140) DULCEA PASĂRE A TINEREȚII NOASTRE

140) DULCEA PASĂRE A TINEREȚII NOASTRE

  1) Suntem tot mai departe unii de alții. Și suntem tot mai departe de noi înșine. Puținii oameni iubiți și buni în care putem crede și ni-s dragi, se împuținează. Iar cei de care n-avem nevoie sau îi urâm cresc în voie pe lângă noi ca buruienile. Noi înșine ne împuținăm și nu mai suntem ce-am fost. Nu că murim, dar plecăm bucată cu bucată din noi, pe capitole. Întâi pleacă copilăria, apoi adolescența și după ea tinerețea. Mi-a fost dată de natură, de Dumnezeu, de legile probabilității care mă puteau face vierme, dar nu am fost vierme și uite că mi-a fost dat și am apucat șansa să înțeleg cum am fost atunci odată atât de tineri și buni, exuberanți și plini de vise, proaspeți, nevinovați, inocenți ! Și astăzi deci am apucat trăind atât, să înțeleg un sens mult mai profund și liniștitor decât că încep să îmbătrânesc și tinerețea se sfârșește începând cu junghiurile de rigoare, metehnele și bolile.

  2) Am început să înțeleg că tinerețea fără bătrânețe chiar există, ea nu se sfârșește. Și asta chiar în coordonate fizice, științifice dacă vreți. Tinerețea se duce undeva într-o altă lume și ne ține conservați acolo veșnic așa cum eram. Păcat că nu ne mai putem vedea cum eram, decât în pozele și filmele copilăriei noastre, cine le are. Acele poze cu noi din sertarele noastre sunt reproduceri, sunt cópii doar. Dar tinerețea noastră, visurile și exuberanța noastră de-atunci au rămas ștampilate de lumina soarelui de atunci, deci eterne. Unde au plecat razele de soare din părul meu de-atunci fără fire albe și din părul fetelor dragi mie de-atunci ? Au plecat departe, bineînțeles în cer, unde au avut spațiu liber, și noi cățărați pe ele și odată cu ele. Tinerețea nu poate fi băgată în pământ și înmormântată. Direcția ei cu sens unic e doar în sus în cer salvată de lumina zilelor tinereții ce ne-a mângâiat. Și noi nici nu știam că toate clipele frumoase ale tinereții se duc și rămân salvate în cer unde lumina are liber, nu în pământ unde lumina și tinerețea nu pot și nici nu vor să intre.

  3) Deci ei, extratereștrii, așezați confortabil pe fotoliile de la cinema city acolo pe planeta lor și vizionând filme cu noi, pământenii cum eram tineri și cum ne sărutam și îmbrățișam pătimaș, se uită acum curioși în alte lumi din alte sisteme solare unde lumina tinereții noastre abia a  ajuns, în cazul meu, după 35 de ani de când am avut 20. Ce departe am ajuns... Și chiar trebuie să credem asta ; e destul de verosimilă călătoria noastră cosmică și salvarea tinereții noastre, ca tot ce-i mai important și definitoriu din noi, acolo în cerul nesfârșit care înghite toată lumina soarelui colorată cu culorile și anii tinereții noastre. Căci orice corp este scăldat de fotoni de lumină care ne ating și apoi se reflectă de noi departe, în cer, în cosmos printre stelele galaxiei și acele raze de lumină nu se opresc niciodată. E atâta spațiu și timp infinit să le cuprindă aceste raze și să le țină veșnic așa cum eram,  numite cu numele nostru.

  4) Pe mine mă cheamă Eugen iar atunci când am fost copil și tânăr, mi se mai spunea Gioni. Pe altul l-a chemat Andrei, Dan sau Nicu. "Ce nume ciudate au ăia (adică noi) și uite cum se sărută pe gură în loc pe nas ca noi !" zic extratereștrii despre noi văzând filmul razelor de soare ce ne-au scăldat acum zeci de ani și au călătorit prin spațiu ajungând la acei extratereștri mirați de sărutările noastre pe gură când lor li se pare că atingerea nasurilor e mai interesantă pentru ei. Ce tânăr am fost acum 35 de ani când aveam 20 și nu aveam minte dar aveam o viață înainte ! Imaginea mea de-atunci e la 35 de ani lumină de mine și nici că se oprește vreodată. Nu îmbătrânim ci rămânem copiați cumva, conservați și sculptați în lumină deci și în timpul și spațiul străbătut de ea. În fiecare clipă, în fiecare zi sau an se rup ca bucăți din ghețari căzând în ocean, bucăți din noi și se duc în cer. Chiar se duc. Lumina de la soare ce-a căzut pe noi nu dispare pur și simplu ci colorată cu chipurile și întâmplările noastre gonește neoprită prin univers. Atâta lumină din soare ne atinge o viață, ia din noi clipe, zile și ani  până când nu mai rămâne nimic din noi. Atunci murim zice-se. Dar cu noi se delectează atâția extratereștri privind la filmele cu noi și cu lumina pe care a plutit dulcea pasăre a tinereții noastre.