134) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT

134) DUMNEZEU TOT TIMPUL PLÂNGE ȘI E NEFERICIT
                      
  1) Bunul Dumnezeu nu râde niciodată... El nici măcar nu a zâmbit vreodată și nici cel mai sporit sfânt în credință ce a avut ocazia sublimă de a-L vedea în preajmă în Rai nu L-a văzut vreodată pe Creatorul Universului schițând în toată cariera și veșnicia Sa măcar un singur gest de voie bună sau măcar un gest oricare-ar fi el, o mișcare, o umbră pe pământ, o iscălitură sau semnătură pe pereți de peșteri... Dumnezeu atât știm că nu râde, nu are cum râde și nu are cum fi vesel în sensul în care sunt oamenii. Și Dumnezeu nu e bine dispus niciodată... El e prin definiție o Ființă și o entitate cel mult serioasă și gravă atunci când nu plânge cum a plâns de-o veșnicie în imensa majoritate a timpului Său infinit. Dumnezeu are starea aceea serioasă gravă precum îndrăgostiții când își spun în taină șoapte de iubire cu vocea tremurată și domoală însiropată de tandrețe, cu mimica aproape de un semiplâns de bucurie a iubirii împărtășite. Dumnezeu nu e vesel și bine dispus niciodată, nu dorește distracție, confort și relaxare ca noi oamenii, nu are zile libere și sărbători contrar a ceea ce se crede că s-ar fi odihnit de munca Sa în ziua a șaptea El, un Creator omnipotent și fără de forțe sleite ca oamenii. Când tot universul e la foc continuu și Dumnezeu controlează prin vigilența Sa ca sorii să se miște lin pe cer și galaxiile să nu o ia alandala, nu e verosimil un singur gest de odihnă și deconectare a celui în omipotența și omnisciența căruia se pun toate în regulă în acest univers. Așa că Dumnezeu e cel de la cârma universului concentrat și încordat maxim pe lucruri serioase și importante de care noi nici nu știm. De aceea nici Dumnezeu nu știe de duminici și sărbători legale și nici religioase, pentru că în ambele cazuri de regulă se sărbătorește deci nu se muncește iar El e cel ce ne dă exemplul muncii susținute fără de preget și precupețire în sensul vorbei înțelepte care spune că munca l-a creat pe om iară sărbătoarea îl incită la relaxare și lene, la zăbăvnicie și la slăbirea și sleirea a tot ce e definitoriu pentru om : forța creatoare, rațiunea și gândirea. De aceea Dumnezeu care e etalonul creativității și gândurii și care l-a făcut pe om după chipul și asemănarea-i nu știe de sărbători care aduc odihnă, de relaxări și jocuri, El se ocupă continuu cu lucrurile serioase din viața omului, cu drămuirea vieții de zi cu zi a lui, ăsta e jocul Lui Dumnezeu. Așa că Dumnezeu nu știe șah, fotbal, cărți, table, nu știe să meargă pe bicicletă și nici să înoate, nu are mașină și nici nu știe să conducă, nu vrea să conducă, (ce-ar însemna să-l tamponeze un descreierat beat la volan  ?), nu îi place să se ducă nici la mare în vacanță și nici la munte iarna să schieze. Lui Dumnezeu nu îi place nimic, putând spune că îi displace tot ce le place oamenilor. Dar Dumnezeu nu vede niciodată în asta o cât de mică pierdere pentru Domnia Sa, pentru confortul Său interior, pentru faptul că totdeauna e ocupat cu o muncă serioasă, niciodată nu se odihnește, niciodată nu are liber, totdeauna e treaz și nu doarme, el mereu veghează, uneori prea insistent și indiscret la tot ce face omul. Dacă o femeie uită și intră în biserică la ciclu, Dumnezeu nu doarme, vorba ceea, el vede totul și socoate că femeia aceea a făcut un păcat, mai ales dacă vine și fără batic pe cap sau se așează în partea dreaptă în rândul bărbaților și nu în stânga cu femeile. De aceea se poate spune că pentru atâtea și atâtea lucruri rele făcute de oameni, Dumnezeu mai mereu e trist și plânge, dacă nu plânge măcar suspină, dacă nu suspină măcar oftează... Dumnezeu e TRISTEȚEA însăși înnobilată și sfințită prin firea Sa bună și blândă... Dumnezeu e toată DUREREA și LACRIMILE vărsate de la începuturile lumii și toată NEDREPTATEA ce li s-a întâmplat oamenilor cu scopul nobil și promisiunea de a fi izbăviți și compensați pe lumea cealaltă cu ceea ce numesc ei mântuire, așa cred ei avizi, acești omuleți numiți de Dumnezeu oameni. Cum am putea noi vreodată să râdem, să ne relaxăm și distrăm cu nădejde ?, când știm că Dumnezeu niciodată nu a făcut asta și e Tot numai tristețe, durere și lacrimi de fapt umane personificate în imaginea Lui dramatic solemnă, e conceptul și etalonul acestor drame și dureri ale oamenilor încât a devenit înălțător și sublim să fii trist ca însăși TRISTEȚEA, să fii nefericit ca însăși NEFERICIREA și să plângi de alean și durere ca Însuși Dumnezeu personificat în aceste drame umane, care plânge în cascade și sughițuri de la Facerea Lumii și până azi, pentru păcatele noastre...
 
  2) Toți ar trebui să plângem și să ne frângem și noi de durere ca Însuși Dumnezeu când fiind făcuți precum chipul și asemănarea Sa ar trebui musai să rezonăm și plângem ca El de suferință și durere având de dus în spate toate bolile de care suferă și El în tăcere și toate nedreptățile cu care asemeni și El e nedreptățit, (vezi patimile Lui Iisus și înjurăturile de Dumnezeu căci  de fiecare dată omul înjură pe Dumnezeul mamei unui idiot și nu direct și exclusiv idiotul în sine cu care are de-a face ; iar cum Dumnezeu e Tată al nostru din Cer, evident că se simte jignit când vede că e înjurat El în numele mamelor, când a suflat duh sfânt peste burțile gravide ale tuturor mamelor de oameni și genii și idioți și pentru asta este înjurat). Deci pentru toate astea ce le fac oamenii e de înțeles toată scârba de care și Dumnezeu e scârbit... Precum Dumnezeu nu-și face un complex că nu e cu cale să poată fi mai fericit și să râdă exuberant vreodată când în înțelepciunea și treburile Sale  nu realizează rațiunea nici unui motiv pentru asta, noi de ce-am vrea să facem pe deștepții și să vrem să nu mai plângem de toate durerile noastre de zi cu zi, dacă astea înnobilează pe om să trăiască exact stările de suferință trăite de Creator...? Dumnezeu nu a râs niciodată netinzând niciodată la fericire și relaxare când El e însăși FERICIREA ori NEFERICIREA după caz, cu aceleași lacrimi de bucurie sau tristețe curse pe obraz. În măreția Sa Dumnezeu nu face din fericire sau nefericire nici o bucurie dar nici un capăt de țară datorită marii Lui tristeți nemângâiate. El suferă în tăcerea Lui fără să spună, fără să suspine măcar ci doar tace. Dumnezeu veșnic tace și îndură fără să fie văzut și știut undeva în realitatea cotidiană de la Facerea Lumii și până în zilele noastre. De ce noi nu putem trăi și suporta demni și stoici aici în simulacrul nostru de viață nici o nefericire și durere la paroxism fără a tinde avizi să fim fericiți, mângâiați, relaxați și bucuroși ca în Rai și vrem să fim salvați și reeșapați în Rai conform visurilor și fantasmelor noastre...? Vrem sănătate, bucurie, fericire, liniște, împliniri aici pe pământ...? Ok. Atunci în Rai ce mai vrem...? O..., vrem un repetir nesfârșit al fericirii trăite înmiit față de cota și măsura pământească iar credința în Dumnezeu e tocmai asigurarea de manifestare perpetuă a acestei fericiri și bucurii de vis paradisiace care nu se mai termină pe lumea cealaltă a neființei, asta este tot ce visăm noi mai frumos rasa umană, dragii de noi...! De când trăim, de la ora de religie și vizita la Sfânta Liturghie suntem învățați o viață să visăm obsesiv la fericirea care se trăiește în Rai. Și încă veșnic ! Cam mult pentru puterile și voința noastră de acum căci Raiul se plătește cu moartea și e ciudat că nimeni nu vrea să moară mai repede să ajungă în Rai, toți vor să trăiască chiar și un hârb de viață amar oricât ar fi Raiul de tentant. Bunul simț îi îndeamnă pe toți să țină cu dinții de viața asta mizerabilă dar sigură mai vârtos decât la cea viitoare onirică și alegorică. Pentru o fracțiune de secundă, ținând direct și febril la acest dramatism al vieții care măcar e evident și palpabil, toți sunt realiști deci necredincioși ai momentului clipei de față amânând chestiunea postumă a fructificării credinței prin accesul la plăcerile sufletului huzurind în Rai într-o eventuală ulterioară probabilitate din viitor de pe lumea cealaltă. Ca să nu irite Cerul și pe Dumnezeu, toți își revin imediat din luciditatea rațională a necredinței și doar de frica Lui Dumnezeu îi aduc cuvenitul respect și condescendență. Chiar și așa, dacă ai ști că mâine te duci în Rai tot nu vrei să mori, tot nu poți renunța atât de lesne la mizeria și lacrimile vieții, cadouri mai bune sau mai rele care sunt ale tale, mereu și incontestabil ale tale și accesibile decât concediul etern din Rai totdeauna sperat dar negarantat. Dumnezeu așteaptă mizeria ta și durerea vieții tale să înflorească, să se desăvârșească, să te îmbolnăvești și să mori, apoi te ia la El bucuros sub formă de suflet, că te-ai copt pentru moarte, că și-a făcut experimentul și ambiția creaționistă cu tine.

  3) Dacă Dumnezeu nu râde și El e însăși TRISTEȚEA și LACRIMILE care-au curs totdeauna, noi cum putem avea nedelicatețea să fim mai exuberanți și veseli pe această lume, doritori și dependenți de nevoia de fericire și să râdem satisfăcuți de plăceri și voluptăți ca nebunul satului, și cum putem avea simțul umorului în mijlocul unei astfel de înmormântări și drame monumentale cum se profilează a fi trăirea și pustiul nostru de viață pe pământ...? Dumnezeu nu râde și nu are motiv să aibă simțul umorului pentru vreun fir de praf de pe pământ, pentru vreun fir de păr din capul nostru și pentru vreun fir de dorință și durere din inimile noastre de carne, de orice natură ar fi aceste dureri... Sunt sfinți care au trăit o viață sporită în adâncă credință și tot și-au zis în tot ceasul că sunt păcătoși neîndrăznind a visa măcar la deplina iertare a lor de către Dumnezeu, iar noi în răutatea, mofturile și vanităţile noastre îndrăznim să ne deschidem inimile cardiace și să țipăm că suntem nefericiți...? Să se știe că ce-i dulce nu-i dulce pe pământ decât dacă ai iluzia că-L fentezi pe Dumnezeu care nu-i place nici dulcele măcar cum nu-i plac atâtea gusturi umane. Și nici ce-i mângâietor omului nu-i mângâietor și pentru Dumnezeu când ochiul plâns și trist din vecie al Lui bate cu biciul razelor Sale tot ce nu-i asemeni și sub ascultările Sale cazone. Când ai crezut că ai trăit vreodată vreun extaz și inima ți-a vibrat câtuși de puțin de plăcere și fericire deșartă pământească, adu-ți aminte că Dumnezeu abia atunci își oprește lacrimile și începe să râdă... Să râdă de tine cu hohote și lacrimi de râs, să râdă de tine și infinitul deşart de fericire minusculă și vanitate lumească din inima ta care dacă nu bate doar pentru Dumnezeu e pe veci pierdută în deșertăciune și păcat, așa se spune în cartea de învățătură bisericească... Dumnezeu e amantul suprem și e gelos pe tot ce crede că iubește ceva, altceva cu patimă mai mult decât pe El. De aceea batjocorește și huleşte orice extaz, orice plăcere și orice emoție și vibrație a inimii care nu-i sunt EXCLUSIV dedicate... "Ori te rezemi de o umbră", cum a spus Eminescu într-un vers, ori iubești efemer ceva mai mult pe pământ decât pe eternul Dumnezeu, e totuna, e o greșeală și un păcat ce nu va rămâne nepedepsit. Au crezut vreodată Romeo și Julieta că dacă au rămas pildă de amor și dăruire a clipit vreun pic Dumnezeu a simpatie...? Au murit degeaba... Și s-au sinucis încă fără rost... Cu atât mai rău pentru ei... Emoțiile oamenilor, plăcerile lor, amorurile lor și un întreg pământ spurcat de păcate și o întreagă lume îmbătată de dor de dragoste și de amor invocat și de sodomişti ca și drept al vieții lor intime sunt scârbă pentru Dumnezeu care tot timpul plânge și e nefericit... Și oamenii plâng. Ar părea că plâng pentru că sunt slabi. Oamenii nu plâng pentru că sunt slabi ci pentru că au crezut că sunt puternici pentru prea mult timp care a expirat și a venit scadența la suferință și la moarte, pe când există un Dumnezeu mai puternic și mai trist ca noi, care plânge pentru păcatele noastre mai puternic decât o vom face noi vreodată pentru durerile, remușcările căințele și mizeria noastră...! Plânge, dar o face tăcut și neștiut, ascuns de noi în cel mai discret, secret și îndepărtat colț de univers unde El e fericit căci pe acolo pe undeva e și Raiul, în timp ce noi, plini de bube și boli în gulagul denumit viață și pe pământul unde am fost aruncați din Rai năzuim la vindecarea de bolile incurabile ale vieții în acel spital celest de suflete. 
 
  4) În tot amarul vieții noastre nu putem numai să fim triști ; ne mai îndulcim cu dragostea și cu amorul. E terapeutic pentru noi, de aceea Dumnezeu știe și tace. Acceptă cu greu clipa noastră oficială intimă de relaxare și plăcere. E pauza de masă pe care boierul o acceptă plictisit sclavilor de pe plantația de bumbac. Oricum, pentru Dumnezeu nu există cuvântul amor... Ni-l tolerează cu silă și greață. Dumnezeu nu înțelege și nu aprobă ce-nseamnă sărutarea, îndrăgostirea și infinitul ei... Bleahh...!  Senzațiile carnale îi sunt străine și îi repugnă, îi ies transpirații reci pe frunte de ele și vomită după colț, când Dumnezeu știm că nu e un corp asemenea nouă deci e un spirit care nu are cum să aibă carne și senzații ci ca spirit e doar un abur sau un vis de bine și de fericire, o iluzie roză, fină, dulce, parfumată dar terapeutică în viața omului. Conceptul de orgasm îi e străin și impropriu Lui Dumnezeu căci e o senzație trupească intolerabilă pentru răbdarea și eticheta Lui Dumnezeu care știm bine că deși e bărbat, totuși nu are sex, nu are organe sexuale specifice cu care ar putea simți plăcere ca noi... Toate plăcerile oamenilor sunt scârbe pentru Dumnezeu, de aceea orgasmul, Dumnezeu l-a dat și oamenilor și dobitoacelor însă pentru cu totul altceva : Exclusiv, ca în cazul tuturor exemplarelor biologice, mamifere sau nu, să fie motivați să se înmulțească mânați și motivați de amintirea și scontarea acelei plăceri ca un bonus. Pentru că există orgasme de oameni, de animale, de păsări, de ce nu ? Cum altfel să se termine decât într-o explozie a fericirii actul lor sexual, al tuturor ? E explicabil asta când toate ființele prea au un interes și se luptă toate pentru împerechere și surprizele ei plăcute. De aia le place și fac totul să se împerecheze, ceea ce-i face să se simtă bine, nu ? Ce avem noi mai presus ca dobitoacele de a fost nevoie să fim numiți oameni, să fim creația preferată a Lui Dumnezeu și să ni se dea credința și niște suflete aspirante la Rai ? La fel ca dobitoacele ne împerechem prin copulație și ejaculăm, juisăm, țipăm, gemem, ceea ce și animalele fac la nivelul lor bestial. La ce bun atâta ocol prin viața complicată și sofisticată de oameni dacă tot trebuie să murim ca dobitoacele în horcăieli agonizante ? Plăcerea sexuală nu e un calmant pentru a uita aceste agonii viitoare și nu e un dar de la Dumnezeu. E o chestiune practică pentru tot regnul animal, nu numai pentru oameni, când orice râmă hermafrodită putem presupune că are dat de la Dumnezeu în actul ei de înmulțire un orgasm și niște țipete de amor râmesc pentru a împlini porunca Domnului doar așa că a poftit El să dea această poruncă, având toți și toate acest beneficiu al plăcerii sexuale în scontare, cu condiția să ne înmulțim și să umplem pământul după poruncă, oamenii să-l umple cu oameni pe fața pământului, râmele cu râme în pământ. Nu din datorie și conștiință creștinească catadicsesc oamenii să se înmulțească împlinind porunca Domnului de a umple pământul, ca dovadă că l-au suprapopulat și asta cu anumite rele consecințe ; ci oamenii se înmulțesc motivați că Dumnezeu le-a dat plăcerea sexuală ținându-se de nas să nu vomite făcându-ne atâta favor, când planul Lui Dumnezeu pentru noi e să fim finalmente eunuci, pudibonzi și castrați căci altfel plăcerile carnale ne îndeamnă la sex, iar sexul la sodomii iar toate duhurile bune și sfinții Raiului sunt atât de geloase când văd că toată carnea face sex și ei nu.
 
  5) Duhurile bune ale Raiului, sfinții, îngerii și Dumnezeu nu au nevoie de orgasme și organe sexuale cu care să și le iște. Întreagă carnea sau mai corect spus textura ființelor sfinte paradisiace e plină oricum ca un blat de tort însiropat, de plăceri paroxistice și continue intrinseci, de fericiri și extaze specific divine, incomparabile celor sexuale carnale umane. De aceea orgasmele noastre sunt de râs și o bagatelă pentru concepția divină, insenzuală, antivoluptuoasă și platonică prin definiţie. Ele, orgasmele, ne sunt date nouă, ființelor ca o chestiune practică, nu pentru amor ci strict pentru acuplare, pentru reușita montei, a împreunării animalice ca să nu uite bestia să se împerecheze și să nu-și omoare și mănânce perechea văzând în ea doar un mijloc mercantil pentru potolirea propriei plăceri... Noi oamenii l-am împodobit cu emoție și lirism, când orgasmul nu e decât ordinul și pocnetul din deget al Lui Dumnezeu și stratagema Sa practică, pentru ca speciile să-și aducă aminte că e plăcut să se înmulțească singure ca să n-o mai facă Însuși Dumnezeu cu mâinile Sale, tot cu lut și cu duh sfânt și să se murdărească pe mâini de lut, tot frământându-l obosit, pentru fiecare candidat la viață. Dându-le orgasmul, Dumnezeu s-a spălat pe mâini și a transmis speciilor cheia de boltă a interesului, obligației și îndatoririi biblice de a se înmulți și umple pământul și s-o mai facă și de altă dată fără să se mănânce unii pe alții cum face călugărița ori văduva neagră cu partenerul lor crezând că acuplarea e un act de agresiune vital în interes culinar. Orgasmul e pauza de masă a Lui Dumnezeu care nu avea timp să înmulțească toate speciile cu mâna Sa și având această surpriză și cadou, toate ființele au purces în draci să se înmulțească... Singurele poate care nu au orgasm sunt femelele de călugăriță și păianjen văduva neagră care-și mănâncă partenerii iubitori și tandri de vii, a căror afecțiune și tandrețe, pentru ele nu contează așa cum și pentru Dumnezeu nu contează și e praf în ochi, inacceptabilă și respinsă tandrețea noastră, amorul nostru, dorurile noastre nesfârșite, ale tuturor... V-ați sărutat vreodată și ați făcut amor cu pasiune...? Dacă da, a fost spre umilul și relativul vostru noroc, căci toate acele voluptăți vor trăi cu drag și plăcere doar în inimile voastre și vor muri odată cu voi, vor rămâne fier roșu care arde de plăcere inimile voastre doar cât veți trăi, sub disprețul și sila eternă a Lui Dumnezeu, care deși are tot universul la îndemână ca spațiu de depozitare și muzeu, nu va prețui nimic din flăcările inimii voastre, nu va salva nimic din voi în abisurile universului, măcar o statuie de marmură de îndrăgostiți goi sărutându-se care să vă reprezinte pe voi în muzeul antichităților Lui Dumnezeu. Doar pe pământ veți lăsa o urmă ștearsă și pe coaja copacilor un nume de ființă iubită scrijelat cu briceagul : "DANIELA", "VIOLETA" sau "ALINA" Atât. În schimb Dumnezeu vă va lăsa nemângâiați și etern încărcați de dor și alean și nu va consemna nimic mai mult în analele memoriilor Sale decât că ați fost un număr de oi bârsane din turma credincioșilor și robilor Săi și ați făcut o sumă de păcate. Dumnezeu v-a dat de toate echilibrat, și dureri și plăceri. Dar atunci când dragostea înaripează inimile voastre, să știți că totul are un preț de cost care spune că Dumnezeu vă va lăsa să vă iubiți până când, odată cu moartea vă va despărți și nu vă va spune, nonșalant, decât că v-ați întrecut cu gluma și decât că, sec, ați păcătuit o viață întreagă fie cu vorba, fie cu fapta, fie cu ambele, că ați fost sclavii plăcerilor, ai sodomiilor, ai cărnurilor pe care vi le va putrezi și vă va muri, căci Dumnezeu care vă iubește nu puteți spune sec că vă omoară, ci trebuie să spuneți dulce și plini de respect că vă moare... Apoi, după ce v-a omorât sau v-a murit cum se spune mai dulce și cu condescendență, dându-şi seama că a exagerat și a fost prea sever în intransigența aplicării pedepselor pentru voi, va începe Domnul iar să plângă precum zilele ploioase ale toamnei, și să fie nefericit, ca întotdeauna, prea târziu. Nu contează. Dumnezeu știe că se vor mai naște miliarde de oameni, berechet să-i omoare și pe aceia, după care să se căiască definitiv și să plângă după ce-i va omorî pe toți. După care poate se va opri vreodată. Poate se va sătura de atâta plâns și nefericire căci chiar Dumnezeu să fii și nu poți răbda să verși inutil de-o veșnicie râuri și Amazoane de lacrimi când ca Demiurg ți-ar fi stat lesne în putere să fii pentru totdeauna vesel și fericit alături de creaturile pe care dintr-un capriciu le-ai condamnat la univers, la plâns și la moarte, făcându-i după chipul și asemănarea Ta.

  6) Dând cu bagheta Sa divină în stânga și în dreapta în univers, Dumnezeu își manifestă exclusivist și neoprit atotputernicia având ambiția de a ne face cu forța spectatori ai atotputerniciei Sale. Ce suntem noi dacă nu niște spectatori siderați, speriați, părtași fără voie și întâmplători la acest eveniment megaloman și film de groază al atotputerniciei Lui Dumnezeu în exercițiul puterii Sale ?, un eveniment lipsit de sens și care provoacă firavei noastre vieți un neajuns cu atât mai mare, cinic și umilitor cu cât încăpățânarea Lui Dumnezeu de a fi totul, alfa și omega cum se spune, e un autocapriciu toxic al Lui însuși de care s-au molipsit și oamenii genetic, iremediabil și ireversibil în visul și vanitatea lor de a-L decreta pe creatorul universului drept păstorul lor, cea mai frumoasă intenție umană, nefezabilă în practica umană care este dramatică prin excelență. Căci tot ce-a atins cu aripa duhului sfânt Dumnezeu, a început a avea neajunsuri și probleme. Dacă Dumnezeu ar fi dat minte și suflet buruienilor conform ambiției creaționiste cu care ne-a onorat pe noi de ne-a făcut inteligenți și conștienți de sine, acestea, buruienile când ar fi început să se îmbolnăvească de cancer vegetal și să moară în agonie ca noi, ar fi simțit că au o salvare în ajutorul Dumnezeului lor vegetal care le va păstorí sufletul lor verde plin de clorofilă dacă vor mărturisi o credință nesecată cum fac oamenii, dacă vor visa cu credință și speranță la Raiul și Dumnezeul buruienilor, rugându-se cu lacrimi verzi de clorofilă pe patul de spital pentru mântuirea lor vegetală. Soarta sângeroasă a oamenilor pe pământul pe care i-a surghiunit Dumnezeu căzându-i din Rai nu e cel mai dramatic genocid social cosmic din univers. Stai să vezi ce soartă ar fi avut plantele dacă Dumnezeu s-ar fi amestecat atât de insolit în destinul lor vegetal... Cum noi oamenii vărsăm râuri de lacrimi sărate și sânge într-o viață de amar, plantele ar fi vărsat râuri de clorofilă amară sub ochii mirați ai Lui Dumnezeu care inutil mai plânge și e nefericit pentru că singur și-a făcut-o și Lui și nouă prin ambiția deșartă de-a se juca cu noi, cu tot și cu toate în acest trist univers plin de asteroizi, supernove și găuri negre, create evident tot de Dumnezeu iubitorul oamenilor, care privesc la cerul întreg creat tot de Dumnezeu și nu înțeleg că acolo în cer e tot ce poate fi mai cataclismic, periculos și impropriu vieții, necum un Rai al fericirii tipic umane deci antropologizate, idealizate. Așa că e lesne de înțeles cum Raiul și Dumnezeu sunt singura terapie psihologică ce asigură șansa la fericire, trăită sub ochii visători mângâiați de pleoapele închise sărutate de Dumbezeu ale fiecărui credincios.