Sa ai insolenta de-a muri cu ochii larg deschisi

SA AI INSOLENTA DE-A MURI CU OCHII LARG DESCHISI...
Motto: (Emil Cioran) "AROGANTA RUGACIUNII" :
"Cand ajungi la limita monologului, la marginile singuratatii, il inventezi_in lipsa altui interlocutor_pe Dumnezeu, pretext pentru dialog. Atata vreme cat Il numesti, dementa ta e bine deghizata, si... totul iti este ingaduit. Adevaratul credincios abia daca se deosebeste de nebun; dar nebunia lui e legala, admisa; el ar sfarsi intr-un azil, intr-un ospiciu daca aberatiile i-ar fi goale si curate de orice credinta. Acestor aberatii religioase Dumnezeu le da acoperire si le legitimeaza. Orgoliul unui cuceritor, al unui Gingis Han, al unui Nero, paleste alaturi de ostentatia unui credincios ce se adreseaza Creatorului. Cum de poate cineva sa indrazneasca atat de mult? Si cum sa fie modestia o virtute a templelor, bisericilor si orice lacase de cult unde se serveste credinta la orice meniu, cand orice batrana calugarita, pioasa si erudita in credinta ei care-si inchipuie ca Infinitul ii sta la indemana, se inalta prin rugaciune la indrazneala la care nici un tiran n-a ajuns vreodata...? As da toata imparatia lumii doar pentru clipa cand mainile mele impreunate ar gasi inspiratia intr-o rugaciune sa-L implore pe marele Raspunzator de enigmele si banalitatile noastre sa ne dea un raspuns si o solutie rezonabila irezolvabilului in care orbecaim... Raspunsul nu se da, solutia este in multimea vida, ramane atunci doar infinitul negru al rugaciunii si credintei, clipa lor atotstapanitoare pe inima credinciosului. Si totusi, aceasta clipa constituie o calitate curenta_un fel de timp oficial_al oricarui credincios. Dar cel care este cu adevarat modest isi spune in sinea lui: "Prea umil ca sa ma rog, prea vlaguit ca sa trec pragul bisericii, ma resemnez cu propria-mi umbra si nu vreau ca Dumnezeu sa se deranjeze ori sa se dea batut in fata rugaciunilor mele". Celor care propun nemurirea prin frecventarea religiei si credintei ce pot sa le spun...? Le spun doar atat: "Orgoliul meu nu-i nesecat: puterile-i sunt limitate in comparatie cu orgoliul vostru. Socotiti ca in numele credintei va veti rezolva si invinge eul; de fapt, doriti sa-l perpetuati intru vesnicie, durata aceasta neajungandu-va oricum. Orgoliul si aroganta voastra sunt mai rafinate decat toate lumestile ambitii. Ce vis de glorie asemuit cu al vostru nu se arata a fi inselaciune si fum? Credinta voastra nu e decat un delir de grandoare tolerat de comunitate, pentru ca merge pe cai ascunse si mestesugite; dar unica voastra obsesie este pulberea care sunteti: lacomi de atemporalitate, persecutati timpul ce o imprastie. Doar viata de dincolo e destul de cuprinzatoare pentru poftele voastre; pamantul si clipele lui va par prea fragile. Megalomania manastirilor depaseste tot ce-au putut imagina vreodata delirurile somptuoase ale palatelor regilor soare... Cel care nu-si accepta neantul sufera de o boala a gandirii. Si, dintre toti, credinciosul este cel mai putin dispus sa-si accepte acest neant si disparitie intru nimic. Vointa de a dainui, dusa atat de departe, ma inspaimanta. Refuz seductia nesanatoasa a unui Eu nesfarsit. Vreau, si n-am alta solutie decat sa ma tavalesc in conditia mea inexorabil muritoare. Vreau sa raman normal..." De aceea, maxima mea rugaciune ce ti-as putea-o face, Doamne este urmatoarea: "Doamne, da-mi puterea sa nu ma rog niciodata, cruta-ma de nesabuinta oricarei adoratii, indeparteaza de mine ispita iubirii care m-ar aservi Tie de-a pururi. Fie ca golul sa stapaneasca intre inima mea si cer! Nu doresc ca pustietatile sa-mi fie pline de prezenta Ta, noptile tiranizate de lumina Ta, Siberiile mele sa se topeasca sub soarele Tau. Mai singur decat Tine, vreau ca mainile mele sa ramana curate spre deosebire de ale Tale, care s-au manjit pentru totdeauna framantand lutul si amestecandu-se in treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-ti Atotputernicie decat respectul cuvenit singuratatii si chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele Tale; si ma tem de nebunia care m-ar sili sa le aud. Daruieste-mi minunea in sine reculeasa de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o indura si care Te-a indemnat sa faci o spartura in neant ca sa deschizi acest balci al timpurilor, condamnandu-ma astfel la univers_ la umilinta si rusinea de a fi..."

Sa ai decenta de-a muri cu ochii larg deschisi..., iubind pana la lacrimi deopotriva viata cat si moartea, niste daruri de la Dumnezeu...
Eram mic... Aveam trei ani si ceva. Ãia m-au cocotat sus pe catafalc, langa taica-meu mort... Mort de mal praxis in 1967 la 32 de ani de o operatie de ulcer... S-a dus viu, s-a hotarat sa se opereze ca nu putea manca nimic, si ãia au facut practica pe el..., au facut ce-au facut si l-au omorat cu zile... Nu i se-nchidea operatia..., tot sangera si nu se prindea. Desteptii, vazand asta, l-au deschis din nou sa vada ce-au uitat pe-acolo. Au scotocit, ei stiu ce-au facut, taica-meu a facut comotie cerebrala si-a murit... A stat doua zile in coma, respirand sfarsit, muribund pana ce si-a dat duhul... Maica-mea a ramas vaduva, cu trei copii, eu si doi frati gemeni, baiat si fata (care nici nu erau nascuti cand a murit tata, s-au nascut la sase luni dupa aceea). Ca toata drama sa fie completa, la varsta de sase luni, baietelul din gemeni a murit si el, ramanand numai fetita si cu mine, doi copii si-o mama singura si distrusa de necaz. Ce mi-o fi spus mie la trei ani de moartea tatei cand intrebam unde e...? Cine stie ce intelegeam eu atunci...? Cert e ca stateam pe masina, langa sicriu cu o ciocolata in mana data de mila de oameni si priveam cu privirea nepriceputa de copil cum il duceau pe tata la groapa. Ce puteam sa fac...? Totul era hotarat... S-a intamplat ca eu la 3 ani n-am mai avut dreptul sa am tata deoarece a fost nevoie ca el sa moara si iata, acum sa-l duca teapan in sicriu la groapa cu mine, baietelul lui drag, langa sicriu neintelegand nimic din ce se petrece... Nelipsitul alai de preoti, cu trebuincioasele rugaciuni isi facea treaba, meseria, si ruga pe Domnul sa-l ierte pe raposat si sa-l pomeneasca intru imparatia Sa la odihna, la loc cu verdeata de unde-a fugit toata-ntristarea si suspinul... Aveam oare dreptul atunci, langa sicriu, mic copil fiind sa fac ceva, sa urlu de ciuda, sa-l razbun cu ceva pe tata...? Ce vina aveau preotii aceia care ii cantau prohodul ? Isi faceau si ei meseria. Si totusi, aveam dreptul sa urlu si sa arunc dupa ei cu prescura din mainile tatei incrucisate pe piept...? Sa arunc in toti cu toate florile din jurul tatei, cu ciocolata data de compasiune, sa le arunc pe toate la toti in cap si sa-mi inec cumva amarul de copil ramas orfan de-un parinte la trei ani cand aveam mai multa nevoie de el...? La ce-a servit moartea tatei cand evident regulile religioase ar spune ca totusi s-a petrecut cu un scop de Domnul stiut si gestionat...? Astazi, mi-ar fi mai usor sa accept moartea tatei daca n-as vedea ca in zadar a murit si in zadar a fost prohodit... Doctorii ce l-au suprimat pe tata intre timp au murit si ei... La randul lor si ei au fost prohoditi de acesti oficianti religiosi rugandu-L pe Domnul sa le ierte lor gresalele de voie si fara de voie si sa-i pomeneasca Dumnezeu intru imparatia Sa... Privesc scarbit acest ritual al mortii si pe acesti oficianti pretins specializati in problema mortii... Se moare prolific, nicicand nu vor fi preoti someri, industria mortii e infloritoare si de ei e absoluta nevoie ca sa faca cu bietul mort un ritual fara de care Dumnezeu pare ca nici nu s-ar uita la tine oricat de mort ai fi... Oriunde e un muribund e si muncitorul specializat care se roaga de Dumnezeu pentru iertarea pacatelor raposatului... Intr-o exemplara simplificare a acestei birocratii funebre, Dumnezeu ar intelege ca pentru eficienta si pentru restructurare ar fi suficient sa preia Domnul soarta iertarii pacatelor raposatilor fara a astepta inutil formalitatea preoficierii acestei responsabilitati de catre muritori pentru muritori rugandu-L la infinit si inutil pe Domnul un lucru pe care l-ar fi putut face si nerugat, din prea multa Sa precognitie, mila si bunatate ce are Domnul... Ori daca nu-L rogi, crede Domnul ca ai alta optiune oculta care sa sunteze voia Lui si mare mila Sa cu tine mortul...? La ce e nevoie de acesti intermediari intre tine mort si Dumnezeu viu cand Domnul e Atotstiutor si are precognitia sa simta ca toata suflarea muritoare are ca optiune iertarea pacatelor daca aceasta tot e trecuta in oferta instructiunilor Lui Dumnezeu... Inutilii oficianti, fetele bisericesti, meticulos se roaga dupa etica lor profesionala pentru tine mortul fiindca asa e tipicul si asa prevede fisa postului lor... Or Dumnezeu n-a facut nimic caduc pe lume, nimic care sa aiba nevoie de roti mai mult de patru la o caruta, la Dumnezeu toate fractiile sunt simplificate si calculul Lui e ireductibil, matematic si precis. Ori de ce e nevoie sa ma opreasca cu dricul la toate raspantiile si sa plateasca familia pentru mine mortul de ingropaciune bani destul de multisori incat constati ca e mai ieftin sa traiesti decat sa mori daca asta tot e o datorie obsteasca...? Si eu voi avea parte de acest gretos, ridicol si grotesc spectacol... Se vor plati bani destui pentru cosciug, taxa de ingropaciune, flori, lumanari, prosoape, batiste, pomana, ciocli, etc., etc... La ce bun cand din spirit economic vrei ca mort sa mori decent dar mai ieftin cand tot e obligatoriu...?Sa mori rezonabil si fara nici un fast funest de prost gust gestionat de altii pe care-i detesti sa se amestece netrebnici atat in viata cat si in moartea ta ca inutili mijlocitori intre tine si Dumnezeu...? Eu unul nu cred ca am nevoie de mijlocitori in relatia mea intima si respectuoasa cu Tine, Doamne... Nu am nevoie de acesti mediatori incremeniti in meschinatatea lor intr-o stare de spirit obscurantista in care aduc superstitia salbatica la rang de virtute confundand ratacirea subiectiva a spiritului primitiv uman cu o calitate de-i zic religie si credinta pioasa in Dumnezeu... Eu unul rad amar cu lacrimi de dezgust si oripilare cand stiu ca in imensa Ta maretie si putere, Doamne, Tu nu Te uiti in gura unor astfel de smecheri si sarlatani mistici cultivand ignoranta in toata splendoarea ei in mlastina propriilor lor speculatii si prejudecati excusiviste si totalitare in tenebroasa ideologie antiumana ce-i zic religie si-Ti amesteca iresponsabili Numele in ea, Doamne... Sa te fereasca Dumnezeu de fundamentalismul religios sub auspiciile caruia salbaticia regnului animal se manifesta intr-o forma cu atat mai cinic si toxic rafinata cu cat oamenii mistic religiosi sunt mai inteligenti, culti si eruditi... Primitivii hominizi aveau o scuza manifestandu-si temerile existentiale la nivelul lipsei de cultura si morala de atunci sub forma unei necesare si normale atitudini religioase primitive... Oamenii acestia cu spiritul cantonat in trecutul salbatic, in consecinta in manifestarile lor emotional religioase in fapt sunt diabolici caci popularizand puterea si rautatile diavolului opozabile religiei in care formalist cred isi tradeaza propriile caractere gaunoase, golite de orice incarcatura si elevate trasaturi umane cand diavolul nu exista dar apare plauzibil datorita rautatii endemice a oamenilor si in primul rand a oamenilor religiosi... Religiosul daca nu e religios e salbatic, iar daca e religios cum e, e un salbatic travestit... Eu de acestia rad si sunt dezgustat, Doamne, de acestia care cred ca eu nu pot comunica si relationa frumos si civilizat cu Tine, Doamne decat cu mijlocirea lor descalificata uman si moral si de aceea cinica, incercand diabolici sa-mi administreze otravitor cianura ridicolelor si inumanelor canoane si dogme mistico- religioase, impuse barbar si totalitar omenirii, aceeasi doza letala de alienare si spalare a creierului de orice emotie si gand logic si sanatos si acum ca si in salbatica si necivilizata preistorie... Intre mine, in secolul XXI si un ins de acum doua mii de ani din antica, salbatica, precara omenire moralmente si cultural de atunci se cere de catre dogmaticii religiosi sa nu existe nici o diferenta de maniere, atitudini, reflexe si comportament, decat strictamente de tip conservator si imuabil religios, inchistat in reflexele umane preistorice de precaritate a gandirii. Tot ce trebuie sa fac, si acum, ca si acum doua mii de ani este sa stau cuminte si sa mi se administreze meticulos si inexorabil pilula religioasa astfel incat creierul si gandirea mea sa se opreasca din normala si biologica evolutie si sa ma comport la scena lor deschisa tarat de reflexele religioase ca efect al administrarii de catre ei a acestei morfine pentru linistirea omului care se cheama religia si ceea ce ei denumesc credinta... Si ti se spune ca incapatanat de esti sa ai alte atitudini si optiuni private si libere moralmente _ asta se cheama vânare de vant, deci pierdere de timp in incremenita lor viziune retrograda... Ti se inoculeaza in vene odata cu preparatul canoanelor religioase si morfina fricii funciare, frica, ca modus vivendi, frica ancestrala a unei fiinte neevoluata mental si moral decat rudimentar, similara traitorilor mai mult sau mai putin salbatici ai antichitatii si preistoriei... Sa ai frica de Dumnezeu adica... Frica iresponsabila de Sfanta Fiinta a Lui Dumnezeu si sa te temi cand trece El asa cum se teme in salbaticia sa o capra legata de tarus la marginea caii ferate atunci cand trece acceleratul lasand praf si frunze ravasite in urma...si o capra sugrumata in lant de frica de tren... Aceasta frica religioasa este nascuta in omenire din zorii creatiei si pana azi... Este un efect al normelor religioase care au aparut ca si efect al fricii instinctuale a fiintei biologice fie ea om sau animal cu un minim creier in fata necunoscutelor naturii... Dar spune Tu, Doamne...: Este frumos si nu e jicnitor sa ma tem eu de Tine..., de un bun si milostiv Tata si mantuitor al meu...? Cu atatea intentii bune si cu atata aura de bunatate si sfintenie ce-o imprastii in jur in tot cerul eu sa ma tem de tine ca un salbatic neevoluat traitor in neolitic, Doamne..., in loc sa exult si sa ma bucur de tine si lumina Ta parinteasca, precum iezii caprei care sar zglobii, jucausi si increzatori pe langa mama, bucurosi si niciodata tematori de ea chiar daca fac prostii si o supara...? In loc sa ma bucur de viata, de acest cadou ce mi l-ai dat, Doamne, mie mi se serveste de acesti cinici, misticii religiosi, pastila amara a netrairii, a abolirii gusturilor si simturilor date de Tine, Doamne, pentru amara penitenta religioasa retrograd mistica...! Norma indicata de ei e cazona, searbada, insuportabila omeneste caci nu ti se da voie sa traiesti, din orice ei scotand pacatul si anatema, cu care-L forteaza pe Dumnezeu sa te pedepseasca pentru orice si din orice, cand bunul Dumnezeu n-avea de gand atata osanda cu tine si inima ce nu ti-a dat-o sa-ti putrezeasca in piept inutila... Viata e salcie si nu e viata ci doar vietuire in conceptia si norma religioasa... Postul si austeritatea inimii si cugetului sunt singurele rudimente de traire si sentiment ce-ti sunt tolerate... Cu o sete imensa ramai frecventand pios si cuminte canoanele inventate de misticii religiosi... Nu poti sa spui ca mori totusi de sete, caci la doua zile, in intunericul carcerei de-i zic ei viata ta ti se da o cescuta de apa calda cu sare sa-ti treaca de sete... Astfel, si batranilor bolnavi li se mai da voie sa manance de dulce in post...
Doamne, iarta-i pe acesti farisei, pe acesti uzurpatori care Ti-au rastalmacit planurile bune si suportabile pe care le aveai cu oamenii si inimile lor... In numele acestor criminali care conecteaza o lume-ntreaga la perfuzia spalarii creierului prin otrava religioasa, in numele lor iti cer scuze Tie, ca imbolnavesc omenirea salbaticita cu drogul netrairii, privand creatura divina de dreptul si abilitatea de a se desfasura integral pe scena vietii si de a trai consumandu-se deplin pur si simplu, sanatos, moral, omeneste, cinstit si neindoctrinat de nici o otrava spirituala, cu toate simturile date de Tine la intreaga capacitate... Jucarii stricate faurite de Tine suntem Doamne, iar acesti mistici religiosi ne baga mai abitir bete in roate astfel incat tot ce e omenesc sa ne fie strain, sa fim straini si venetici in corpul nostru, sa fim straini si figuranti aici pe pamant, niste muritori de profesie adica, cu mintea doar la drogul de pe lumea cealalta, traind realmente drogati religios pentru acel drog numit de ei mantuire... In ratacirea religioasa a acestor mistici semisalbatici ei sustin inconstient conceptul de frica de Dumnezeu... Cum sa accept si subscriu la acest concept, Doamne, fara a-Ti aduce indubitabil o jenanta jicnire, cand bunatatea, blandetea si Sfanta Ta marinimie sunt unanim acceptate si recunoscute...? A avea frica viscerala de Tine, Doamne, asa cum cer acesti dogmatici mistic religiosi inseamna a Te compara similar unui despot nemilos si irational, imprevizibil si crud, unei creaturi malefice salbatice care este mizantrop si crud cu supusa omenire ca si principiu, unei entitati periculoase pentru fiinta umana, fata de care trebuie tinuta distanta, prudenta si precautie in maleficele ei comportari simptomatice de bestie care-ti poate dauna imprevizibil in sarmana ta existenta... Doamne..., eu simt cu toata fiinta ca Tu nu-mi poti dauna..., ca Tu ma aperi si-mi sustii cauza umana..., ca Te bucuri si simti ca sunt bland si inofensiv, iubitor si respectuos cu Sfanta Ta cauza Suverana pe care nu-ndraznesc a o submina cu vreun gand si sentiment ascuns si detractor... Ei, acesti dogmatici religiosi, e limpede de ce arunca pe piata in raport cu Tine acest concept al fricii de Dumnezeu... In semisalbaticia sa, de care omenirea si indivizii nu s-au dezbarat si n-au evoluat uman la rangul rational si superior harazit de Tine, ei cred ca Tu Doamne ai ceva in comun cu manifestarile si caracterul lor cinic si salbatic... In megalomania lor, unii indraznesc a se crede regi, imparati, suverani, teribili ori preafericite fete bisericesti si cred ca pot stapani, avea si dispune de orice peste biata turma ce trebuie sa se supuna ca s-o duca bine si sa nu fie urgisita cu represalii. Fata de barbarii despoti umani irationali si malefici evident ca trebuie sa ai frica in cruzimea lor scontata si funciara. Avand frica, evident ca niciodata nu te vei gandi sa sapi si sa subminezi autoritatea si maleficele lor acte de suprematie bestiala peste o omenire supusa si terorizata, deci infricosata... Astfel ca frica este idealul mijloc prin care se elimina din turma spiritul de competitie si uzurparea placutului statut de suveranitate despotica... Nimeni nu va dauna niciodata unui satrap si unui zbir imoral si crud care are puteri discretionare si suverane, daca este indoctrinat existential cu conceptul de frica... Astfel, inconstient, omenirea inca salbatica si ea, Te compara, Doamne, molipsita de aceste trairi proprii barbare cu orice suveran rau si malefic in principiu care garantat impune prin asta un respect turmei terifiate si speriate... Ivan cel groaznic, Ion Voda cel cumplit, Vlad Tepes, Stalin, Hitler ori alti lideri cruzi au impus respect prin cruzime si duritate... Avand cruzimea si duritatea implantate genetic in ea, omenirea aproape ca divinizeaza aceste caracteristici indispensabile ca sa fii lider peste o salbaticie... Intr-o turma, masculul alfa trebuie sa fie cel mai salbatic si impunator in mijlocul salbaticiei... Altfel e luat de prost si alungat... Marii hoti si criminali inspira in turma de rand o discreta si disimulata adoratie si pretuire caci a fi hot si criminal inseamna a fi cumva inteligent pentru a prada si a avea mai mult intr-o omenire in care argumentul fortei e mai seducator decat forta argumentelor... Doamne, ei fiind rãi din conceptie si irecuperabili uman, Te cred liderul lor fiindca Le impui respect doar prin frica bestiala. Nu si-au imaginat niciodata ca bunatatea Ta e mai eficace decat orice manifestare de severitate Ti-ar atribui. Ei fiind prea rai si salbatici, n-ar suporta drama pentru ei ca Tu sa fii prea bun si etern nepedepsitor creaturii faurita de Tine cu iubire, atentie, geniu si mila... Mila si iubirea pe pamant sunt deficitare de aceea e anormal a Te credita pe Tine ca avand prea nemarginit de multa mila, incat Ti-au pus in carca inventarea iadului si a pacatelor pentru care trebuie a muri si nu doar atat, ci a suferi etern in iad. Lor le e teama de acest iad, Doamne, caci acesta pentru ei e reflectarea subconstienta in oglinda a caracterului si lumii lor bestiale... Jurandu-Ti o frica deplina ei se asigura ca Tu niciodata in Infricosatoarea Ta Judecata presupus similara salbaticiei si neprincipialitatii lor, nu le vei face nici un rau, nu-i vei pedepsi prea crunt si-i vei scuti de pedepsele si coercitia Ta... Le tine de cald in salbaticia lor aceasta siguranta asupra inofensivitatii Tale ce-o cultiva si intretin inconstient ipocrit prin osanale. Ei simt ca astfel au invins bestia, adica pe Tine, Doamne, si chiar cred ca o sa-i si rasplatesti cu confortabilitati si placeri usuratice in meschinatatea si cinismul simtirilor lor formaliste, lipsite de incarcatura umana. Dar eu sa ma tem de Tine, Doamne fara sa te jicnesc profund in blandetea Ta de miel...? Biciul lui Dumnezeu e un concept inventat de ei in animalitatea lor care nu cere decat bici si e caracterizata de o ostentativa stratagema a Te maguli de supusenia lor mizerabila de servi fara caracter si gaunosi uman, tremurand de frica la orice gest al Tau, Doamne... A avea frica de Tine e o neobrazare si o mojicie aduse mandriei, milosteniei, demnitatii si inteligentei Tale, cand daca ai ratiune si prognoza poti constata apriori ca niciodata un om nu poate practic a ajunge in a-Ti dauna cu ceva, Doamne, nu te poate uzurpa, nu-ti poate fi detractor in actiuni, nu-Ti poate pricinui vreo vulnerabilitate si nu-Ti poate ajunge in scrupule macar la nivelul microbilor de pe bocancii Tai... Numai zeii cei salbatici din Vechiul Testament, Eli, Iahve, Savaot etc., se luptau cu dusmanul cate trei zile pana invingeau, erau partinitori doar cu poporul iudeu, iar pe ceilalti ii treceau prin foc si sabie considerandu-i suboameni, tratandu-i dupa canoanele salbatice din talmud... Pentru victorii agresorii le multumeau acestor zei aducandu-le jertfe pentru calmarea salbaticiei lor... Astfel generalul Eftali pe propria fiica si-a jertfit-o, multumire zeilor pentru victoriile repurtate, arzand-o de vie pentru a savura zeii barbari ca si ei mirosul carnii arse... Astfel creau in mintea acestor zei un sublim al satisfactiei, imbunau bestia si evitau pedeapsa si pogromul crezand si cultivand cu meticulozitate in sfanta frica de demiurgul cel rau... Numai de un dusman iti este frica intemeiat. Psihologia ne arata ca frica genereaza ca revers al medaliei ura si repulsie... Chiar daca nu-si dau seama, misticii religiosi te urasc si te dispretuiesc inconstient, Doamne, ori nu Te respecta si nu Te concep la justa valoare... Caci e impardonabil a nu simti jicnirea ce o suferi Tu, Doamne numai la aceste consecinte ale iresponsabilelor lor concepte religioase, superstitioase, lipsite de profunzime si incarcatura morala in cinismul lor comportamental... Eu nu pot avea ratacirea sa cred, Doamne ca imi ceri mie sa te ajut cu ceva acolo in Rai, ori ca iti pot fi de folos cu ceva ori pe pamant ori in Rai, ori ca am aptitudinea de a beneficia de altceva de la Tine decat multumirea ca m-am nascut intamplator si voi muri sigur, si nu ma pot ridica la inaltimea impozantei Tale, declarandu-Ti o supusenie si-o fidelitate de care Atotputernicia Ta nu are cum a fi dependenta prin comparatia incompatibila dintre infinitul care esti si niste particele de carne perisabile care suntem de fapt, noi trebuind mai bine a fi constienti de masura acestei totale inadecvari in a clama orice raportare la tine cu pretentia de mare si viabila relatie... Eu nu pot Doamne sa astept cu iresponsabilitate sa-mi mai dai mie altceva decat viata vie si cenzurata de orice gust placut si moartea inerenta si lipsita atat de orice glorie cat si de orice sens... Traim intr-o lume cauzala: De ce exist...? Pentru ca am fost creat... De ce am fost creat...? Pentru ca Dumnezeu suferea singur ori simtea cel putin un minus si o insatisfactie fara oameni... Exclus, Doamne sa cred ca pot fi de folos cu ceva unui Atotputernic declarat ce esti fara a-Ti jicni Atotputernicia... Problemele mele marunte existentiale nu pot avea pretentia sa Te agaseze in treburile capitale si marete care-Ti suscita tot geniul si competentele in gestionarea Universului. Ma rusinez sa cred ca-Ti pot servi cu ceva si aici pe pamant si sa am nesimtirea sa cred ca poti suporta si-Ti serveste la ceva micimea subiectului meu in cer si mai ales o vesnicie... La ce Ti-as servi acolo in cer, in Rai o vesnicie si ce ma opreste sa cred ca de-mi dai o slujba acolo ar insemna ca esti limitat si-Ti trebuieste grauntele meu de munca si serviciu acolo intru beneficiul Tau...? Tu acolo, in Rai, la resedinta Ta de un Sfant lux ai toate puterile, toate facilitatile, toate maririle si toate complexele responsabilitati exclusive si nedependente de intamplarea ca m-am nascut ori nu m-as fi nascut... Astfel, prezenta mea intru Imparatia Ta ar fi astfel inutila, ori cel putin facultativa, daca nu caduca... Tu oricand poti vesnici ori guverna in Rai fara a avea necesarmente trebuinta si nevoia indispensabila a unui serviciu al meu pe langa Tine, cand nu stiu ce lucru, fie mic, fie mare din Univers n-ai putea sa-l faci absolut singur dupa atotputernicele Tale forte si virtuti... Numai regii si imparatii de pe pamant au nevoie de servi, de sfetnici, consilieri, ori semeni cu care sa imparta responsabilitatile si sa delege competentele... Sa vreau in Rai numai ca sa ma bucur egoist de locul caldut si favorabil vietii cu temperaturi moderate si atmosfera respirabila cand tot universul e plin ori de clocotul inimaginabil al miezului sorilor, ori de gerul de zero absolut (-200 grade Celsius) de ar ingheta pana si sufletul meu dezertor si ratacitor catre oaza Raiului...? Ce merit extraordinar al meu poate avea pretentia, Doamne, sa-Ti trezeasca Tie interesul pentru bucata de carne, sange si saliva care sunt, din care mi s-ar ridica un suflet tot atat de insipid intr-o calatorie imposibila de ani lumina catre indepartatul Rai...? Tu Doamne, nu ai nevoie de nici un ajutor al nimicului ce sunt si nici un serviciu in nici o treaba la care Tu sa nu poti face fata in schema de atributii si fise ale postului din universul care Te inconjoara, ori Tu il inconjori pe el... Astfel, pripasit in Rai as muri de rusine si jena sa-Ti fiu Doamne in Rai doar un parazit nemerituos care doar sa astepte de la Tine un etern ajutor si o eterna favoare si care sa nu Te poata ajuta efectiv si realmente cu nimic, bun numai de osanale si cult al personalitatii Tale cel mult, de care nu duci lipsa nici pe pamant si nici in cer... Eu, sa fiu inca un cantator si un tortionar care sa Te perie in vacarmul de osanale de nedescris in care exulti confortabil, nu Ti-ar mai folosi la nimic... Inca un tortionar care as fi eu, cu ce Te-ar mai incalzi...? Simt ca Te-as jicni profund, Doamne sa nu fac nimic responsabil in Rai ci doar sa am o fada odihna vesnica intr-o letargie de handicapat intretinut si asistat al lui Dumnezeu, la loc cu verdeata, fara intristare si fara suspin alaturi de ceilalti intretinuti ai Raiului, bine placuti inimii Tale... Doamne Divin si prea Superior si complex ca sa Te inteleg si concep, viata are nevoie doar de organele genitale care sa colaboreze, regula pe care a eludat-o doar Iisus care de aceea desingur mai are meritul de a sta langa Tine in Rai... Cum sa am nesimtirea sa vreau sa stau langa Tine in Rai, astfel, prizonier al micimii si neputintei mele omenesti...? Tu, Doamne in cer nu-Ti mai vezi capul de treaba, iar eu, cum sa nu simt ca in asa desavarsita afacere divina la care esti manager in Rai sunt inapt a sta langa Tine cand acolo as vrea sa Te ajut cu ceva si nu pot, cand nici macar conceptual nu-mi dai voie a crede ca iti pot ajuta cu ceva, Tu avand deplina si recunoscuta Atotputernicie de a face si de a fi facut intotdeauna TOTUL, fara de intermediari...? De aceea simt Doamne ca as muri de plictiseala si rusine in Rai, ca la fel ca pe pamant as fi o pasare inchisa in colivie in care aripile nu mi-ar servi la nimic, ca nu sunt pus sa fac nimic, ci la fel ca pe pamant, doar sa Te slavesc, sa-Ti fac inutil cultul personalitatii, sa pun umarul adica inutil la sprijinirea unei Atotputernicii a Ta care si asa fiinta stralucit si singura... Astfel incat ma intreb...: Ce fac cei raposati si bine placuti inimii Tale in maretul Rai plin de mireasma Ta nemaigandita...? Cei mantuiti de Tine cu ce se ocupa...? Precum vezi, Doamne, eu unul as muri de rusine sa fiu un mantuit handicapat si nemerituos cand programatic un parteneriat cu Tine este exclus datorita emfazei cu care Te declari ori esti declarat Atotputernic...! Astfel, Tu Doamne nu ai nevoie de nimic de la mine..., Tu avand toate puterile, toate oficiile, toate meritele, toate virtutile, toata stralucirea, toata suprematia, toata autosatisfactia si bineplacerea de a exista, de a cladi si recladi perpetuu Universul si a Te plimba prin el reparandu-L ori distrugandu-l dupa cum Ti-e voia in apocalipse si potoape de care dispui exclusivist si nestingherit dupa infinitele Tale puteri si vointe Divine, fara de prezenta mea inoportuna si ineficace ori cel mult facultativa in maretul Rai dupa care toti sunt ahtiati dar nu stiu de ce... Doamne, nu pot sa inteleg cum de ai nevoie de mine in Rai ca nu sunt bun de nimic nici acolo... Nici pe pamant nu pot face nimic caci n-am timpul necesar si nici puteri... Din 300 de ani cat as fi avut nevoie sa ma plictisesc de viata facand totul si storcand-o de toate rosturile si intelesurile, eu pot sa uzez doar cativa... Apoi, instantaneu mor de cancer si gata... Si astfel in viata nu pot sa fac nimic... Un singur lucru pot sa-l fac cu nadejde cum spuneam: Sa fac ori infarct miocardic, ori infarct mezenteric, cancer si alte sortimente de savori amare ultime pe care sunt lasat de tine sa le savurez cu nesat si dupa bunul plac... Sa mor si sa dispar, Doamne, sunt singurele libertati ce-mi dai, prescrise cu migala si eruditie de Tine in atatea biblii, pentru care nu te superi ca as avea indrazneala si de care esti dependent pana in ultima fibra a nemuritoarei si Sfintei Tale Fiinte... Sufletul meu, Doamne, calator dezertand catre Tine in clipa mortii, nu e decat un geaman al meu, al neputintei mele, al trupului meu canceros si bolnav cu boli din panoplia inventata de Tine intr-o zi cand ai avut o inspiratie geniala in acest domeniu... Doar bolile sunt virtutile si calitatile noastre, Doamne, iar sufletul care in clipa mortii fuge iresponsabil si dezertor din trupurile noastre canceroase catre Tine, e tarat si molipsit de aceleasi metehne... Cum poti pune la treaba in Rai niste suflete bolnave, inapte, infidele si tradatoare care ne parasesc legic dupa moarte si care poarta in ele morbul propriilor boli si defecte fizice si psihice ale trupurilor noastre canceroase si alienate intr-o neincetata boala care se numeste jindul si dorinta osmozei iresponsabile cu Tine...? Sa simti ca nici in Rai nu mai poti avea un loc si un rost e o tristete nemasurata dar mai suportabila si responsabila cand stii ca omeneste nu esti apt pentru Rai si asta tinandu-ti loc de orice consolare, fiind surogatul perfect al consolarii. Sa fii admis in Rai dar sa te simti inutil acolo, plimbandu-te fara bilet prin autobuzele serafice (cu ce bani sa-ti cumperi...?), te simti perfectul venetic, un caine jigarit cu pecingine, de pripas, o pisica pasind sfioasa intr-o fierarie unde fierul se indoaie si se strunjeste plenar... Ce merite am eu sa-ti fiu companion, Doamne, cand in Rai nu pot face nimic din niste treburi care le-ai lasa si pentru mine...? Ori ce sa lasi de facut si pentru mine cand in Atotputernicia Ta nimic nu scapa nefacut si nedeservit de Tine si pe pamant, si in Rai...? Sa profit numai egoist, subiectiv si fraudulos de gratia si mila Ta eterna...? Sa zic nesimtit mereu : Da Doamne!, Da Doamne si ai mila de un iresponsabil cersetor ce sunt, in a ma proteja de chinurile vietii pe care oricum le am de consumat integral pana la drojdie...? Sa ma rog Tie Doamne sa ma scutesti de atributii grele si munca asidua si laborioasa in Rai in serviciul Tau, cand orice serviciu pe langa Tine presupune un minimum de munca din partea Ta ca sa preia serviciul meu acest minimum si relanti al fortelor Tale si astfel sa-Ti fiu de folos cu ceva, ceea ce Atotputernicia Ta nu are nevoie, orice responsabilitate si munca compensatorie a mea pe langa Tine fiind caduca si lipsita de sens... Ca musca la arat as fi pe langa Tine in Rai Doamne, stand iresponsabil pe plugul Tau ce ara oricum, cu mine ori fara mine... Doamne, deci e ilogic sa beneficiez de orice rasplata mi-ai da in Rai, cand e lovit de nulitate sa pot crede ca pot misca vreo piatra acolo si s-o pun mai bine decat ai pus-o Tu vreodata, oricum infinit mai bine inaintea mea, cand Tu, tuturor pietrelor, si de pe pamant si din cer le stii rostul si le-ai pus mai bine, definitiv, decat oricine ar incerca sa faca ceva in locul Tau sau in ajutorul Tau sau intru slava si marirea Ta, concepte astfel demonstrat inutile...
Doamne, imorala mi se pare astfel smiorcaiala celor autodeclamati credinciosi pe langa Tine si care nu-si imagineaza ce greu si jenant e sa fii acolo in preajma Ta, sa simti ca nu poti face nimic, ca realmente nu poti face nimic util complexitatilor Raiului si astfel sa fii etern condamnat la lene, la fericire si odihna fara sa stii de ce si pentru ce..., sufletul sa iti beneficieze etern de o imposibil de dulce dulceata a mantuirii care n-a presupus nici un eroism meritoriu din partea ta decat egoistul scop de a-ti salva pielea si a dainui nesimtit peste un infinit (alaturi de Domnul, bineinteles, pavaza nepotrivita insignifiantei tale). Mantuirea, astfel, ce rost si motivatie mai are, cand ea e prea dulce si prea buna, iar simturile date de Tine Doamne spun ca ce e prea dulce, prea bun, prea mult, prea inflacarat si consistent strica sanatatii si vietii noastre ca orice abuz adus fragilitatii ei...? Doamne, de ce as plange astfel nemangaiat si singur in Rai printre niste sfinti nepasatori preocupati exclusiv ca intotdeauna numai de ale lor...? Doamne, de ce in Rai m-as simti doar un intretinut lipsit de merite reale si responsabilitati...? De ce in Rai as plange de atata bine si fericire insuportabila locuind langa fiinta Ta ocrotitoare, cand areul acela din Rai, molipsit de Tine cu atata incarcatura de sfintenie, beatitudine, extaz, fericire si satisfactie fara sfarsit m-ar ucide intr-o clipa precum radiatiile unui soare de-as trai prea aproape de el...? Doamne..., acesti credinciosi dorindu-se alaturi de Tine in Rai, nu stiu ce-Ti cer...! Ei nu stiu ca se vor topi instantaneu in apropierea radiatiilor de sfintenie ce le imprastii involuntar in cosmos mai abitir decat orice soare...! Ei, dependentii de Rai si de Tine, Doamne, in tot ceasul declama si prezic ca-i atat de bine in Rai, cum nu s-a mai vazut, si cum nu s-a conceput vreodata de minte si suflet omenesc...! Atat de bine incat e periculos de bine... Vom arde in preajma Ta, Doamne, ca niste fluturi ahtiati dupa lumina zburand deasupra focului Tau de Sfintenie... Si arde atat de cumplit acest foc incat e inuman de insuportabil si cine are pretentia ca poate procesa cu simturile-i finite omenesti chestiunea Dumnezeiasca e un naiv care va pieri instantaneu ars si dezintegrat de teribila temperatura a Sfinteniei Dumnezeiesti... Cu ce sa te comparam Doamne daca nu mai mult decat cu stelele ale caror radiatii, forte, legi si mecanica cereasca nu e pentru marunta noastra rezistenta omeneasca...? E la indemana oricarei batrane cersetoare care sta cu mana intinsa la metrou cu o icoana in mana si facand cruci peste cruci sa creada ca poate accesa atat de lesne infinitul care e un pic mai mic decat Tine Doamne, adresandu-Ti-se atat de facil...? Ale Tale intru ale Tale, Doamne...atat de inalte sunt incat nu ne putem apropia de ele, suntem legic inapti a le concepe, primi si digera...
Doamne..., la un moment dat as plange sfarsit de nefericire in Rai... Pe ascuns as plange sa nu ma vezi... In uniforma curatica si cu matricola pe care mi-ai da-o, as cadea in genunchi de durere, pe langa niste ziduri, cand esti Tu dus la treaba, cu boneta cu stema Raiului in frunte mi-as sterge lacrimile amare de dor... Unde vor fi dragii mei...? Iubitii mei...? Copiii mei...? Mama mea...? Sotia mea...? Nimic in viata nu le-au garantat ca vor fi cu mine in Rai decat niste speculatii scrise in scripturile omenesti, de oamenii muritori, dupa chipul si asemanarea lor... Insuportabil mi-a fost gandul sa traiesc cu dragii mei fericit pana cand moartea ne va desparti...! Ciuntita si lipsita de interes, savoare si continut, amara mi-a fost viata trebuind sa-i iubesc pe toti pana ce moartea ne va desparti, si nu etern cum trebuie sa Te iubesc doar pe Tine desi evident ca nu ai practic o deplina si indispensabila nevoie de aceasta afectiune a mea exacerbata... Mama mea..., Tatal meu..., Sotia si copiii mei..., Prietenii si toti dragii mei..., e posibil sa nu fie cu mine in Rai...? Nu e suferinta si silnicia cea mai grea asta...? Caldura prezentei lor, a ochilor lor..., dragostea cu care m-au inconjurat toata viata... Nu e stupid sa constat ca au incetat in Rai iar ei, dragii mei se chinuie etern in blestematul si inutilul iad, eminamente inutil si inoportun odata ce Doamne, nimeni nu-Ti poate dauna cu nimic, niciodata Atotputerniciei Tale incat sa dispui inventarea acestui penitenciar...? Râul de lacrimi curgand din ochii mei, Doamne, acolo pe langa zidurile palatelor serafice unde in baluri se danseaza si se petrece de catre vietatile insipide ale Raiului in sindrofii si menuete eterne si imorale uman vorbind..., râul de lacrimi din ochii mei va curge printre pietrele Raiului, peste vai si se va face fluviu de durere... Doamne..., un fluviu de lacrimi de durere ce va curge pe langa sala palatului Tau de Justitie..., un râu cu ape cristaline si racoroase in care ingerasii copii se vor balaci jucausi in canicula Raiului cand parintii lor sunt dusi la munca la Infricosatoarea Judecata, ca grefieri ori gardieni, lefegii in solda Lui Dumnezeu... Voi fi luat pe sus, Doamne, de maini si de picioare..., cu calusul in gura si legat in camasa de forta cum a fost legat si asasinat Eminescu, dupa ce se va termina Infricosatoarea Judecata, de acele gorile spurcate, gardieni ai Raiului si voi fi aruncat ca un sac de cartofi in acea ambulanta neagra pe care scrie cu litere de foc: "GHEENA"... Dar voi zambi totusi fericit, spre disperarea diavolilor cu sulite pe care-i voi scoate din minti ca nu voi tipa de durerea spurcatelor lor sulite de foc...! Si mai aveam atatea Doamne sa-Ti spun... Sa-Ti spun ca si Grigore Vieru intr-o frumoasa poezie: "Doamne, ca un copil astept dimineata.../ Pana la lacrimi mi-e draga viata./ Orice splendoare ma doare.../ Ma doare-aceasta floare/ Si frumusetea Ta,/ Si frumusetea Ta.../ Si-aceasta zi ce maine nu va mai fi, NU VA MAI FI...!/ Infiorat spun mamã si tatã/ De parca mi-as vedea parintii prima datã.../ Ca un copil astept dimineata.../ Pana la lacrimi mi-e draga viata..."