INTERZIS SUB CINCIZECI DE ANI

INTERZIS SUB CINCIZECI DE ANI

  Fiecare face prostii și nătângii cu duiumul și nu suntem decât suma acestora datorându-le tragedia și insuccesul vieții noastre dar ne merităm soarta căci fiecare din noi moare pe limba lui și cât va trăi va rămâne orb și surdomut la toată învățătura pe care se chinuie o întreagă omenire, inclusiv Dumnezeu să ți-o bage inutil în cap. Iată, am scris niște lucruri, am dat formă și glas câtorva reacții electro chimice ce se petrec în sinapsele neuronale ale creierului meu de parcă ar interesa pe cineva să afle răspunsul și reacția unui oarecare cadavru iminent și muritor efemer la provocările și mizeriile existențiale, când fiecare este ocupat până peste cap cu propria poveste, cu propria vanitate și propriile fasoane, prejudecăți, mofturi și ighemonicoane, cu propria dramă ca să mai aibă răbdare să se plictisească ascultând cotcodăcelile altora. E trist să constat că și eu cotcodăcesc ca și semenii mei într-o hală avicola unde nu se mai înțelege nimic și nu știi ce vrea să spună fiecare găină în parte. Puteam să cotcodăcesc normal dar m-am apucat să cotcodăcesc foarte ciudat ca să ies din normalitatea vetustă și gălăgioasă a acestei avicola a vieții, să vedem, afară ce e ? Să nu subestimăm găinile care cotcodăcesc ; au și ele poate o poveste și un cuvânt interesant de spus ; cine știe ce poveste are de spus fiecare găină sau vițel sacrificat ori câine prins de hingheri dar păcat că nu putem înțelege aceste animale căci nu vorbim aceeași limbă...! Nu poți tace pur și simplu și măcar din instinct, dacă ești găină trebuie să cotcodăceşti, dacă ești câine trebuie să latri iar dacă ești om trebuie să scrii ceva, nu pentru vreun folos ci drept reacție și efect la atingerile dureroase sau bucuroase ale vieții. Viața ne atinge cu dureri sau bucurii și noi reacționăm ca un claxon pe care se apasă ; astfel găinile cotcodăcesc, cerbii boncăie iar oamenii scriu. Nu vreau să arăt nimănui nici un folos și învățătură din osteneala cotcodăcelii mele ci pur și simplu scot din sufletul meu o marfă care expira și se strica oricum nespusă ; și atunci am scos-o la aer și iată, va fi văzută de toți. Ce să fac dacă unii mă vor lăuda iar alții vor strâmba din nas ? Pur și simplu le dau pace tuturor să-şi calmeze vanitatea și să se distreze ori înfioare cu numărul meu de circ. Toți jucăm pe o scenă din mila Domnului și toți facem un număr de circ, unii căzând de la înălțime în aplauzele unora, pe când alții scandalizați vor tăbărî în gradena celor ce aplaudă căzăturile și moartea circarilor și îi vor lovi cu pumnii și cu bâtele, cu ouă și cu roșii : iată povestea vieții noastre, a istoriei crimei numită viață, patronată de același Șef numit generic Dumnezeu, spusă succint de mine în blogul meu. Trebuie să avertizez de la început că maniera scrisului meu este caracterizată de un scepticism extrem și feroce care poate scandaliza. Stilul insolit al articolelor mele este intolerabil și puțini pot rezista stilului extrem al scrisului meu căruia eu i-aş pune o bulină în colțul ecranului ca să se știe că conține scene de violență și nuditate care poate afecta emoțional și tocmai de aceea e "interzis până la cincizeci de ani". Dar tot ce am scris nu este decât copia fidelă a felului meu de a fi, imposibil de legat cu vreo funie sau un lanț, când sunt un amator și iubitor extrem de dreptate și adevăr dar nu ca majoritatea oamenilor, prea puțin spus așa în cazul meu, ci gurmand de dreptate și adevăr într-o lume în penurie de aceste resurse în care adevărul și dreptatea umblă de regulă cu capul spart. Cum după o viață de om am observat, și chiar și voi ați observat că dreptatea și adevărul sunt iluzii într-o lume în care nu avem de ales și trebuie să trăim toți în spațiul vicios al vieții așa cum e, plină de riscuri, plină de greutăți, plină de provocări și foarte puține ocazii în care poți încerca tentația unor infime satisfacții, eu nu am mai avut de ales și văzând în ce lume defectă trăim și au trăit oamenii dintotdeauna, am formulat protestul meu interior către Șeful universului și responsabilul tragediei noastre umane față de tot ce se petrece generic pe această lume în care toți suntem inserați inexorabil în spațiul ei nociv și suferim până peste poate în încercările noastre ratate de a ne adapta provocărilor existențiale. Ce mai poți să faci, văzând fiasco-ul scenei unei lumi în care se spune că Dumnezeu ne-a pus și a avut cu fiecare din noi un PLAN punându-ne să ne dăm în cap unii altora pe scena acestei lumi pentru ca agresorii să ajungă în iad dar să poată fi recuperați, izbăviți și iertați de Dumnezeu dacă mamele lor se roagă pios pentru mântuirea lor, iar victimele să ajungă în Rai dar numai dacă nu au fost atee și nu au luat numele Lui Dumnezeu în deșert ? Ce mai poți să faci decât văzând cum acest plan divin e atât de relativ, de nociv în ultimă instanță pentru viața umană terestră, să încerci să dezertezi din această închisoare a gândirii în care Dumnezeu ne-a asediat spunând că e păcat să formulăm vreodată obiecții la planul divin evident tot mai insuportabil și inuman pe care l-a avut cu noi, cu fiecare în parte, și cu bătrâna singură care-şi pierde casa care-o donează cu acte şarlatanilor care promit să o îngrijească și înmormânteze creștinește și o lasă să moară de foame apoi o iau cu sacul, plătesc niște ciocli și o azvârl fără flori, lumânări și pomană într-o groapă sordidă într-un cimitir ? Iată, oamenii, creația dintâi, opera genială a Lui Dumnezeu pot ajunge un deșeu învins de viață în ghena de gunoi a unui sordid mormânt, având paradoxal impregnată în sufletul lor bucuria creștinească de a fi denumiți robi ai Săi de către Dumnezeu, după ce mai întâi ne-a spus că ne este Tatăl nostru din Cer și ne-a iubit atât de mult, ca pe niște copii ai Săi, de ne omoară pe toți în drame, tragedii sau agonii copleșitoare ale morții în dureri de cancer insuportabile încât fiecare muribund nu mai e un muribund și fiecare condamnat nevinovat nu mai e un simplu condamnat, și fiecare victimă inocentă a acestei lumi nu mai sunt ceea ce par a fi, ci sunt toate personificarea unor dureri infinite...! Dacă pentru toate acestea Dumnezeu s-a ostenit să facă o lume, ba s-a și odihnit în ziua a șaptea, obligându-ne pe toți să irosim câte o zi din viață în fiecare săptămână, cincizeci și două de zile pe an în care să nu facem nimic decât să vegetăm ca niște plante și să ne odihnim de un serviciu și o muncă care nu ne place și să ne relaxăm de fața urâtă și insuportabilă a unui șef obtuz și stupid, să pierdem timpul în rugăciuni sterile adresate unui cer surdomut și orb în loc să folosim timpul poate cuiva îi va veni o idee cum să inventăm penicilina cancerului sau să extragem sursa de energie din soare sau din fundul pământului unde e atâta căldură care se pierde inutil, sau să inventăm mai multe școli unde să se educe toți nebunii care în lipsa unei educații terorizează lumea în tot felul de atentate, pentru toate aceste și multe alte un milion de orori care se întâmplă în lumea creată de Dumnezeu în șase zile, nu mai poți găsi nici un înțeles și nici un sens din înțelesul creaționist al vieții și lumii, nu mai poți să nu protestezi la gogorița care ni se bagă pe gât cum că Dumnezeu în marea sa iubire a creat această odioasă lume, zicând că nu trebuie să cârcoteşti, "nu trebuie să cercetezi aceste legi, că ești nebun de le-nțelegi"...! Atât de mult ne-a iubit Dumnezeu încât ne-a făcut deținuți viețaşi în acest gulag numit viața terestră, dându-ne viața ca preț de cost și perfid șantaj pentru viața viitoare... Asemenea șantaj mi se pare dezgustător prin macabrul și stupizenia unei vieți care ni se impută și popreşte la centimă ca și preț exorbitant pentru cucerirea veșniciei ca în calitate de abur care ai ieșit din gura unui mort să te faci în calitate de suflet în Rai frate și competitor cu galaxiile și găurile negre care vor pieri, pe când sufletul unui cadavru efemer care ai fost va muri odată cu veșnicia, adică niciodată, salvându-se și ținându-se strâns de gâtul timpului cu ajutorul Lui Dumnezeu. Așa ceva este imposibil și incredibil. Blogul meu e un protest față de această stare stupidă și alienantă de lucruri în care suntem puși să credem sub pedeapsa anatemei și damnării la chinurile iadului, cea mai satrapică acțiune care o putea hotărî un Demiurg creaturilor Sale neascultătoare căci poți intra în iad nu numai dacă ai fost criminal și tâlhar cu sânge rece pentru care o meriți oricum, dar poți împărți eșafodul schingiuirii în iad cu toți criminalii siniştri chiar și dacă numai nu ai ținut post sau ai scăpat un pârț în biserică. O astfel de dreptate și judecată a Lui Dumnezeu pentru noi oamenii, o astfel de Facere a Lumii a Lui Dumnezeu mi se pare odioasă, o astfel de iubire divină a Lui Dumnezeu pentru bieții de noi poate fi sublimă dar mi se pare periculoasă și după toate percepțiile raționale lipsește cu desăvârșire. Sufocați de această iubire prea mare și de aceea neverosimilă a Lui Dumnezeu, oamenii au început să se întrebe și să dezerteze de la canoanele gândirii religioase, să facă un tunel pe sub frumoasa lume a Lui Dumnezeu și să dezerteze ca să ia o gură de aer și vadă ce libertate se găsește afară, că înăuntru în lumea Lui Dumnezeu, nu e de trăit. Însetat de cunoaștere, de dreptate și adevăr și eu sunt unul din acei evadați, profitând de șansa ca ființă conștientă ivită de posibilitățile aleatorii fizico chimice ale universului care din pulberea de stele care era în jur, din câteva fire de praf stelar aruncând zarurile a făcut posibil să apar și eu în coordonatele acestei realități care m-a înzestrat cu gândire și am dus această gândire la a fi una analitică și haiducească și dusă până la absolut, acolo unde nu mai poți să asculți și să înțelegi ce spune Dumnezeu și să găsești un înțeles între ce spune și ce face. Când nu-ți mai convine ai dreptul să-ți iei jucăriile și să pleci. Așa am făcut și eu văzând cu ce orori, drame și tragedii ale vieții ne îmbie și șantajează Dumnezeu spunând că doar așa vom dobândi dreptul la o recuperare paradisiacă pe care o visează toți și o denumesc mântuire și izbăvire. Eu mi-am permis să fac recurs față de această soluție și așa cum Cioran a fost declarat scepticul de serviciu al universului și specialist în problema morții, pentru că el a murit, fără să vreau m-am transformat într-un fel de paznic neplătit și moștenitor diletant și suplinitor al funcției lui Cioran de filozof cu totul excentric, fără să am deloc pretenția a fi un om cult, citit și erudit ca adevărații filozofi. Nu numai filozofii pot descoperi adevăruri sau minciuni uimitoare prin opera lor, ci și cei diletanți și profani ca mine. Și eu am dreptul ca blogul meu să fie un adevăr sau o minciună uimitoare, când orice e uimitor e tentant și frumos, nu contează că e adevăr sau minciună, căci și îndrăgostiții se mint atât de frumos, de aceea e dragostea atât de dulce și frumoasă. Cele mai dulci minciuni sunt religia și dragostea ; nu poți rezista ispitelor lor și armelor lor cu rafale de gloanțe de flori care te răpun plăcut într-o lume onirică paradisiacă. Cum poți să nu preferi religia și dragostea, cele mai dulci minciuni, în măsura în care cele mai amare adevăruri sunt ateismul și ura care te ucid pe viu, fără nici o morfină, cum face religia și dragostea, injectând în tine pace și liniște, sub atenta supraveghere a Lui Dumnezeu, medicul de gardă în tură, fără de arginți, care pe gratis te va scăpa de viață și îți va pune tot universul și Raiul la dispoziție pe gustul tău, tot ce îți dorește inima și sufletul uman într-un univers rece și ostil în genere ? Cred că astfel am găsit explicația pentru ce ateismul și ura sunt pe atât de respingătoare pe cât sunt de reci și logice. După legile reci și dure ale naturii mai logic e să aștepți ură într-un regn animal în care normalitatea selecției naturale dictează ca indivizii în competiția pentru existență și resurse în general să se mârâie și confrunte în loc de orice curtoazie. De aceea ateismul pentru că e rece și lucid nu poate fi iubit măcar că e mai verosimil decât dulcea minciună și curtoazie a religiei care e caldă și umană și de aceea tentantă și explică succesul ei irezistibil în omenire. Religia e iluzia ordinii și armoniei în haosul evident din jur, e măturarea curții de frunzele uscate ale toamnei pe furtuna vieții care îți umple curtea de tot mai multe frunze ; religia e ceva estetic, perfecționat, creat, uman, dulce și plăcut inimii omenești în arena vieții în care leii greutăților și necazurilor vieții te așteaptă râcâind cu labele nisipul să-şi mănânce prânzul pe ziua respectivă. Poți să mori de fericire în colții leilor vieții, doar cu ajutorul Lui Dumnezeu. Cum să nu preferi așa spa de recuperare pe care ți-l oferă gratis universul în dărnicia lui, cerându-ți doar atât, un lucru ușor, să crezi în Dumnezeu ? Ateismul e luciditatea zbârlită și necoafată și haosul naturii pure apărută și funcționând în dezordine și dizarmonie, valurile care se sparg la întâmplare de stânci și norii cu forme zdrențuite și neregulate căci dacă Dumnezeu crea totul cum ne-a spus, mai mult ca sigur nu făcea asteroizii să se ciocnească într-un total haos cu restul corpurilor cerești, punea stelele pe cer și firele de iarbă pe imaşuri nu la întâmplare și alandala ci într-o simetrie și ordine mai potrivită și verosimilă esteticii creatoare divine. Toți avem dreptul să credem sau nu în Dumnezeu și povestea Lui și să luăm minciuna drept adevăr și adevărul drept minciună ; prin urmare și eu am dreptul să mă înșel amarnic sau nu, prin tot ce scriu, ca noi toți, dar scriind nu fac decât să mă eliberez de disconfortul de a nu fi făcut vreodată această prostie. Făcând toate prostiile vieții ne urmăm inima și plătind toate prostiile ei nu mai putem regreta nimic. Iată bunule samaritean, cititor scandalizat sau curios al scrierilor mele, ți-am făcut o succintă caracterizare a blogului meu, ca să știi cu ce ai de-a face, dar repet, tot ceea ce am scris eu are bulină cu "interzis sub cincizeci de ani". Totuși mai jos prezint ca un cuvânt înainte o selecție de câteva citate din cele o sută cincizeci de capitole ale blogului meu :

                         *

"...Mai fericit e să fii câine fără Dumnezeu decât să știi că ești făcut de Dumnezeu un om cu o soartă de câine. Nu poți schimba cu nimic realitatea în care vezi și realizezi că cei mai agresivi câini și sălbăticiuni sunt oamenii, Opera capitală a Lui Dumnezeu, iar cei mai oameni dintre creaturi uneori sunt câinii, care nu au un Dumnezeu..."

                          *
 
"...Nu toți Îl putem crede pe cuvânt pe Dumnezeu cum nici El când a făcut lumea și oamenii nu i-a făcut să se înțeleagă și respecte unii cu alții și să se creadă unii pe alții sub cuvânt de onoare. Întotdeauna avem nevoie de adeverințe și dovezi în relațiile de credibilitate dintre oameni, de parafe, ștampile și sigilii, ca dovadă că Dumnezeu a făcut oamenii defecți și nu de soi, fără de cuvânt, fără de scrupule și onoare, fără de încredere reciprocă, fără de concordie și pace. Cum Îl putem credita pe Dumnezeu cu toată încrederea când nu a fost în stare să creeze niște oameni de soi, când nu a fost în stare să creeze un Rai pe pământ ? Putem din delicatețe, din respect pentru conceptul și ideea nobilă de Dumnezeu să spunem că El are întotdeauna dreptate, că teoria religioasă impregnată în conștiința socială are o valoare imanentă și de aceea respectul față de Dumnezeu trebuie să prevaleze criticii Lui dar nu putem să nu rămânem cu un gust amar văzând că Dumnezeu nu a făcut totul pentru succesul acestei lumi, ba dimpotrivă parcă a făcut totul pentru ratarea ei ascunzându-ne pe fiecare în pământ ca pe o mizerie cu păcatele noastre, cu dramele, obsesiile, vanităţile, prejudecățile, fasoanele, mofturile, infecțiile și metehnele noastre care ne-au venit de fac fiecare pierind de boala lui și pregătindu-ne în schimb inutil tot cerul pentru ambiția și insolența cadavrelor noastre de a rezista decesului, timpului și veșniciei..."

                          *

  "...Nu sunt cadavrele noastre peste tot pe pământ și în pământ ? Și nu sunt ele atât de cuminți și docile, fără să se mai creadă importante și de neînlocuit, fără să mai aibă ambiții și fără să mai fie mândre și insolente niciodată ? Nu e plin pământul de mormintele noastre unde îngropăm și tragem pe linie moartă atâtea ambiții, atâtea demnități insistente și obstinate, atâtea mofturi și fasoane, atâtea vanităţi efemere și insolente pe care le credeam veșnice și importante, atâtea gânduri, atâtea lacrimi de bucurie și tristețe, atâta carne și atâtea simțuri care pier într-o clipă din ea, atâta viață a noastră creată de Dumnezeu cu atâtea surle și trâmbițe în Biblie, ca să ne-o ia apoi prin chinurile bolilor, accidentelor și suferințelor într-o zi, cu un nobil scop pe care niciodată nu-l dibuim ?..."

                         *

  "...Ferice de cel ce crede și nu vede, așa se spune la Cartea Sfântă. Lentilele credinței ne sunt necesare organic și nu moralmente... De conivență cu Dumnezeu trebuie să-i satisfacem hatârul de a-L primi în noi ca pe un organ grefat care să anuleze fiasco-ul și ruina tuturor celorlalte organe puse de Dumnezeu în corpul nostru, prea multe, prea vulnerabile și sensibile și prea complicate de-au trebuit să se inventeze pentru repararea lor atâtea secții în spitale care până la urmă se dau bătute când un lighean de organe și altul de intestine din tine trebuie să se strice atât de lesne și în trei zile să ajungem în groapă, rampa de lansare către Rai. Câteva exemple dintre multele complicații anatomice inutile proiectate de Dumnezeu : Pentru ce era nevoie de complicația stomacului care să-şi digere propriul țesut cu acidul clorhidric din sucul gastric provocând refluxuri gastrice cu arsuri esofagiene, bulbită, ulcere duodenale dureroase...? Pentru ce era nevoie de mucusul din plămâni care neeliminat să ne îmbolnăvească de astm bronșic sau să tuşim măgăreşte sau să ne icnim de constipație până se sparge un vas din creierul nostru și facem accident vascular cerebral sau se sparge deja anevrismul de vas cerebral pe care și-aşa îl aveam de ani mulți tocmit în noi după planul divin avut de Dumnezeu cu fiecare din noi ? Pentru ce era nevoie să trăim și să fim răpuși de tot felul de minunății din astea creatoare la care s-a gândit Dumnezeu o veșnicie reușind să creeze în sfârșit omul și sistemul lui anatomic atât de vulnerabil și pe cât de complicat, pe atât de precar ? Privești crucit complicația și patologia atâtor sisteme anatomo biologice puse de Dumnezeu așa în corpul uman în care dacă un sistem cade, le fac praf pe toate celelalte devenite inutile și pentru care nu există piese de schimb decât peticeala prin operații, nesfârșite cure de medicamente alopate sau homeopatice, naturiste sau psihiatrice și în sfârșit transplantul, o procedură foarte scumpă și costisitoare pentru care trebuie să aștepți să moară altcineva nefericit ca să-i iei organul care nu-i sigur dacă e compatibil cu sistemul tău imunitar pe care Dumnezeu l-a creat în primul rând tocmai ca să-ți respingă grefa organului de care aveai nevoie și în al doilea rând să fie învins de o nouă lucrare inventată de Dumnezeu : SIDA, boala imunodeficienței dobândite, ca să distrugă omului sistemul imunitar creat tot de Dumnezeu în noi ca o armă inutilă de apărare...! O, ce lucrare minunată a înfăptuit Dumnezeu creând Omul, Opera Sa de căpătâi care se îmbolnăvește, ajunge în spital și așteaptă un transplant pe care nu și-l permite tot săracul și toți moşnegii și băbuțele care nu mai au nimic de făcut decât să se grijească de moarte, te face să te întrebi ce Dumnezeu a răbdat și catadicsit să creeze omul așa, atât de defectuos, ca și pacient regulat al spitalelor și clinicilor, ultima haltă înainte de cimitir ?..."

                         *

  "...Nu trebuie să fii disperat că mori. Mai mult decât să murim nu putem fi schingiuiți și nu putem fi omorâți fizic de două sau trei ori. Avem un avantaj în moarte de a muri doar odată pe când în viață ne dor atâtea lucruri de atâtea ori. Murind scăpăm ușor. O singură dată ni se taie capul și murim și din această dramă aparentă putem în liniștea și libertatea mormântului, în timpul berechet pe care-l avem la îndemână ca decedați să încercăm satisfacția neagră că murind, într-un fel ne-am răzbunat lăsându-i Lui Dumnezeu și universului cadavrele noastre inerte și insalubre pe cap, pline de bolile, durerile și grijile ce le-am avut, pline de păcatele noastre strigătoare la cer, pline de sânge închegat, puroi descompus și ură, ura de cadavru împuns cu sulița, împușcat, spânzurat sau decapitat, mort de accidente teribile sau stupide sau mort de moarte bună ; iată astfel, ura de cadavru care e mai mare decât toate urile. După ce te vezi mort, ura ta de cadavru pulsează și fierbe în pământ făcându-l să se cutremure uneori și dacă n-am ști cauza reală a tectonicii am putea jura de cutremure că sunt cauza urii cadavrelor noastre, pentru faptul că cineva și ceva te-a făcut în univers, ți-a dat șansa percepției și rațiunii și apoi cu un preaviz funest anunțat ceremonios în cărțile sfinte, când ți-a sunat ceasul te-a ucis și te-a învins, apoi te-a prohodit și înmormântat creștinește... Ce oroare...!"

                          *

  "...Nimeni nu poate trăi cu naturalețe după programul divin implementat experimentului eșuat al viețuirii în care ne-ai aruncat de-a valma poruncindu-ne să ne înmulțim, să creștem și să umplem pământul. Ei bine, și ce-am rezolvat cu asta ? Ce mare scofală am făcut urmându-Ți sfatul Doamne ? Am ajuns în disoluție și impas pentru care veșnic suntem obligați de viață a-Ți cere ajutorul,  Doamne. Ajutorul vine ori nu vine și unii săturându-se să mai aștepte rup pisica și aleg soluția călugăriei care este iluzia perfectă cu care ei se mângâie în această disoluție cu care ai murdărit universul aplicând experimentul eșuat al vieții aruncat ființelor vii pe cap. Privind numai niște măicuțe înfășurate din cap până în picioare în cârpe negre pe canicula verii poți clar vedea ce soluție inumană și neverosimilă e călugăria pentru a înșela și eluda asperitățile vieții la care ne-ai condamnat. Pentru faptul că a apărut, redundanța călugăriei dovedește că experimentul viețuirii este un experiment perfect ratat cu care Ți-ai pierdut timpul în univers Doamne. Călugării nu trăiesc, ei doar subzistă mizeriilor și încercărilor vieții într-un mod mai curat, cuminte și calculat. Nimic nu le garantează succesul decât speranța din inima lor care se va opri ca și a noastră a păcătoșilor într-o zi într-un banal și normal infarct cu tot cu speranța din ea. E mai ușor să suporți viața și moartea cu o inimă îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și să-ți moară această beție a speranței odată cu tine decât să mori cu o inimă goală, lucidă, atee sau sceptică și agnostică și trupul oricum supus vitregiilor bolilor, durerilor și nedreptăților vieții. E mai ușor să te îmbeți de beția de a fi sfânt decât să ai angoasa lucidității goale de orice viciu calmant al beției credinței. Doar în beție este adevărul spune o vorbă iar beția credinței este adevărul care este mai ușor de acceptat într-o lume în care ești liber potrivit liberului arbitru acordat de Dumnezeu să-ți alegi adevărul ca minciună și minciuna ca adevăr preferat de tine. Începând cu spațiul și timpul totul este relativ în univers. Este ceea ce nu pare a fi și nu este ceea ce pare. Deci și adevărul și minciuna sunt relative iar mai relativ decât toate la un loc ești Tu Doamne într-o lume în care ne-ai pus să trăim în care minciuna stă cu regele la masă. Unii aleg să trăiască bucuria de a fi sfinți, de a aparține tagmei lor fericite atrași de gravitația și influența divină din preajmă. Alții, care se simt cu totul și liberi până la piele nu suportă fericirea de a aparține nici unei gravitații și nici unei tagme, nici unei turme, fie ea și a sfinților și aleg precum Cioran bucuria și libertatea de a nu fi sfinți. Așadar e logic că noi neputând îndura ca și călugării această asceză și stagiu draconic de instrucție denumit viață, matematic și logic am ratat mântuirea... Dar cine spune că m-ar fi încălzit cu nădejde acest concept al mântuirii când știu că deocamdată ceea ce am eu în față de se cheamă viață, nu se poate trăi într-un mod uman ci doar viețui, adică fad, în sclavia perfectă a supunerii față de Tine Doamne, fără emoții și sentimente de viață ci doar cu febra religioasă sterilă care nu aparține vieții ci experimentului Tău trist de-a ne scoate silnic din neant unde stăteam atât de cuminte, spre a ne da vieții adică durerii, suferinței, morții și ororilor ei..."