Cand adormi mangaiat de Dumnezeu pe pleoape

 Lumina lumanarii Pascale, un foc, o amintire a parjolului ce a fost si va sa mai vina pe pamant.

     "Veniti de luati lumina...!" Asa ne indeamna sfintii parinti in noaptea de Inviere. Iar noi, exuberanti ne inghesuim sa aprindem lumanarile si mergem cu ele acasa sa aprindem candela... Fetele noastre sunt iluminate si usurate... E frumos, e crestinesc, e inaltator..., te elibereaza de rau si pacat si te umple de o emulatie sufleteasca indestructibila a sarbatorii Pascale. Lumina din lumanarile noastre se aprinde singura la Ierusalim, e un miracol, (desi un eretic chimist a spus ca e ceva pe baza de fosfor care se uda iar cand se usuca se aprinde instantaneu pe baza unei reactii chimice demonstrate si experimentate de chimistul nebun). Totusi, focul, adica lumina Pascala cum i se spune, e ceva sfant, e un simbol al unui foc, foc ca toate focurile, adica plasma, similara plasmei expulzata de coroana solara periodic care perturba catastrofal retelele electrice citadine, arzand transformatoare si lasand metropole intregi in intuneric, intrerupand telefonia mobila si tot ce functioneaza pe baza de curent electric in civilizatia contemporana. Exploziile solare catastrofale au fost si vor mai fi. Intrebarea este nu daca vor mai fi ci cand vor fi, si cand vor fi fatale, cand soarele va avea, normal, puseele lui periodice de tensiune si va arunca in spatiu imense trombe de foc in ceea ce se numeste vant solar, iar radiatia electromagnetica a pamantului va fi mult prea ineficace pentru a opri parjolul de foc ce va veni. Intr-un fel parjolul omenirii va veni printr-un foc apocaliptic. Un foc normal al soarelui creat de Dumnezeu, soare care-si va lua lumea-n cap ca un cal naravas de curse rasturnand caruta omenirii si cu credinciosi si cu necredinciosi deopotriva, carbonizand atat pacatosii cat si pe cei bine placuti in credinciosie si smerenie Lui Dumnezeu. Durerea in arsura carnii a unui pacatos o pot intelege, pe cand acelasi chin si grozava trauma fizica a unui credincios ma intriga de protest interior. Nu e drept ca cei credinciosi sa piara in foc, chinul si groaza lor sunt inadmisibile de acceptat intr-un concept de justitie cosmica, si totusi ochii lor vor pocni in radiatiile si flacarile soarelui nebun, creierele si inima-le plina de Dumnezeu vor fierbe, carnea lor va sfarai in foc in miros de gratar atunci cand Dumnezeu va hotarÁî Apocalipsa fortat de capriciile unui soare obraznic si libertin cu care nu se va mai intelege azvarlind vanturi solare devastatoare pe pamantul creat de Dumnezeu, impanzind cerul cu aurore malefice rosii. Daca soarele se va tine totusi temporar cuminte, de foc tot nu vom scapa, caci vor veni eruptiile vulcanice aducand aminte de parjolul ce a fost pe pamant in epoci imemoriale cand megaeruptiile vulcanice faceau prapad pe Terra,  cu temperaturi de 3000 de grade celsius ce fierbeau rauri de lava incandescenta nesugerand nici o clipa ca pe acele locuri vor fi candva niste biserici si niste credinciosi care vor aprinde inocenti lumanarile Pascale. Intr-un fel, omul, aceasta trestie firava care are 70% apa ar avea tot dreptul sa urasca si dispretuiasca focul cand ar sconta ce prapad a facut si va mai face el pe pamant inexorabil intr-un final, intrerupand odata pentru totdeauna traditia sarbatorii Pascale, arzand si topind totul in cale, si muntii cei de piatra ce se vor topi si curge la vale, si ceara tuturor lumanarilor Pascale, si inimile tuturor credinciosilor, eliberand pe Iisus de corul ingrat al comemorarilor de fiecare an a unei crucificari barbara in ideea ei si ineleganta in persistenta cu care se serbeaza in fiecare an. Pentru suferintele indurate inutil Iisus ar trebui odata pentru totdeauna lasat in pace, suferinta-i nemeritata ar trebui sa-i fie menajata cand practic nu si-a atins scopul si eficacitatea. Au la ce-a trebuit sa sufere Iisus cand indata dupa orice Pasti macelul in omenire s-a reluat nestingherit an de an, pana in ziua de azi, incat e o profanare a cotelor suferintelor unui Iisus a face mereu caz de moartea si invierea Lui cand de 2000 de ani exemplul tragediei Lui nu reuseste sa insufle omenirii un concept interior fezabil de cainta, indreptare, altruism, smerenie, bunatate si pocainta...? Nu e o blasfemie...? Nu e imoral a face mereu vorbire de suferinta eliberatoare a Lui Iisus cand tragedia se va relua regulat in fiecare an dupa Pasti, in aceleasi cote implacabile...? Imi este mila de suferinta si durerile inutile ale Lui Iisus cand exemplul Sau, al tragediei Sale se dovedeste ineficace si nefolositor pentru indreptarea moravurilor unei omeniri  pentru care nici Dumnezeu nu mai gaseste nici o solutie decat cea extrema a  amenintarii pieirii apocaliptice. Sa fii Demiurg atotputernic si sa ajungi sa-ti distrugi scarbit propria opera, inseamna ca te-a scos din minti iremediabil rautatea umana iar bunatatea si rabdarea infinite demne de un Dumnezeu, au ajuns la capatul infinitului. Noua ce ne mai ramane, decat sa ne pregatim de moarte, de intalnirea cu un Dumnezeu suparat si incercanat de necazurile avute cu noi...? Si sa mergem cu lumanarile Pascale acasa in fiecare an sa ne aprindem candelele. Si sa ne rugam inutil pentru noi si cei pacatosi pentru care nici Dumnezeu nu mai are nici o solutie decat cea a coercitiei prin focul apocaliptic. Vrand sa desfaci capacul metalic al lumanarii Pascale te arde la degete... E groaznic de fierbinte... La fel ca focul exploziilor solare, ori ca focul iadului. Iti vine o fireasca dar disimulata ura sa umbli si sa te joci cu focul, pieirea noastra promisa, fie el si foc al lumanarii Pascale caruia i se zice lumina. Focul, acest ghinion al tagmei omenirii, aceasta stihie incontrolabila care mutileaza oameni si copii nevinovati ce vor ajunge la spitalul de arsi, cu care s-au ars pe rug atatea suflete nevinovate in timpul inchizitiei in numele credintei, cu care au fost jertfite atatea suflete nevinovate de martiri , oameni sau animale prin ritualul barbar al jertfirii prin arderea detot...! Focul, aceasta incomensurabila energie prezenta si risipita in atatia sori din univers, iar oamenii se chinuie sa-si plateasca factura la incalzire, unii pensionari saraci nu reusesc si sunt executati silit, dati afara din casa, cu lacrimi de durere in obraz si rugaciuni pioase din buze murmurand catre bunul Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat pentru energie petrolul si padurile pe care le-am spoliat neavand de ales, cand printr-o simpla hotarare divina puteam sa primim gratis de la Domnul intreaga energie din soare cumva, ca si-asa se cheltuie inutil in univers, ori tot focul din soare Dumnezeu il foloseste pentru industria iadului, cine stie, iar energia soarelui o pastreaza pentru exploziile solare ce ne vor nimici specia intr-o malefica promisiune a sfarsitului lumii... Privind lumanarea Pascala din mana mea, din respect pentru Iisus n-o voi arunca chiar daca-mi va frige degetele, ma voi duce acasa in fiecare an sa-mi aprind candela cu ea si sa spun cu gura urzicata de dezamagire "Hristos a inviat...!", si sa mi se raspunda iresponsabil : "Adevarat a-nviat !", de parca era loc de vreun dubiu ca un Sfant ca Iisus va invia in mareata-I putere si trebuia sa ni se faca pofta de-a sti si repeta si noi caduc adevarul Invierii...! Adanc nonsens sa spunem inconstienti ca Hristos a-nviat, cand logica lucrurilor spunea atat de verosimil ca un Divin nu putea decat sa invie, nu a treia zi, ci in secunda 2 dupa moarte, ne mai vorbind ca pentru un Divin, afara de faptul c-a facut-o marinimos pentru noi, moartea se descalifica, ca si concept, nonsensul mortii Divine fiind un nesimtit pleonasm al mizerabilelor noastre teorii teologice absurde, iar intarirea : "Adevarat a-nviat" fiind culmea pleonasmelor si elucubrarii noastre in absurd, ca sa ne gadile noua vanitatea de-a ne simti bine avand aceasta certitudine ieftina a invierii incontestabile...! "Dumnezeu este Domnul si s-a aratat noua...", este un citat din slujba de duminica, tradand lingvistic o tautologie nefericita, si moral un egoism subiectiv autosuficient de casta de parca infinita-I maretie a Lui Dumnezeu  s-ar termina si limita undeva fiind doar meritul si privilegiul exclusivist al unora alesi pe spranceana de a-L vedea numai ei pe Dumnezeu si a beneficia numai ei de caldura sfinteniei Lui... Dimpotriva, mai vartos ar folosi sa se arate Dumnezeu instantaneu in primul rand pacatosilor odata pentru totdeauna pentru a le curma in fasa intentiile pacatoase si a se indrepta definitiv tot omul necredincios, ne mai avand rost pe pamant a face vorbire de intentiile pacatoase ale oamenilor, intr-o revolutionara pocainta ca sa nu se mai auda in veci de rau pe pamant, de nedreptate si de Satana. Cand toti oamenii dupa slabele lor puteri vor avea neconditionat si liber, gratis, nemijlocit parte de beneficiile practice si imediate ale puterii sfinteniei dumnezeiesti, abia atunci Dumnezeu va zambi discret si satisfacut  prima oara, intr-o festiva si sarbatoreasca zi a venirii Lui Dumnezeu pe pamant, in toata Slava, puterea si bunatatea Sa, cand dinaintea-I cazuti in genunchi cu fruntile in praful drumurilor, lacrimile noastre neoprite suvoi curgand luni la rand, vor transforma praful in noroi si vom fi etern manjiti cu el pe obrajii plansi de suprema pocainta si bucurie a partasiei cu Dumnezeu odata pentru totdeauna... Se va consuma uleiul din candela, se va stinge lumina sfanta, noi o vom aprinde iar si iar si nici maine, nici poimaine nu va veni Dumnezeu singur si nechemat ca un fenomen natural in inimile noastre, ca o raza de soare orbind ochii unui ocnas condamnat la carcera grea in bezna... Dumnezeu are o fata atat de negrait de dulce si frumoasa in culori pe care niciodata nu le-am vazut, maine dimineata ne vom trezi, vom vedea orice, si noroi si stele dar pe Dumnezeu nu...! Pentru ca asa am ales noi : Sa-L vedem pe Dumnezeu nu cu ochelari pe ochi, cu ochii nostri miopi si incercanati de nesomn si necaz, ci cu ochii inchisi, visand in sicriu cum sufletul nostru va avea doar el acest privilegiu. Cat timp va mai dura aceasta alienanta visare si dupa cat timp ne vom trezi din acest somn si vis greu care se cheama o astfel de credinta si speranta in Dumnezeu...? Niciodata nu vom vedea pe Dumnezeu...? E cu neputinta... Sa fie credinta si religia noastra un vis omenesc, o moda si-un snobism al timpului, o pasiune trecatoare a istoriei care se va stinge, cum spunea Cioran, in moravurile omenirii peste un numar de sute ori mii de ani...? N-as vrea sa apuc sa traiesc acele timpuri goale de Dumnezeu. Ce-as castiga sa ma trezesc din acest vis si din aceasta iluzie a credintei...? Va incepe alta disperare si alta poveste, alta cadere in golulul si neantul deznadejdii si mai mare. Vidul si neantul amaraciunii nu sunt complete si depline decat daca Dumnezeu nu ar exista. Ori vidul si amaraciunea sunt posibile in sufletul meu in forma actuala pe care a ales-o Dumnezeu sa existe pentru ochii mei holbati inutil la stele in miez de noapte de mai. Dumnezeu e inadecvat si inactual daca nu ma face si pe mine fericit... Dar decat sa cad in pacatul vanitatii egoiste ca toti ceilalti mai bine I-as spune Lui Dumnezeu ca nu vreau sa fiu fericit si ca nu vreau intr-un Rai  gol de Dumnezeu ca aceasta lume. Purtat fortat de iuresul si inghesuiala mercantila a oamenilor in Rai, precis mi se va face rau si voi face o cadere de calciu. De aceea mi-e groaza sa ma gandesc pana la acea insipida lume probabila a Raiului... Alte caractere, alte ambitii, alte vanitati, alte delatiuni, alt delir, alta durere, alta poveste... Acolo nu voi mai putea gandi si scrie...  Iar aici, in puterea noptii am obosit deocamdata sa mai scriu pe mobilul meu cu fata zgariata de atata tastat... Mi se impaienjenesc ochii si mi se inchid pleoapele. E Dumnezeu care mi le inchide cu degetele Lui tandre...