LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE

116 ) LIBERTATEA ȘI RĂZBUNAREA, CELE MAI DULCI FRUCTE
 
   Răzbunarea nu e arma prostului cum se spune la Cartea Sfântă, așa simțim și credem noi, în rătăcirile noastre. Dar chiar dacă răzbunarea e arma prostului, răzbunarea e cel mai dulce fruct, așa simțim noi cei prea păcătoși care am văzut cum ne-a trădat cineva, cum ne-a înșelat și și-a bătut joc de noi, de viața noastră, cum ne-a călcat în picioare. Atenție, cine ne-a batjocorit este făcut și el de Dumnezeu, este creația Lui, și Dumnezeu poate îl va ierta la Înfricoşătoarea Judecată pentru crima ce-a comis asupra noastră. De aceea, răzbunându-ne, răcorindu-ne, i-am scos și noi ochii dușmanului, robul și Opera Lui Dumnezeu, după pohta de răzbunare ce-am pohtit. Desigur, răzbunându-te și făcându-ți singur astfel dreptate știi sigur că faci un păcat, chiar și mai mare decât cel ce te-a nedreptățit. În Cer numai Dumnezeu îți face dreptate. La fel ca în Cer, este interzis să-ți faci singur dreptate pe pământ răzbunându-te și trebuie să aștepți dreptatea de la judecători, indiferent dacă aceștia, fiind și ei niște oameni limitați, ori chiar rău intenționați, este posibil să te găsească pe tine vinovat și să plătești pentru necugetarea de a te răzbuna, neaşteptând soluția de la cei puși în drept pe pământ să te judece, judecătorii, înlocuitorii Lui Dumnezeu pe pământ. Dacă te răzbuni, ești de două ori pedepsit: De judecătorii de pe pământ și apoi, după ce-ți faci pedeapsa, de Dumnezeu la Înfricoşătoarea Judecată, necontând că ai ispășit pedeapsa pământească. Ferice de cei prigoniți pentru dreptate, așa știm din Cartea Sfântă, că a lor va fi Împărăția Cerurilor, deci mai cu nădejde vei ajunge în Rai dacă voit ți se va face nedreptate și prigoană pe pământ, trebuind chiar să fii fericit de orice palmă primești pe nedrept, și să întorci și celălalt obraz, necontenit, de o mie de ori ca să fie pălmuit și iar pălmuit și să fii mulțumit când ești batjocorit, problema răzbunării excluzându-se din start. Dulcea răzbunare, chiar dacă e cel mai dulce fruct, e un fruct otrăvitor care te va îndulci pentru o clipă, pentru veșnicie fiind definitiv pierdut dacă ai mușcat din el. Pentru veșnicie fructele dulci sunt nerecomandate, orice satisfacție pământească, orice fericire, orice senzație, orice voluptate fiind interzise, fiind dăunătoare, știind prea bine povestea cu dulcile mere otrăvitoare din pomul cunoașterii binelui și al răului. Deci ca să moștenim Raiul și îngăduința, iertarea, mila Lui Dumnezeu, nu trebuie să facem nimic, nu trebuie să știm și să cunoaștem nimic, decât să fim conduși de Dumnezeu și să pască El oile Sale în maniera legilor Sale divine exclusive. Astfel, propria voință, liberul arbitru, libertatea ce ne-a dat-o Dumnezeu să dispunem cum vrem de viața, acțiunile și deciziile, sentimentele și gândurile noastre, nu sunt decât niște cuie în talpă date de Dumnezeu numai să ne încurce, să ne stingherească și să ne distrugă subtil și ferm. La ce ne e de folos să știm că suntem oameni inteligenți și nu dobitoace, dacă nu avem cu nici o nădejde a dispune de inteligența noastră, imensa majoritate a hotărârilor noastre ducându-ne inexorabil și inevitabil spre păcat, spre iad, consecința sumedeniilor de păcate consemnate atât de erudit și clar în Cartea Sfântă. După cum vedem e un neajuns să ne fi născut oameni, dacă pentru fericirea și siguranța eternității trebuie să plătim prețul umanității și inteligenței noastre aducătoare de pierzanie. Nu trebuie să uităm că suntem doar animale, având la noada fundului amintirea unei cozi, animale suntem, aparținând aceluiași regn, făcuți de Dumnezeu ca și celelalte dobitoace, din aceeași carne și sânge iar de ni s-a părut că avem vreun beneficiu și folos din excelența umanității și inteligenței și cunoașterii noastre, degrabă trebuie să uităm această iluzie sub evidența conștientizării neajunsului și necazului de a ni se fi dat de Dumnezeu inutila conștientizare a superiorității noastre, un praf în ochi care ne încurcă la limita suportabilității noastre umane. Ca și animale inconștiente, bestii identice ca ele, eram salvați și perfecți, numai buni pentru farsa și inutilitatea denumită de Dumnezeu viață și lume, preocuparea și Opera capitală a Lui Dumnezeu in gestionarea treburilor acestui univers. Totuși mi se pare stupid și nefiresc că s-a încurcat Dumnezeu, un Creator atât de însemnat, cu așa ceva, cu un asemenea mărunțiș și inutilitate, ca și cum ar fi fost musai pentru trebuințele și folosul cosmic al Lui Dumnezeu scornirea acestei lumi și a tuturor dobitoacelor ce suntem când nu-i putem servi Domnului la absolut nimic în neputințele noastre, în Atotputernicia-i Suverană putându-se perfect dispensa de rolul și sensul existențelor noastre valoric vorbind, nefolositoare unei mătreții de Demiurg. Avem noi, odată făcuți din lutul pământului, vreun rol benefic și indispensabil pentru funcționarea Lui Dumnezeu de s-a îngrijit cu atâta osârdie să ne facă, ori s-a jucat pur și simplu satisfăcându-şi cu crearea noastră o irezistibilă fantezie ce-L obseda dintotdeauna în infinitatea acestui timp și spațiu ? Nerăbdând singurătatea-i infinită și plictiseala de-a fi unic și de aceea inutil și inconsistent Atotputernic, a creat Dumnezeu o lume și viața pentru a-şi pune în evidență și valoare Măreția singulară și de aceea inutilă raportată la nimicul ce-L înconjura, ori facându-ne și dându-ne o șansă la întâmplarea acestui univers a considerat că ne face o favoare exclusiv nouă, un bine și un incert beneficiu cosmic că ne-a scos din neant și ne-a aruncat în întâmplările acestui univers de altfel atât de dăunător vulnerabilităților noastre omenești? Pentru ce ne-a făcut Dumnezeu în condiții atât de insuportabil omenești într-o lume și un univers total ostil siguranței și rezistenței noastre? Nu pentru folosul și fericirea noastră ne-a făcut, ci pentru propriul folos și pentru propria mândrie. Un Dumnezeu singur și care nu s-ar fi revelat și descoperit nimănui ar fi fost un nonsens cosmic. Lui Dumnezeu îi trebuiau deci orice mărunte pretexte pentru a se compara, pentru a se pune în valoare, pentru a se măsura pe o scară ierarhică, pentru a se legitima în singurătatea, vidul și înghețul universului, spațiului și timpului infinit. Am devenit astfel spectatori timorați ai unui show al Lui Dumnezeu, intitulat Facerea Lumii. Și ne-a făcut astfel Dumnezeu, simpli soldăței de plumb mutați și aliniați după capriciul divin în camera Sa de joacă sau de experiențe. Astfel, ne-a făcut pe noi oamenii. Astfel, am fost nevoiți să suportăm consecința acestei nevoi divine, acestui exclusiv folos egoist demiurgic, și să mulțumim pentru tot ce Dumnezeu ne-a dat ori ne-a luat, bucurându-se Domnul nespus de acest succes al Său, când știe că pentru toate acestea, numele Lui, de noi în veci va fi lăudat. Pe noi nu ne-a întrebat nimic Creatorul nostru. Nu ne-a cerut nici o părere dacă vrem ori nu să fim făcuți. Libertatea umană democratică de-a dispune de propriul nostru destin ne-a călcat-o Dumnezeu în picioare și ne-a ignorat-o de o manieră insuportabil discreționară și ciocoiesc autoritară. Că dac-am fi știut comedia macabră în care-am fost aruncați intr-o lume de mizerii, câți dintre noi am mai fi vrut să fim oameni chinuiți și canceroşi muribunzi, și câți am mai fi vrut să avem o religie și o credință și un Suveran căruia să-i fim robi eterni în această tragicomedie a vieţii, a morții, a iadului și a Raiului? Ci mai degrabă într-un vot democratic am fi subscris să ne fi făcut Dumnezeu porci ori viermi, fără iad și fără Rai, fericiți oricum să viețuim și să vegetăm în această lume și viață care din punct de vedere uman e un rebut cosmic ce nu-i de trăit omenește ci pur animalic. Dar trăind și văzându-ne în fața faptului împlinit, noi oamenii ce mai putem face? Nu ne putem opune mizantropiei unui Creator care nu a ținut cont de noi ci de propriu-i interes. Căci doar interes univoc a fost. Vrând robi pe care să-i ardă și jignească subtil cu mândria Sa singulară în univers, iată, ne-a făcut și a avut o deosebită satisfacție că nu mai e singur în univers și are astfel asigurată satisfacția dominației asupra a ceva cât de mic. Să știi că ai supuși și robi legați pe veci de moșia divină e o mare satisfacție și drept dumnezeiesc antagonic nouă de care Dumnezeu a uzat din plin și exuberant, insensibil și nepăsător neputințelor și sensibilităților noastre. Ori nouă ne-a ascuns acest adevăr trist spunându-ne că pământul era netocmit și gol și că trebuie musai să ne înmulțim și să umplem pământul. Și ce-am mai putut face aruncându-ne Dumnezeu această crudă soartă pe cap? L-am crezut pe Dumnezeu și-L credem cu atâta evlavie și smerenie. Din această manipulare universală noi ne-am ales cu o coajă de viață, iar fiindcă Dumnezeu a prins de veste că ne cam chinuie și doare putregaiul de viață cu care ne-a pricopsit, ne-a dat un calmant și paliativ cu care să ne liniștim : Nu aceasta este viața și lumea adevărată, ci lumea și viața viitoare. Pentru ce atâta ocol inutil și contraproductiv, dintr-o atât de adâncă și malefică grijă și dragoste divină, n-am să înțeleg niciodată... Ori poate totul are un înțeles dacă ne gândim bine. Căci după câte am văzut nu noi am avut nevoie de Dumnezeu pe această lume, ci El de noi, prin nevoia stringentă de a se legitima și stăpâni, de la care și boierii acestei lumi din toate timpurile au luat un exemplu natural de a stăpâni discreționar vulgul și prostimea, iar pe lumea cealaltă începe iar un coșmar, iar o poveste similară disoluției și pogromului de pe pământ într-o Împărăție de dominație și manipulare care nu va avea sfârșit, în Rai, un lagăr de condamnare la fericire, de care iar nu ne-a cerut nici o părere și pe care-l ține atât de departe și inutil ascuns de noi, robii Săi. Înghițind atâta venin și atâta împilare și oprimare inexorabilă să nu fi prevăzut Creatorul nostru că va încolți în mintea noastră proastă și limitată un natural sentiment de răzmeriță firească ce se va transforma natural într-o dorință tot mai vie de răzbunare? Pe cine să ne răzbunăm de cruda-ne soartă când nu avem practic pe cine ? Căci Dumnezeu și-a luat toate măsurile să scape și să fie exonerat de toată revolta și acuzațiile noastre eretice care sunt păcate strigătoare la cer. La fel ca cel mai dulce fruct din pomul din Rai, la fel și răzbunarea, cel mai dulce fruct de pe pământ, ne este interzisă. Nu ne-a mai rămas decât libertatea, alt dulce și inutil fruct, care de asemeni ne este interzis. Și triști și cu simțurile strepezite, mușcăm din acest fruct otrăvitor având oricum sentimentul infinit și dureros de sigur că luându-ne această libertate, ne-a mai rămas o singură satisfacție : libertatea de a ne înșela de care toți ne-am îmbolnăvit, credincioși ori nu.