1) DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

1) DE CE CREDEM ÎN DUMNEZEU

                         I

  1) Suntem nimic și pulbere, praf obișnuit de stele și nu putem spune că fiind descendenți din stele în acest univers așa cum spune știința, cum că și stelele au carbon, nichel și fier cum avem și noi în oase, nu putem spune că pentru asta suntem fericiți și mulțumiți oricâte stele am avea în noi. Pentru ce ai putea fi cu neştirbire vreodată fericit în această viață, Opera de căpătâi a Lui Dumnezeu cu care ne-am ales în urma ideii divine ? Până la urmă, mai înainte de-a ajunge în Rai sau în iad toți ajungem acolo, pe acel eșafod final al agoniei și suferinței ultimelor ore groaznice de viață pe patul de boală, bineînțeles. Privește sfârșeala unui muribund, credincios ori necredincios pe patul de suferință, ochii duși în cap, puterile sleite, durerile negrăite de bătrânețe și boală ale trupului bolnav și decrepit, vorba încleiată, bâiguită și pe copiii ce-şi privesc cu lacrima-n glas pe părintele ce se duce către moarte ca o epavă ce-a luat apă și se scufundă în chinurile agoniei bolilor și ramolirii inevitabile și vei avea tabloul minunat a ce s-a ales din om, din tot ce-a iubit Dumnezeu mai mult, creația de top a Lui Dumnezeu,  Opera Sa de căpătâi în acest univers.
Ce putem lăsa după noi pe acest pământ decât o brumă de amintire înlăcrimată și asta doar în mințile copiilor noștri care și ei sărmanii vor muri peste mai puțin de un veac ? Peste două veacuri nici măcar mormânt nu vom mai avea, cimitirele vor fi arate și se vor face ogoare unde holde de grâu se vor legăna și coace în bătaia vântului și soarelui ca să facem pâine, multă pâine pentru foamea tuturor săracilor pământului, din ce în ce mai mulți, mai înfometați și de aceea determinați să-L caute pe Dumnezeu, nădejdea și reazemul săracilor, bolnavilor, nenorociților, ca ei să-i mulțumească pentru pâine, pentru sărăcie, pentru foame, pentru boli și dureri, pentru agonia morții măsluită în visul terapeutic al unei vieți veșnice. 

  2) Peste un veac nu va rămâne nimic din cei ce suntem azi. Dacă Dumnezeu s-a bucurat făcându-ne din lut, iată că va trebui să se întristeze când jucăriile i se vor strica. Dar Dumnezeu nu se va întrista de moartea noastră când vom intra în neantul unde este și El. Ne va primi cu brațele deschise în lumea Lui de poveste. Condiția este să murim, să ne desfacem în bucățele și țăndări de lut, să ne stricăm de boli și bătrânețe ca jucăriile cărora le sar arcurile și rotițele, să murim, să nu se mai aleagă nimic din munca Lui Dumnezeu de ne-a făcut, să nu se mai aleagă nimic din amintirea noastră lumească, să trecem pur și simplu în gropile uitării cum se spune la Biblie, pentru ca Dumnezeu în sfârșit, după pofta-i măreață să-şi ia lucrul făcut din lut înapoi în Cer, să ne ridicăm cu toți la Cer, chiar dacă nu înțelegem pentru ce pământul nu era suficient ca
și Rai, nu înțelegem pentru ce atâta ocol de-a trebuit ca să trecem prin această experiență dramatică terestră a Lui Dumnezeu numită viață și lume și cum de s-a îndurat Creatorul nostru vreodată să-şi piardă lucrul făcut din lut, omul, lăsat să se chinuie pe pământ, prin ceea ce se numește alungarea strămoșilor noștri din Rai și plata stupidă incredibilă solidară a tuturor pentru păcatul strămoșesc. Strașnic păcat strămoșesc când au mâncat și ei ceva apetisant și plăcut din Rai și s-au bucurat mama noastră Eva și cu soțul ei de sânge (având aceleași coaste doar), s-au bucurat cu simțurile date de Dumnezeu de gustul și aroma unor mere inutil de frumoase și apetisante odată ce-au fost interzise pentru că reprezentau știința și cultura, conștiința de sine și judecata, chestiuni pe care Dumnezeu ni le-a interzis cu desăvârșire. Drept dovadă, ne-a alungat din Rai începând cu strămoșii noștri, cu mama noastră Eva și soțul ei consangvin Adam, pentru că am îndrăznit la virtuțile date de mere ca simbol al calităților umane.

  3) Alungați astfel din Rai pe pământ de ce mai credem în Dumnezeu ? Nu putem altfel : Deci cum am putea muri toți ca niște câini necredincioși și din această tristă și efemeră ipostază de muribunzi oricum să nu sperăm măcar entuziaști că trebuie să socotim pe cineva mai mare decât această omenire în care nu putem suporta să fim ca dobitoacele, ci suntem oameni, trestii gânditoare ? Și cum să nu sperăm și să nu dorim ca din această ipostază de trestii gânditoare și visătoare, amintirea despre noi să fie păstrată într-o locație numită Rai, și în memoria Împăratului ceresc al acestui Rai, a Celui ce L-am intitulat în fantezia creierilor noștri pur și simplu Dumnezeu ? (comentariu al meu după un citat de Emil Cioran).

  4) Iată, Dumnezeu e o acumulare valorică a conștiinței umane, o valoare relativă pentru că se bazează pe senzațiile private și subiective umane și nu pe evidența incontestabilă și matematică. Senzația noastră umană numită Dumnezeu e un spațiu virtual de depozitare a conștiințelor noastre moarte care avide de veșnicie și atemporalitate se încăpățânează și ambiționează să nu mai moară ci să rămână pe mâini bune, pe mâna bună a Lui Dumnezeu, un deziderat antropologizat, un apărător specializat și atestat, un scut universal făcut de om pentru el însuși, după chipul și asemănarea omului și viceversa, astfel încât prietenia și combinația să fie perfectă și Dumnezeu să devină o utilitate, un bun uzual strict pentru consum omenesc. Creatorul universului și al tuturor galaxiilor, prin ritualul credinței în El ca într-un doctor și resuscitator de suflete ale unor ființe minuscule de la marginea unei galaxii din miliardele ce compun acest cosmos, e revendicat de orice cadavru mumificat în cavou de pe o planetă insignifiantă numită Terra, în speranța febrilă a acelei mumii iminente câtă vreme are puls în ea și trăiește, că ea va învia odată și chiar veșnic într-o lume mai bună undeva în Cer se spune, la marginea galaxiei sau la capătul universului unde e Raiul.

  5) Visul de aur al omenirii din povești, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, veleități ale lui Harap Alb și Prâslea cel voinic, iată că oamenii îl transpun cu succes în realitate și e suficient pentru inițiere și întărirea moralului religios doar să citească niște scrieri antice adunate într-o carte de căpătâi numită Biblie care îmbie și droghează frumos omul cu visul copilăresc la nemurire. Ce să-ți dorești mai mult și mai tare ca fost copil ce ești decât continuarea visurilor copilărești prin oportunitatea numită credință și religie, scuză a oamenilor mari pentru năravul de-a visa frumos o lume imposibil de frumoasă, puerilă, fantastică, alegorică, adică fantasmagorică, imaginată în Cer fiindcă pe pământ unde este legea junglei și a selecției naturale a speciilor chiar este imposibil factual ? Cum să nu rămâi influențat și să nu devii spre bătrânețe bigot și pravoslavnic al credinței religioase când în Biblie sunt inserate elevate și îmbietoare, motivante și seducătoare scrieri din cateheza ortodoxă de felul : "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia", "Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția cerurilor", "Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri !" sau "Dacă omul a murit odată, fi-va el iarăşi viu ? Toate zilele robiei mele aş aştepta până ce vor veni să mă schimbe.
Atunci Tu mă vei chema şi eu Îţi voi răspunde ; Tu vei cere înapoi lucrul mâinilor Tale." Din aceste citate observi paranoia simptomatică a sentimentului obsesiv al dorinței avide inconștiente a omului religios de a subzista supranatural morții și sfârșitului tău biologic definitiv și inexorabil.

  6) Iată de ce oamenii, prin aceste formule specifice religioase tip clișeu dar mângâioase și seducătoare, prin aceste cuvinte de tandrețe (care conțin în ele o adevărată terapeutică a promisiunii de bine și izbăvire), devin fericiți. Iată cum acești oameni credincioși adresând aceste cuvinte evlavioase  Împăratului universului își rup pur și simplu inima din piept și și-o aruncă în Cer ca nadă, ca să-i ofere Lui Dumnezeu lucrul mâinilor Sale înapoi și în acest fel să-L prindă în ciorpac pe Dumnezeu, peștele vieții lor, speranța și unealta, linia lor venoasă, aparatul lor de resuscitare de la terapia intensivă a vieții, agregatul lor artificial cardiorespirator care-i ține în viață, de care se leagă visul lor la nemurire. La aceasta cred că se referă Biblia când zice :
"ai pus în inima lor chiar și nemurirea". Oamenii au inima în Cer acolo unde-şi programează nemurirea, și cerul în inimă, încât credința în Dumnezeul din Cer, în cineva acolo sus care-i iubește devine o adevărată terapie fulminantă anti deces. De aceea inima oamenilor este plină de visul la nemurire. Ia acest vis din inima lor și vei transforma pe oameni în niște manechine cu rumeguș în piept, îi vei omorî efectiv când le vei lua inima plină de Dumnezeu, cum omori un telefon dacă îi iei cartela. Celui mai tare călugăr deși n-a băut, n-a fumat și n-a mâncat gras ca să moară de infarct ca noi, dacă i-L iei pe Dumnezeu și îi lași cerul gol de fantezia supranaturală țesută în jurul eroului alegoric făcător al universului la care se închină, va muri de infarct cu o inimă perfect sănătoasă. Un sceptic, un ateu în schimb, pus față în față cu Dumnezeu la Înfricoșătoarea Judecată Îl va auzi pe Dumnezeu supărat cum îi zice machiavelic : "Surprise motherfucker ! I'm real !" Atunci, ateul ce poate să-i spună Lui Dumnezeu ? Întrebarea de bun simț ar putea fi : "Înălțimea voastră, cum justificați discreția absolut inumană și lipsită de sens practic, după care v-ați ascuns jenant de această lume, de evidență, de oameni și de ochii lor vii, de la Facerea Lumii și până ce murim ? Oare nu tot așa de simplu și din aceleași motive cu care v-ați ascuns de-o veșnicie după neant puteați foarte frumos să fiți foarte vizibil, sesizabil și perceptibil pentru a risipi dubiul și a întări eficace respectul și loialitatea față de virtuțile și calitățile Înălțimii voastre ?"

7) Drama vieții umane însă și lipsa de soluții practice pentru a spulbera această dramă explică redundanța și necesitatea, terapia reparatorie numită Dumnezeu ; animalele nu au această necesitate pentru că nu au rațiune și nu conștientizează drama lor existențială unde sunt inserați în selecția naturală a speciilor în mediul de regulă arid și ostil, cum suntem inserați și noi oamenii ; și de aceea, pentru că noi nu suportăm selecția naturală și nu suportăm ca cineva barbar să ne elimine brusc și natural, să ne pălmuiască, să ne bată, să ne omoare și să ne mănânce, ne-am aruncat nădejdea în brațele Lui Dumnezeu, singura ființă cu chip de om bun care hălăduieşte prin cosmos, om pe care noi L-am înscăunat a fi supraom, Împărat ceresc, avocat și apărător din oficiu al seminției umane cu condiția să-L credem pe cuvânt că putem lua și noi din brațu-i plin de flori cu care îmbietor stă Dumnezeu la intrarea în Rai, că putem lua puțină fericire, pace și nădejde de la El ; căci Dumnezeu este mina de aur din care putem lua pe gratis și interminabil toate aceste bogății de speranță și fericire.

  8) Din toate timpurile masele au fost fascinate de personaje mesianice care să le vorbească despre aceste lucruri frumoase, să le vorbească despre eliberări prin Dumnezeu, promisiuni de bine pentru tristele lor vieți ce vor să le audă din gura cuiva pe care l-au uns ca fiind Mesia, mijlocitorul între ei și Dumnezeu. Și n-a fost Iisus un Mesia care a spus și spune încă oamenilor dintotdeauna amărâți de greul vieții ceea ce vor ei să audă și anume că acest neajuns al greului vieții lor va înceta și că la Dumnezeu și la Rai, unde doar acolo e alinarea și fugirea întristării și suspinului se ajunge prin El, căci El, Mesia Iisus se declară a fi Calea, Adevărul și Viața ? Ce vreți mai convingător și seducător pentru omenire ? La fel au spus și alți mesia, popoarelor diferite din vechime de pe fața acestui pământ, la fel de frumos le-au vorbit oamenilor despre Dumnezeu. Iată un alt mesia, contemporan cu Iisus, care a fost Apollonius din Tyana al romanilor, apoi altul, Simon magul care a cerut puterea de mesia și chiar a oferit bani pentru asta apostolului Pentru dar a fost refuzat, afurisit și acuzat de simonie. Au mai fost rivali ai Lui Iisus care vorbeau maselor frumos și convingător despre Dumnezeu și eliberarea mentală a oamenilor prin părtăşia cu Creatorul într-un Rai care-i așteaptă pe oamenii nenorociți, chinuiți, răbdători, cuminți și credincioși. Iată, Tiberiu și Augustus, împărați romani care au instaurat pacea și bunăstarea în imperiul roman, lucru pentru care au fost venerați de mase ca fiind dumnezei. Evreii au mai avut un mesia, pe Simon Bar Kochba, rebel militar evreu care prin faptele sale de vitejie armată a eliberat temporar evreii de sub jugul împăratului Hadrian, lucru pentru care a ajuns și el să fie venerat de poporul evreu ca un mesia militar, ca un haiduc sfânt, pentru că așa credeau ei, numai un sfânt putea să-i elibereze de sub eterna, crunta robie romană. Astfel, pentru pacea și eliberarea adusă, Simon Bar Kochba a fost adulat, venerat și proclamat mesia de popor. Iată, în altă parte a lumii, imperiul persan pare-mi-se, avem drept mesia pe zeul Mythra, născut tot dintr-o fecioară, tot pe 25 decembrie. Egiptenii au avut pe mesia Isis, mamă fecioară, regina cerurilor, soția lui Osiris, mama zeului Horus, născut tot din fecioară și tot pe 25 decembrie. Iată, au mai fost lideri mesianici, bunăoară chiar Ioan Botezătorul care este unul dintre cei aleși de Dumnezeu ca și Iisus, născut tot prin proorocia unui înger, Gavril, care i-a vorbit în vis lui Zaharia, un preot al vremii, că bătrâna sa soție Elisabeta va naște un prunc. Și când Fecioara Maria însărcinată și ea cu Iisus atunci s-a apropiat de Elisabeta, pruncul Ioan din burta ei a săltat, ca semn distinct de curtoazie între lideri mesianici, unul născut dintr-o fecioară, celălalt dintr-o mamă bătrână și la menopauză, pentru că legile biologiei și normalității se anulează prin credința neabătută în mitul religios. Deci Ioan botezătorul predica și el învățături bune oamenilor dar fiindcă s-a retras din această ipostază mesianică din respect în favoarea Lui Iisus, unii adepți l-au părăsit pe Ioan și l-au considerat mesia pe Iisus, chiar dacă Ioan a fost înaintemergătorul și botezătorul Lui Iisus. Dar îi avem pe mandeeni, vechi popor antic, rămași în continuare adepți ai lui Ioan botezătorul și rivali ai lui Iisus, determinați să creadă că tot Ioan botezătorul era mesia și nu Iisus care a fost botezat de el. Dar îl avem și pe Constantin, împărat roman care la consiliul de la Niceea din anul 325 a consacrat ortodoxismul hotărând odată pentru totdeauna abolirea și interzicerea tuturor celorlalți zei și lideri mesianici : Apollonius, Mythra, Isis, Simon magul, etc. , printr-un vis pe care l-a avut unde i s-a spus în somn : "Prin semnul acesta vei învinge" (crucea). Iată cum în acest fel Iisus a fost consacrat ca lider spiritual mesianic al creștinilor, și creștinismul ca religie a jumătate din omenire, prin întâmplătorul vis al lui Constantin prin care i s-a spus că va învinge cu armata sa sub semnul crucii creștinismului și al Lui Iisus. Iată de ce suntem creștini și nu mythraişti sau apollonişti sau isisişti. Și de atunci ne rugăm Lui Iisus care a fost consacrat de consiliul de la Niceea drept Fiul Lui Dumnezeu. În lipsa acestui consiliu, puteam avea drept fiu al Lui Dumnezeu pe Apollonius din Tyana, pe Mythra sau pe Horus, fiul mamei cerești fecioare Isis. În orice caz în Cer ne e speranța, indiferent de zeul oficial consacrat al vremii ; așa au simțit oamenii din toate timpurile.

                         II

  1) Și astfel, cu sufletul împănat de credința creștină, de mesia Iisus și zeul oficial al vremii Dumnezeu (adică domnul tuturor zeilor), numiți Savaot sau Iehova și decretați irevizuibil de împăratul Constantin, ne rugăm acestui Dumnezeu cu atâtea nume, ne rugăm cu atâta osârdie acestui Creator ca din treburile-i sfinte să-şi coboare din Cer ochii peste nefericirea noastră pământească dar constatăm că cu greu putem să-i culegem Lui Dumnezeu un fir sau două de flori din brațu-i plin de acolo din Rai, când noi încă n-am murit ca să ajungem la poarta Raiului și trebuie să trăim oleacă și noi aici pe pământul plin de noroi, bube și mucegai, malarie, SIDA și ebola, și datorită tuturor acestor neajunsuri suntem atât de motivați să ne salveze Dumnezeu, doctorul doctorilor universului, nouă nerămânându-ne nimic mai bun de făcut decât să ne încununăm sufletele și viețile cu puține flori de la Dumnezeu, flori de speranță, de sănătate și pace, flori care să îndrepte toate beteşugurile din noi și toate suferințele noastre, flori pe care atât de avizi vrem să le culegem din brațele pline ale Lui Dumnezeu și ale Lui Iisus care stă la poarta Raiului și ne îndeamnă pe toți afabil : "Veniți la mine și luați, veniți căci Eu sunt calea, adevărul și viața !".

  2) Dar e și normal că Dumnezeu nu ne dă direct flori de fericire din brațele-i pline, ci cum e mai frumos și original, ne propune să fim grădinari și să le cultivăm singuri florile fericirii și speranței noastre ; și nici pești nu ne dă Dumnezeu de foame ci ne dă undițe să pescuim. Cum putem avea iluzia că toți vom prinde pești, că atâtea miliarde de guri își vor putea potoli foamea cu pescuitul, că sunt atâția pești să potolească chiolhanul tuturor burților și milioanele de kilometri de mațe înfometate, și că pentru asta sunt atâtea flori în brațele Lui Dumnezeu și atâta Duh sfânt disponibil să satisfacă vanitatea dorinței de siguranță, sănătate, îndestulare și fericire terestră a tuturor miliardelor de nevoiași ai pământului ? Toți suntem nevoiași, trăind întreaga viață între nevoi de tot felul. De cele mai multe ori rămânem cu nevoile și cu poftele și ne-am învățat să fim stoici și răbdători și să ne punem poftele în cui și să trăim doar cu speranța unei lumi onirice supranaturale din Cer când acolo abia ne vom sătura și mângâia și noi, culmea, după ce vom muri, lipsiți de toate simțurile, pe lumea cealaltă.

  3) Dumnezeu ne spune că pe pământ e deșertăciune și vânare de vânt și să ne punem speranța în Cer și în El, Doctorul tuturor beteşugurilor noastre, tocmai pentru că puțini dintre noi suntem apți să răzbim în fața încercărilor vieții și selecției naturale care ne decimează și pe noi ca pe animale ; majoritatea dintre noi, ca și ele, ca și dobitoacele, suntem slabi, handicapați, nimicuri cu ochi și cu gură și tocmai de aceea cerem milă, îndurare și ajutor de la Dumnezeu. Și bogații cer ajutor, darămite cei săraci, nu mai spun de cei săraci cu duhul care sunt corecți și cinstiți în paguba și în dauna lor căci pe pământ nu sunt la mare căutare aceste virtuți. Iată de ce Dumnezeu prinde oportunitatea și spune decretând prin atâtea cuvinte frumoase ale Bibliei că a lor va fi Împărăția Cerurilor, a celor loviți, umiliți, a celor ratați, a celor învinși de viață și de selecția naturală a speciilor... Ce fericiți sunt oamenii umiliți și hărțuiți, că au un izbăvitor și un salvator în Cer. Dobitoacele nu au nici o șansă și nici un salvator din greul vieții lor grea de jivine.  Dacă nici antilopele gnu nu mai sunt umilite de lei și hiene, atunci nimeni nu mai e umilit. Din păcate, lipsa inteligenței acestor dobitoace, le face să se comporte natural, să nu simtă, să nu caute în Cer un loc de salvare numit Rai și un izbăvitor numit Dumnezeu.

  4) Oare nu Dumnezeu e cauza propriei noastre nimicnicii, a eliminării noastre plenare de pe scena acestei evoluții a speciilor ? Oare nu suntem noi un nimic colosal atunci când am fost făcuți de El pentru a fi declarați și autodeclarați robi ai Lui Dumnezeu ? Oare nu Dumnezeu este declarat Împărat al nostru, Rege Ceresc al Regilor și Rigă al Rigilor ? Cum de putem avea insolența și tupeul a ne înălța prin rugăciunile noastre efemere și mărunte adresate Șefului universului la pretenția de a ne oferi El privilegiul cosmic și veleitatea ca noi în vulnerabilitatea noastră biologică să rezistăm prin produsul tarat al biologiei noastre, sufletul emanat de carnea tarată și obligată la putregai, să rezistăm cu acest suflet putregaiului,  timpului și universului în ceea ce ambițioși și vanitoşi numim viața noastră viitoare veșnică în Rai ?

  5) După statutul inferior de rob al Lui Dumnezeu, doar datorită acestui statut, cu cununa lui pe cap când primești acest nimb de merit din partea Creatorului, vine Dumnezeu atunci și doar cu ajutorul Lui și cu medaliile atârnate pe gât de credincios, sărac, bolnav și asuprit în viață, capeți de la Dumnezeu statutul superior de conchistador al veșniciei și al fericirii în dulcele areal al Raiului, oricât de prăpădit ai fi ; căci Raiul nu e al excelențelor și somităților ci al tuturor prăpădiților și celor smeriți în fața necazurilor și greutăților vieții, dar dacă te rogi Lui Dumnezeu, totul este posibil, iar timpul și veșnicia sunt doar un mizilic pe care îl atârni entuziast la breloc și pe care îl îngâni și ridiculuzezi scoțând limba timpului și veșniciei care nu vor fi mai tari ca sufletul tău călător printre galaxii către Rai. Un asemenea iresponsabil vis de a-ți scăpa pielea de la declinul și stigmatul morții, vis de pace, concordie cu duhurile bune ale Cerului, vis de fericire și satisfacție numit mântuire care vine prin credință, numai homo sapiens era în stare să-şi scapere între neuronii creierului lovit de problemele și încercările vieții și nici o altă jivină necuvântătoare care nu are nici minte și de aceea nici visul la Rai și evident că nici un Dumnezeu.

  6) Noi oamenii suntem inteligenți și doar datorită acestei capacități evolutive a neuronilor umani Dumnezeu are șansa de a exista când noi ni L-am proclamat de Împărat și de boier, cel mai luminat și bun boier pentru care merită să fii rob și să mori în genunchi, că tot nu ai altceva mai bun și mai înțelept ce face. Există o plăcere în a fi rob și a te deroba de toate responsabilitățile, de a lăsa Lui Dumnezeu gestiunea destinului tău, iar tu astfel eliberat, a pluti liber într-o liniștitoare lipsă de atribuții, sarcini, complexități și misiuni acaparante și solicitante atât moral cât și mental. Nu e mai bine să fii rob, să nu gândești, să nu acționezi, să nu fii responsabil de nici o acțiune posibil eronată și să-i lași Lui Dumnezeu dreptul și competența de-a vorbi și acționa în chestiuni hotărâtoare în locul tău și în numele tău ? Nu mai bine îi lași Lui Dumnezeu dreptul de a face ce vrea cu viața ta știind că sunt puține neșanse să dai chix în univers dându-ți viața și încrederea pe mâinile Lui ?

  7) Potrivit minții tale îmbălsămată de credință care nu exista dacă întâmplător evoluția nu-ți arunca sămânța în turma celor numiți homo sapiens ca să ai oleacă de minte și imaginație în cap, credința din acest cap și din mintea ta te salvează, îți salvează și conservă pentru veșnicie efemeritatea existențială, te scoate din lumea umbrelor și a nimicniciei iar speranța și soarele răspunzător pentru această terapie se numește simplu, Dumnezeu, fără să ne complicăm prea mult cu alte eresuri și trebuind să uităm de toți zeii păgâni și alți lideri mesianici tot atât de încântători pentru oameni la vremea lor pe care timpul și istoria i-au abolit, cu concursul hotărâtor al împăratului roman Constantin. Mai bine te lași pe mâinile Lui Dumnezeu, cel al vremii tale și al patriei tale, al credinței tale, al părinților și strămoșilor tăi, oricum ar fi și oriunde ar fi El, chiar dacă nu L-ai perceput vreodată cu simțurile vii ci doar cu simptomatica bolii tale psihice numită credință, care te determină să spui sofist și erudit teologic, cu Biblia în mână drept dovadă,  că Dumnezeu nu se observă, ci El se revelează inițiaților care au citit și înțeles Biblia și celor ce-şi dedică mintea, țelul și dezideratul acestui scop punctual care transpare din Biblie unde este adunat cuvântul Lui Dumnezeu, cuvânt care-ți inspiră credința care ține loc de bucurie a vieții. Potrivit acestui scop, Dumnezeu are autoritatea și dreptul, ce vine din superioritatea de-a fi liderul suprem propus de tine de a lua orice decizie în ce te privește pe tine și destinul tău. Din noianul de necazuri și probleme ale vieții și existenței, toate le luăm în răspunderea noastră, că nu ne-am știut descurca în viață, că asta ne-a fost soarta, că ce ne e scris în frunte ne e pus, că "Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat", iar Dumnezeu care e autorul moral al nostru s-a spălat pe mâini după ce ne-a făcut, după ce ne-a alungat din Rai și după ce ne-a spus din sudoarea frunții să ne câștigăm existența iar femeile în dureri groaznice să nască prunci din ele, de parcă era și altfel posibil ; dar ce nu e posibil la Dumnezeu ?

  8) Rămânem cu gustul amar că suntem singuri răspunzători de eșecul nostru uman, pe când Dumnezeu, autorul moral al nostru, atât de puternic și atotputernic fuge de răspunderea fiascoului nostru uman, iar sentimentul Lui de vinovăție pentru tristul destin al rasei umane, fuge de pe El ca apa de pe gâscă ; și atunci nu mai poți spune că Dumnezeu a greșit lumea. Dumnezeu scapă de orice acuzație căci chiar tu ești avocatul Lui și credința ta Îi ia apărarea. De aceea niciodată nu mai poți vedea cum Creatorul și autorul moral al nostru a greșit lumea, din chiar postura de-a fi Împărat cum îi e. Căci nu cred că-i nimic perfect și frumos și are vreo noimă atunci când fiind Demiurg și atotputernic și ai purces să-ți faci niște creaturi și să le dai pe veci statutul de robi, supuși îngenunchiați și să gândești că ei din asta pot dibui vreo fericire, vreo satisfacție, decât mizerabila satisfacție a robului îngenuncheat care tremură cu frica de Dumnezeu și de Satana, ca un câine la injecție știind că este tolerat și nu grabnic strivit ca un gândac, doar pentru că se roagă de milă și iertare satrapului, boierului de a cărui moșie este legat. Să nu uităm că Dumnezeu este boierul suprem care are drept de viață și de moarte asupra noastră și că noi suntem robi ai Lui dar culmea, îi suntem fii și fiice și Dumnezeu ne iubește atât de mult din această mizerabilă postură de robi tolerați, încât pentru mântuirea noastră și-a dat morții pe propriul fiu favorit special, Iisus, noi ceilalți fiind lepădături, fii și fiice vitrege, de alte mame și de alți tați, neavând privilegiul să ne naștem din fecioare ca Iisus ci din mame care s-au însoțit cu tații noștri și care ne-au hrănit cu ciclu menstrual în burtă, substanță septică urât mirositoare de care Dumnezeu pune mâna la nas, pe care tocmai El a dat-o femeilor dar nu o acceptă în biserică și mai ales în altar.

                     III

  1) Nu e ușor să fii Dumnezeu și să ai în răspundere manufactura acestei lumi făcute de mântuială, defectă și nepricopsită, de-a trebuit să inventezi iadul ca să mai repari ce nu ți-a ieșit bine la croială dintâi, și Raiul unde calci și netezești croiala unor oameni considerați virtuoși în credință și mari erudiți care-ți arată cu texte și citate din Biblie unde greșești tu și nu înțeleg cu mâinile ridicate către cer cum de nu poți fi și tu atins ca ei de credința în atâția zei sau numai în unul suprem, numit Domnul tuturor zeilor, sau simplu Dumnezeu, toate, forme ale unei boli de gândire explicată științific în tratatele psihiatrice secrete care ne arată de ce suntem religioși și credem în Dumnezeu.

  2) Cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, oricum toți suntem niște nebuni, niște bolnavi, bolnavi de credință sau de necredință, rebuturi ale Lui Dumnezeu cu care El nu are a se mândrí la nici un concurs de creație în acest univers. Alternativa și soluția salvatoare pentru noi, pentru Dumnezeu și prestanța Sa putea să fie simplă : Raiul pe pământ. Cum nu există așa ceva, orice mai tocăm despre credință sau necredință, despre Dumnezeu sau nedumnezeu, e o pierdere de vreme, e o simptomatică psihiatrică tipic umană, când animalele, fericitele nu suferă de așa ceva, și nu le pasă de Cer și de Dumnezeu, sunt fericite, când nu știu nimic, nici măcar că le mâncăm, când noi știm totul și ne închipuim totul, în frunte cu Dumnezeu, închipuirea perfectă, motiv pentru a crede în El.