartă, cheltuită în zadar de menestreli lunatici romantici pe străzile pustii în noapte, cu plopi cu soț ori  fără soț, sub care ochi febrili de iubire aruncau inutile raze și flăcări lovindu-se de geamurile ce străluceau închise, unde niște muritori, domnișoare sau doamne despletindu-se obosite pentru culcare, răpeau și deturnau inconștient și fără merit din inimile poeților sentimente năvalnice de iubire demne doar de pofta și tabieturile Lui Dumnezeu ! Iată pe Franz Liszt care compune "Vis de dragoste" , o capodoperă pentru pian care L-a făcut pe Dumnezeu definitiv și iremediabil gelos că nu s-a făcut pianist sau măcar că nu a fost El cel ales din public căruia i s-a dedicat acel vis de dragoste pe clapele pianului. Sau nocturna "Tristesse" de Frédéric Chopin era demnă de a fi compusă exclusiv doar de Dumnezeu și doar pentru Dumnezeu. Toate femeile create de Dumnezeu dintr-o coastă a bărbatului pentru a nu fi singuri și inutili, femei cărora li s-au dedicat atâtea poeme de dragoste, au răpit definitiv Lui Dumnezeu dreptul, vanitatea și bucuria de a se bucura egoist și exclusiv de toată dragostea oamenilor. Pentru că oamenii s-au plictisit biologic doar de dragostea religioasă pentru El pe care Dumnezeu a statuat-o pentru oameni ca singura obligație pertinentă și cu rost, au început a dezvolta în deșertăciunea și neputințele lor sentimente de dragoste erotică, absolut inadecvată pentru Dumnezeu și nevoile Lui. De aceea, perfid și în tăcere, răzbunându-se pe ei pentru acest afront și insolență blasfemică, Dumnezeu a început a disprețui și repudia năravurile private ale oamenilor, carnale ori nu. Tot mai uitați și ignorați de Dumnezeu, alungați în scârbă din Rai pe un pământ al durerilor și ororilor, oamenii au reparat acest neajuns și precum junglele tropicale care au acoperit ruinele vechilor cetăți mayaşe, oamenii au acoperit iubirea imposibilă, capricioasă și neverosimilă a Lui Dumnezeu pentru rasa umană, cu lianele și jungla tropicală a lirismului și narcisismului pentru propria lor umanitate. De atunci încolo s-a născut în oameni sentimentul de pasiune în dragoste, dorința de voluptate, fantezia și visul de dragoste, de amor și erotismul cu toată gama sa de manifestări precum și înclinația creatoare a umanității care a inventat și descoperit prin îngerii ei rebeli cum îi numește Pavel Coruț telefonul, electricitatea, mașinile, avioanele, navetele spațiale, penicilina, insulina,  descoperirile lui Newton și Einstein apoi mai nou calculatoarele și internetul, rețelele de socializare precum facebook, twitter sau instagram, blogurile și nu în cele din urmă teoriile lui Stephen Hawking paraplegicul geniu. Ofensat în mândria Sa creatoare, Dumnezeu nu ne poate ierta că i-am luat-o înainte cu aceste invenții și inovații. Unii zic că toată inspirația creatorilor a fost inspirată de însuși Dumnezeu. Ceea ce uită ei e că e neverosimil ca Dumnezeu să nu fi știut că această inspirație îi va conduce pe oameni la gândire analitică și apoi la erezia contestatară a însăși Divinității dibuindu-i năravul iraționalității. Orice Creator preventiv și vizionar întrezărea acest pericol cu creaturile Lui. Dumnezeul nostru ori a fost prea bun cu noi, ori n-a fost deloc căci n-a fost deloc plauzibil că își pune în pericol autoritatea și faima printre creaturile Lui printr-o atât de nepreventivă conduită, să ne lase liberi, să ne lase să gândim ca să realizăm că nu există. Or Dumnezeu ne-a lăsat în pace să ne facem de cap, să inventăm și scornim orice și să avem orice opinii și păreri despre tot și toate. Acestea au fost cutremurul prin care autoritatea Lui Dumnezeu a început să se surpe în progresie geometrică. Prin aceste manifestări libertine oamenii au demonstrat că le pasă în primul rând de ei, de oameni, de unii ca ei, muritori, cu aceleași vise, plăceri și dureri și nevoi ale cărnii și sufletului, că nu mai suportă jugul unui Dumnezeu totalitar, capricios, satrap, irațional și imperceptibil. De aici Dumnezeu s-a supărat pe tot și pe toate în ceea ce ne privește și jignit în amorul propriu ne-a părăsit definitiv, ascunzându-se ireparabil de ochii și percepția oamenilor în cel mai ascuns colț al spațiului și timpului, astfel că de la începutul lumii nu L-am mai văzut niciodată, ca un gândac albinos stând ascuns în peștera nepăsării Sale, perseverând în capriciul Lui de a-şi duce discreția și taina până la limita răbdării și suportabilității noastre. Pierzându-L astfel pe Dumnezeu de prieten și partener și din vina noastră dar și din vina și orgoliul Lui nemăsurat de a avea oroare pentru sensibilitățile noastre private și întrebările noastre retorice despre unde este și cine e, drumurile și interesele noastre cu Dumnezeu s-au despărțit ireparabil și nefericit. Astfel, cu toate consecințele ratării noastre ca și fii neascultători și risipitori ai Lui Dumnezeu, ne-am luat trista soartă în mâini făcând după cum ne-a tăiat capul ca viața noastră să nu fie chiar detot imposibilă, ternă și irespirabilă așa cum dicta canonica și conduita cernită religioasă. De atunci înainte am crezut plenar în iluzia sensibilității și lirismului nostru uman. Din această iluzie ne-am făcut un modus vivendi sine qua non și doar ne facem iluzia că Dumnezeu tolerează acest stil al nostru când de fapt ne urăște cu ochii injectați, sforăitor și cu venin pentru păcatele noastre. De fapt în culise Dumnezeu vomită de libertinismul nostru sentimental și plânge că nu am rămas sclavi alienați exclusiv religios. Nu putem să-L ajutăm cu nimic pe Dumnezeu, lăsându-l în singurătate să-și dezvolte nestânjenit ura și disprețul față de noi și astfel în revolta noastră sentimentală am evoluat de-a lungul timpului și am devenit oameni, evoluați proaspăt din animalele religioase, stare sălbatică brută în care Dumnezeu ne-a născut aidoma biologic tuturor orătăniilor și ne-ar fi vrut eternizați așa cu un rudiment de gândire apt doar pentru credință potrivit calculelor sale indescifrabile și de aceea inadmisibile la nivelul doleanțelor noastre umane. De-am fi rămas alienați în sfera intereselor stricte ocult religioase ale Lui Dumnezeu, am fi înnebunit ca specie de mult de urât, plictiseală, disperare și întristare. O îndoctrinare integrală și definitivă a omenirii în canonica religioasă ar fi însemnat un pământ cu doar două feluri de edificii și instituții : Pe o parte a străzilor spitale de nebuni, și pe cealaltă mănăstiri și biserici câtă frunză și iarbă, furnizoare de pacienți regulați pentru respectivele spitale. Iar pe întreg pământul toate pădurile ar fi fost tăiate nu pentru ogoare ci ca să avem loc întins de cimitire, slăbiciunea și locul preferat al Lui Dumnezeu. În total dezacord cu El, paliativul și tămăduirea cărnurilor și sufletelor noastre a venit în ziua când plictisiți și iritați de culorile imperturbabil cernite ale meniului religios am început să visăm, să fim romantici, să scriem poezii și să cântăm cântece laice de dragoste omenească sub impulsul anticorpilor noștri care ne-au salvat din ratarea anxietății religioase. Dacă știm bine că Dumnezeu nu ține programatic la toate aceste habitudini și preocupări ale inimilor noastre, pentru noi acest lirism insolent e totul. Dacă Dumnezeu nu ne-a putut promite decât o moarte definitivă și în dureri și o puerilă și neverosimilă renaștere în Rai ca soluție și rost ultim al vieții de carne, această damnare a venit în noi brutal ca cea mai mare țepuire și dezamăgire pe care ne-a putut-o oferi posibilitățile practice ale universului, ca o torpilă într-o navă care și-aşa lua apă. Ca să nu înnebunim, prin sensibilitatea noastră privată noi ne-am mobilat această infinită dezolare și deșert al pustiului și amărăciunilor acestei vieți religioase și nonsensul promisiunii uneia viitoare, cu sensibilitatea și retorica laică a sufletelor noastre vii de acum. Ne-am făcut astfel viața un pic mai suportabilă prin cântec, prin poezie laică, prin preocupări intelectuale și sete de cunoaștere și cercetare, de unde a venit natural impulsul de a arunca și repudia definitiv corsetele inumane religioase obscurantiste. Descătușarea de aceste lanțuri atârnate de Dumnezeu sau de înșiși noi pe gâtul nostru al omenirii, e unica soluție practică pe care am găsit-o cu prețul pierderii definitive a respectului și prețuirii Lui Dumnezeu pentru sărmanii de noi, prețuire care oricum era la cota minimă de avarie,  relativă și draconic de discutabilă. Tot ce vedeți astăzi pe lume, culori, artă, știință, descoperiri, muzică, poezie, rafinament, modernism, relaxări, distracții, mall-uri, plăceri, totul, în afară de biserici și cruci, morminte și sicrie, e sub tirul urii și disprețului adânc al Lui Dumnezeu. E sub stigmatul și anatema damnării ca și acum nu știu câte mii de ani pe vremea Sodomii și Gomorii. Ura și disprețul Lui Dumnezeu pentru noi acum sunt identice urii Sale primordiale programatice în ceea ce privește omul și deșertăciunile sale, pentru care a dat pe capul omenirii potopul inutil al lui Noe și extincția inutilă a Sodomii și Gomorii, ca dovadă că și azi omenirea trăiește în aceleași moravuri, potopul și orice apocalipsă fiind ineficace programatic, demonstrând ineficiența ambițiilor coercitive divine. Sub impulsul natural al urii noastre față de capriciile beligeranței Lui Dumnezeu la adresa noastră rafinamentul democrației noastre umane s-a descătușat și îmbogățit iar azi oamenii denumesc sodomiile drepturi ale omului. Numai Dumnezeu poate ști cât de îndreptățite sau nu sunt acestea, ori dacă El nu există, nici noi nu vom ști niciodată cât de mizerabili suntem și am degenerat ca specie. Suntem în mijlocul acestui teatru absurd al năravului capricios al Lui Dumnezeu de a abate pe capul nostru apocalipsa extincțiilor divine și așteptăm dintr-o clipă în alta să mai vină încă o apocalipsă absurdă promisă,  pe capul nostru. Autorul moral și faptic al acestor bombardamente cosmice inumane pe capul omenirii, Dumnezeu, a uitat cheile acestei mașinării infernale de represiune și război antiuman în contact și noi am văzut totul în toată infernala realitate de la Adam încoace. Am văzut nu numai că suntem goi dar și că suntem oprimați și țepuiți de tot ce putea să însemne și pentru noi bucurie a vieții, fiind sub stigmatul etern al unei blestemate, înfiorătoare și Înfricoşătoare Judecăți și sub conceptul fricii programatice de Dumnezeu așa cum ni s-a hărăzit și satrapic ni s-a prezentat în două trei rânduri scrise în grabă și totalitar în Cartea Sfântă de scribii ignoranți ai vremurilor antice. Nici Dumnezeu n-a rânduit, dar nici noi rasa umană n-am stat liniștiți astfel încât să ne păstrăm strict statutul original de mamifere, de bestii, de animale necuvântătoare și odată cu inteligența am dezvoltat limbajul, odată cu limbajul L-am formulat și denumit pe Dumnezeu, odată cu libertatea dată de Dumnezeu am început să avem opinii despre El, despre noi, despre lume și viață, opinii pro și opinii contra despre unul și același lucru pentru care ne batem noi oamenii unii cu alții, cei de o credință cu cei de altă credință. Degringolada în această lume a pornit de la libertatea pe care Dumnezeu ne-a scăpat-o de sub control dându-ne minte și rațiune. Ceea ce nu a scontat Dumnezeu e că noi ne-am luat în serios mintea și rațiunea iar acest defect a fost tăvălugul și avalanșa care L-a dezbrăcat pe Dumnezeu de cel mai mare secret la care a ținut, discreția Sa inutilă ce ni L-a relevat în mințile noastre în toată goliciunea relativității Sale care ne-a făcut să-L vedem ca pe Cea mai neverosimilă entitate căreia îi aparține vina de a fi și a ni se prezenta ca un perfect Nimic tragic și necesar. Rămași singuri și orfani în acest univers, ce ne-au mai rămas decât gândurile și opiniile noastre private pe care sărmani ni le spunem și formulăm prolific și liber în singurătatea noastră...? Câștigul nostru ca oameni e totuși relativ căci nu suntem fericiți că am descoperit singurătatea noastră în univers și faptul că Dumnezeu ori n-a existat, ori a murit dar măcar ne satisfacem vanitatea de a viziona acest absurd spectacol al poveștii Lui Dumnezeu și a oamenilor în toată plenitudinea unui cosmic fiasco. De această comedie macabră nu putem râde căci suntem figuranții ei nenorociți dar putem fi măcar infim mulțumiți sau satisfăcuți că i-am descoperit grotescul și nonsensul practic, circul acesta cosmic cu ratări și căzături de la înălțime care este religia și teologia, lucru pentru care nu știm să râdem sau să plângem descoperind acest faliment reciproc al visului Lui Dumnezeu despre oameni și al visului oamenilor despre Dumnezeu. Noi, din sensibilitatea și realitățile lumii noastre, bune, rele, tot am lăsat o urmă vizibilă în univers. Cine vrea să ne vadă ne găsește înregistrați pe discul de platină de la bordul navetei Voyager care a depășit sistemul solar. Acolo, extratereștrii sau poate Dumnezeu, cine știe, din întâmplare culegând în palmă naveta Voyager rătăcitoare în spațiul interstelar ca pe un puf de păpădie, vor găsi înregistrate urmele vieții noastre pe acest pământ, cu bucuriile, cu necazurile, cu tot ce ne-a definit bun sau rău, cu viață, cu moarte, cu război și pace, cu Rai și Iisus și Dumnezeu, cu iad și Satana. Vor mai vedea de asemenea, extratereștrii sau Dumnezeu descoperind naveta Voyager, și regretul nostru nemângâiat față de încăpățânarea Lui Dumnezeu de a rupe cu această simptomatică tăcere și a ni se revela vreodată, simplu, direct și concret prin urmele nemijlocite de har, bunătate și noroc ce stăteam gata, gata să le primim cu bucurie de la Dumnezeu numai dac-ar fi vrut și El să ni le ofere și în această viață de carne și s-o rupă odată cu concepția și manipularea lumii celeilalte, a păcatului moștenit pentru care trebuie să plătim până la a miliarda generație de la Adam prin alungarea noastre inexorabilă și definitivă din Rai. Tot răul se trage de la încăpățânarea asta simptomatică și veninoasă a Lui Dumnezeu de a alege să stea într-o discreție otrăvită și etern ascuns de noi și să vrea să ni se arate doar pe lumea cealaltă în Rai. Cum n-a vrut-o niciodată și nici n-o să mai vrea de-acum înainte să ni se arate viu, fiind pentru totdeauna inflexibil în impunerea condițiilor sale draconice, cine vrea să-L vadă pe Dumnezeu Îl găsește uscat ca o insectă doar între filele cărților sfinte, doar între ziduri de biserici, în funduri de sicrie și beznă de cavouri și în ochi de credincioși ridicați inutil în sus pe pictura boltei cu sfinți antici îmbrăcați în cămăși de epocă, cu nimburi de sfințenie în jurul capului și fără smartphon-uri în buzunar. Nu putem fi vinovați că Dumnezeu n-a stârpit din fașă în noi microbul cugetului. El ne-ar fi vrut animale înzestrate doar atât, cu darul vorbirii pentru rugăciuni și a fost mândru că ne-a înzestrat cu așa ceva și cu mâini cu care am putut face doar cruci și cu genunchi cu care putem doar să îngenunchem. Îmi pare rău pentru prestigiul distrus al Lui Dumnezeu căci așa cum oamenii și-au distrus planeta prin lipsă de prevenție L-au distrus și pe Dumnezeu. Dar și El a dat oamenilor în acest sens un ajutor, ori din prea multă dragoste și grijă, ori din prea puțină, niciodată drămuită perfect. Sforile Lui Dumnezeu cu care își mișcă aceste creaturi, oamenii, s-au încurcat iremediabil din vina Lui și a noastră și pe scena lumii a rezultat un fiasco de tot râsul sau plânsul. Dacă Dumnezeu tot timpul plânge, are remușcări și e nefericit de asemenea blocaj în care a ajuns Creația Sa, nici noi creaturile Lui nu suntem mai fericiți. Dar nu ne putem da mâna cu Dumnezeu spre a ne împăca și a o lua de la capăt, deoarece trăim în universuri paralele și Dumnezeu a ales varianta exclusivă a discreției iraționale de a nu ni se arăta mai înainte să murim. Ne-a oferit doar o unică șansă de a ne împăca postum, ceea ce nu convine tuturor ci doar unei infime părți din omenire. Pentru cea mai mare parte a oamenilor damnarea în iad e asigurată. Nevrând s-o recunoască direct, această imensă masă a oamenilor care se va duce la chin se simte jignită de această inexorabilă și inevitabilă soartă. Călătorind cu acest marfar al morții spre lagărul iadului, cea mai mare parte a omenirii n-a avut de ales și a trebuit să-și găsească o preocupare spre a stinge sau dilua gustul amar al damnării. Asemeni sclavilor negri de pe plantațiile de bumbac care cu vocile lor răgușite de suferință și găsind două, trei putini au bătut în ele și au inventat jazz-ul, tot așa și marea masă a dezmoşteniților Raiului își caută un calmant spre a da culoare acestui simulacru al vieții plină de dureri. Nu-i totuna să plângi și să schelălăi ca un câine înlănțuit, dar dac-o faci omenește prin vers, prin cântec și prin muze ai șansa să mai lepezi angoasa și scârba din tine față de toate relele și ororile lumii obligați a le sorbi până la drojdia amară a încercărilor noastre prin care Dumnezeu ne-a condamnat întâi la viață apoi la moarte. Toți marii artiști, creatori, dacă nu se exprimau cum au făcut-o ajungeau lesne la casa de nebuni alegând doar credința seacă într-un Dumnezeu al durerilor noastre de nedescris. Altminteri cel mai confortabil remediu era să-L urmezi habotnic pe Dumnezeu legănându-ți mintea și temerile în hamacul robiei credinței cum fac lesne cei ce vor să fie siguri de soarta și viața lor viitoare. Fiindu-i sete de Dumnezeu și neavându-L la îndemână, cea mai mare parte a omenirii, sau cea mai mică, cine știe, a ales consolarea laică. Țârâind ca un greier în singurătatea lui, laicul o duce mulțumitor până în iarnă când va îngheța. Furnica harnică, credinciosul și iubitorul de Dumnezeu se ostoieşte în efortul credinței în Dumnezeu până la moarte. Numai Dumnezeu știe sigur cine are dreptate, or nimeni nu știe sigur asta căci nimeni nu știe cine e Dumnezeu. Știm doar că, cu toții suntem creați de Dumnezeu dintr-o carne izbitor de asemănătoare cu a tuturor animalelor. Nevrând să rămânem așa facem un efort supra biologic deci omenesc și țârâim ca niște greieri, sau ca niște broaște pe lac, fiecare spunându-şi oful său uman. A avea blog sau cont de facebook e o variantă modernă prin care fiecare orăcăie pe limba lui. Numai că, așa cum e dat-ul cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă, cum spunea Eminescu. Rămâne numai vanitatea de a umple internetul fiecare cu trilul său, mai melodios sau mai răgușit, unul împotriva altuia, unul repudiind pe altul, unul înjurând și scuipând pe altul și viceversa. Toate aceste bloguri sau conturi de pe facebook, twitter etc, sunt o imensitate de strigăte, de confesiuni, de strigăte de durere și de plânsete de orfani cosmici, uitați de Dumnezeu, care trebuiau spuse toate... Cineva nu vede căinarea noastră a tuturor...? Nu vă dați seama că toate of-urile noastre spuse la unison de toți ar putea costa liniștea și stabilitatea regimului din Univers cu o revoluție destabilizatoare în colțul pauper de cosmos în care am fost puși să paștem o iarbă care s-a terminat demult...? Nu vă dați seama ca plânsul nostru al tuturor focusat ar putea să miște pământul de pe axă cu un grad și ar face din răcneala noastră un vacarm strident, să ne vadă cineva că vrem și noi o șansă de la această întâmplare a vieții, dacă tot s-a nimerit s-o avem odată și doar odată ? Plânsul nostru în univers nu se aude la nivel cosmic, căci suntem atât de mici și nu contăm deloc în coordonatele acestui spațiu și timp infinit. De aceea starea noastră normală de la alungarea din Rai e starea de plâns tăcut, în surdină, neștiut. De aceea plângem făcând din asta o profesie noi toți muritorii... Căci dacă nu ne-ar fi durut nimic, am fi tăcut definitiv și nu am mai fi scris pe aceste bloguri ori facebookuri niciodată, că nimeni nu ne obliga. Câtă muncă risipită în zadar de fiecare... Scriu ce mă doare, dau glas reacțiilor ce-mi străbat sărmanii neuroni, pun totul într-o sticlă sârguincios, pun dopul și dau drumul în oceanul internetului pe blog : În fiecare sticlă e o semnătură și un univers : un model pentru o lume mai bună. Fiecare crede despre el, și năpârca veninoasă, și sconxul puturos că-i o lume mai bună. O lume mai bună zic. Căci aceasta vedeți bine că nu ne convine nimănui, de aceea avem obiecții, le scriem, le punem în sticle închise și le aruncăm în ocean pe blog. Câte sticle ! E aproape caraghios... Pe care s-o iei...? În care să crezi...? Pe care s-o deschizi și s-o urmezi...? Toate sunt bune. Sunt un model personal pentru o lume mai bună și o viață mai bună. Din păcate nimeni nu deschide nici o sticlă. Toți își scriu durerea și vanitătile dar nimeni nu citește. Suntem egoisti, suntem orbi și surzi la strigătele altora ce se zbat în valurile suferinței la doi pași de noi, care nu suntem mai acătării... Toți suntem orbi și rău intenționați. Suntem prost setați si formatați de la bun început de Dumnezeu. Suntem rebuturi, adică am fost numiți oameni și suntem Opera Lui Dumnezeu... Cândva voi muri, sau înainte de asta, ca să fie totul mai frumos, voi paraliza întâi. Iar de la gura mea de deversare vor înceta să curgă sticle în ocean pe blog și pe contul de facebook. Credeți că cineva va sesiza, sau bunul Creator va ști că asta e o pierdere pentru univers ? Și tu prietene, vei înceta într-o zi, abrupt, să-ți livrezi gratuit și în van sensibilitatea în acest ocean viermuind de atâtea pretenții al vietii așa cum ne-a fost dată, incoloră, inodoră și spuneți voi mai departe, că mie mi-e silă... Dar vă rog, oameni buni să nu-mi plângeți de milă că pentru această erezie a mea voi fi aruncat în cele mai grele chinuri ale iadului. Pe lângă chinul vieții și al morții în groaznice dureri de cancer, damnarea în iad deja mi se pare o scăpare, fiind obligat ca și voi să trăiesc exercițiul dramatic al ororilor vieții de carne, mai mari sau mai mici, fiecare după noroc sau nenoroc, căci fiecare pe limba sa piere și din cauza alergăturii pe care o face pe acest pământ al durerilor. Toți murim și nu avem nimic de pierdut decât un trup năpădit de boli și dureri, mărturie clară a eșecului Lui Dumnezeu cu lumea și cu oamenii. Nici un artizan nu făurește o operă de artă visând urât că într-o zi cineva îi va sparge lucrarea aruncând-o la container. Dumnezeu a ajuns în această fază din păcate cu Opera Sa, lumea și oamenii.  Murind toți, creaturile Domnului de la Facerea Lumii, toți suntem o marfă expirată care se aruncă. Pentru orice om care moare și a fost creat de Dumnezeu, Dumnezeu ar trebui să aibă un regret și o strângere de inimă ca un pictor căruia i se sparg tablourile de descreierați care intră cu calul în biserică și împușcă. Speriat și scârbit de soarta noastră de muritori  Dumnezeu nu zice nici pâs, se ocupă mai departe cu ale Lui și pe noi ne lasă să murim în voie recuperând din noi doar un abur, sufletul, pentru robia eternă din Rai, nu pentru folosul nostru ci pentru decorul paradisiac dependent de cărămida fiecărui suflet al nostru. Mă mai mângâie gândul că Dumnezeu într-o zi își va reconsidera cinismul la adresa sărmanelor noastre neputințe. Pe pământ sunt prea puțini oameni... insuficienți... Dacă și-ar fi unit sensibilitățile o mie de miliarde de oameni și ar fi strigat crunt și dârz vieții și Lui Dumnezeu, cred că s-ar fi spintecat ceva în cer, cred că abia atunci pământul ar fi putut fi deviat puțin de pe traiectoria prost setată și ea de coliziunea inevitabilă cu acel bolovan cosmic care a adus nimicirea dinozaurilor,  scăpat din neglijență din lopețile responsabililor lui Dumnezeu, direct în capul dinozaurilor. Și va mai fi să vină peste noi încă un asteroid, cine știe când, într-o zi căreia îi va zice Dumnezeu apocalipsă împlinindu-şi pohta ce-a pohtit de-o veșnicie și distracția Sa preferată : apocalipsele. O să cadă bolovanul din cer din nou sau o să mai vină un potop și o răzbunare neagră a Lui Dumnezeu care ne va lua casele, vitele și porcii în torentul potopului și al crucilor și închinăciunilor noastre tot mai hotărâte și disperate. Evident că Dumnezeu nu va fi vinovat, El e numai la pupitrul de comandă cu schițele și planurile și ochelarii pe ochi,  doar El nu e la lopată. Are aghiotanți și adjuncți care mânuiesc prost lopețile și cofele cu apă Dumnezeieşti și ori scapă bolovani din ele când ne cad asteroizi în cap, ori varsă găleți de apă când ne vin inundații și potoape pe cap. O să se abată urgia și apocalipsa din nou direct în capul nostru de buni mireni și credincioși, cum ne-a promis-o voalat Dumnezeu de atâtea ori în Sfânta Scriptură. Armaghedonul se apropie, când forțele răului vor fi învinse de forțele bune ale Divinității. Pe câmpul fumegând de războiul sfânt al apocalipsei ciorile vor ciuguli din ochii cadavrelor noastre, victime colaterale. Dar acum încă e bine, vorba românului. Așteptând apocslipsa Lui Dumnezeu e bine să mai mergem la biserică la Sfânta Liturghie. Măcar să avem timp să ne împărtășim înaintea sfârșitului, să facem ultima noastră cruce și să scriem conștiincioși ultima noastră postare pe pagina de facebook...