TERAPIA PRIN CIMITIR (REACTUALIZAT)

11) TERAPIA PRIN CIMITIR ( REACTUALIZAT )
 
( În acest text am folosit citate din "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran pe care mi-am permis să le completez în mare parte cu recenzia și opiniile mele pe marginea textului pe care consider că l-am îmbunătățit ajutându-l pe Emil Cioran să fie înțeles mai bine și de cei care nu au o apetență deosebită pentru opera lui filozofică în a fi scepticul de serviciu al universului... )
  
 Citat din Emil Cioran,  completat substanțial cu adăugirile mele :
 
                        1)

   "O vizită în cimitir e un lucru terapeutic și ai multe de învățat ; dacă nu în cimitir măcar într-un muzeu, într-un osuar ca cel de la Soveja. Să vezi acele schelete, acele cranii în toată splendoarea lor și-n toată perenitatea lor inutilă și lugubră. Ce poate fi mai liniștitor și terapeutic decât să meditezi la oase goale, la această ultimă simplificare a ființelor ? Brusc, risipindu-se febra urgenței cărnii zilei de azi, te vezi așa cum vei fi mâine, poimâine : o lecție, ba nu, o criză de modestie,  oase dezarmant de goale, o caricatură și un fiasco a tot ce a mai rămas în final din Opera și lucrarea preferată și de căpătâi a Lui Dumnezeu în univers, omul !

                       2)

  Să reflectăm asupra bunei folosințe a scheletului nostru : Ar trebui să ne servim de el în momentele noastre de mândrie, fasoane și ambiții ale vieții mai ales că ne avem la îndemână scheletul ; el stă cuminte sub pielea noastră așteptând nerăbdător ca ea să putrezească și dinții ne rânjesc lugubru sub buzele țuguiate a săruta. De m-ar privi orice muritor cu normala-i atitudine de dispreț sau ură, și tot n-ar reuși să mă împiedice să-l despoi de învelișul de carne și să râd lugubru ca Frankenstein spunându-i : "Drag dușman care exulți privindu-mă-n necaz și pregătindu-te să-mi tai gâtul, o vei păți exemplar ! Așteaptă... Mai ai puțin".

                       3)

  De ce-aş privi cu pizmă ori cu teamă aceste oase ce poartă un nume, acest craniu ce nu mă iubește...? Și de asemeni, de ce-aş iubi pe cineva sau altcineva m-ar iubi pe mine, sau de ce m-aş iubi eu însumi, suferind egal în toate aceste cazuri, când știu ce trebuie să-mi imaginez : cranii împânzite de pânze de păianjeni în cavouri, pentru a potoli aceste exuberanțe fără căpătâi ale viermuirii vieții și a privi realist mizeriile și meschinăriile noastre...?
  Să privim cu ochii minții scheletele cuminți din cimitir, să admirăm craniile rânjind lugubru din osuare e o adevărată terapeutică pentru că nu poți uita acele orbite ce te fixează, nu le poți eluda, mai insistente decât niște ochi, acel talcioc de cranii, acel rânjet automat la toate nivelurile zoologiei, fie că ești craniu de câine ori craniu de om. Niciunde nu ești mai bine servit în materie de trecut și consecință a morții decât în cimitir, la IML pe masa de autopsie, în osuar sau la muzeu. Posibilul, viața, pulsul, sistolele și diastolele inimii noastre par acolo de neconceput, niște eforturi extravagante ale cărnii noastre. În cimitir sau în muzeul regal britanic când craniul tău va fi expus pe soclu peste o sută de mii de ani ai sentimentul că, încă din zorii ei, carnea s-a eclipsat, că nici n-a existat vreodată, că este exclus să fi îmbrăcat vreodată aceste oase atât de solemne, atât de pline de ele însele, atât de infatuate. Ea, carnea, în finalitatea perenă a scheletului apare ca o impostură, ca un deghizament ce nu ascunde nimic. Să fie deci, carnea, numai atât ? Iar dacă nu e mai mult, cum reușește să-mi inspire milă, silă sau groază ? Există filozofi obsedați de nulitatea ei, care-au pus-o pe tapet : Baudelaire, Swift, Buddha... Carnea, atât de evidentă, e totuși o anomalie ; cu cât te gândești mai mult la ea, cu atât fugi de ea îngrozit, și, sătul să o tot cântărești, te îndrepți către mineral, te pietrifici și vrei mai degrabă să fii stâncă fără dureri și fără temeri. Și devii stâncă.

                       4)

  Pentru a suporta spectacolul ori ideea cărnii tale nu-i suficient curajul : îți trebuie cinism. Oricum ai privi-o, înseamnă să te înșeli asupra cărnii și asupra naturii ei ; înseamnă, de asemeni, s-o ții la prea mare cinste. Căci sărmana noastră carne nu-i nici ciudată, nici tenebroasă : e PERISABILĂ până la indecență, până la nebunie ; nu doar că-i sediul tuturor bolilor, ea însăși este boală, neant incurabil, ficțiune degenerată în calamitate cu toate spitalele puse să aranjeze, repare și gestioneze ineficace urmările tragice ale cărnii puse nefericit și de mântuială de Dumnezeu pe oasele noastre să ne facă rău intenționat sau inconștient, totuna. A sta cu gândul și fapta numai la ea, la carnea noastră e preocuparea noastră principală în viață. Poți să trăiești cumva, ignorant și fericit ca un animal dacă ignori urmările tragice ale cărnii tale. Dar dacă o aprofundezi într-o clipă de luciditate și îți privești scheletul viitor descărnat, vezi un adevăr bulversant : Pe lângă soliditatea, pe lângă SERIOZITATEA scheletului, carnea noastră pare ridicol de provizorie și de frivolă. În van suntem cuceriți de seducția cărnii mânați de câteva delicii și plăceri precare. Rânjetul craniilor noastre în interiorul sicrielor e o prioritate și-un adevăr delirant mult mai substanțial care ne ridică de pe ochi vălul amăgirii chiar dacă această viziune inițial ne face părul măciucă în cap aprofundând iminența, tragismul și lugubrul morții cu care nu suntem obișnuiți. Dar iată de ce în final te simți atât de bine vizitând un cimitir, un osuar, un muzeu al oamenilor plastifiați cum e cel din Germania al lui von Hagens, unde contra cost dacă vrei poți alege să devii după moarte îmbălsămat și plastifiat, expus lugubru cu viscerele dezgolite vizitatorilor curioși din Human Body Museum. Doar astfel, putrezit, schelet gol în cavou, ori expus plastifiat în muzeu, poți trăi un soi de pace ultimă, unde totul invită la euforia unui univers curățit de carne, la jubilația de dincolo de moarte.

                      5)

  Nu are rost să ne tulbure imaginea cu scheletul și rânjetul craniului nostru viitor cu lucrări dentare atât de scumpe și inutile în eterna grevă a foamei din sicriu... Scheletul e singura evidență și metamorfoză ultimă a noastră ce nu ne preocupă. Pe noi doar carnea, vreau să spun hoitul nostru iminent ne tulbură și ne îngrijorează ; și ne consumă mai tot timpul, pierzând ani și ani de viață mâncând, săpându-ne astfel mormântul cu lingura și furculița, dormind, alinându-ne iluzoriu și ineficace această temporară carne cu gusturile și simțurile ei. Față de schelet nu avem nici o considerație. Nu-l putem mângâia, nu-l putem spăla și parfuma pentru că-i acoperit de uzurpatoarea și impostoarea carne care ne trădează și ne vine de hac în finalul inalienabil al bolilor inexorabile care se agață mai toate de carne că-i mai dulce, și mai puțin de schelet care nu are nici o veleitate estetică, fiind urât și respingător, un rău lugubru necesar, grinzile noastre de rezistență pe care ni se lăfăie carnea. Totul ne este inutil și dăunător în precara noastră ființă compusă din carnea și scheletele noastre. Și chiar și sufletul ne e inutil când trebuie să-l detestăm de moarte când fuge din noi imediat la Rai îndată ce se oprește curentul electric în hoitul nostru în ziua când murim când ne e lumea mai dragă. Carnea nu mai e a noastră, moartea ne-o revendică, ne-o fură, ne-o violează văduvind-o de toate simțurile și senzațiile viețuirii. Rămânem numai cu scheletul, atât mai rămâne reprezentativ din noi. Amară consolare căci nu ne putem săruta cu craniile descărnate. În pacea și tăcerea neagră a mormântului ne amintim doar senzația păguboasă de a fi fost odată vii și printre dinții tigvei goale degeaba mai dăm cu oasele mâinii că nu dăm decât de dinții rânjiți, de senzația și amintirea buzelor și a limbii care ne aduceau atâtea voluptăți amar de trecătoare... Ca schelete e musai și trebuie neavând de ales decât să ne abținem de la senzații și plăceri. Astfel craniile ne rămân virgine și veșnic doritoare de-un sărut al vieții ; doar de sărutul etern al morții au parte. A zăbovi și a contempla într-un osuar devine o plăcere și o eliberare, căci unde-ai putea mai bine să îngheți dorința și să te rupi de sub puterea ei îmbolnăvitoare...? Oribilul, spectacolul sfârșitului nostru, este totuși o cale de izbăvire. Căci cum te poți izbăvi mai bine dacă nu să accepți tot ce ți se pune dinainte pentru mântuire : Fervoarea credinței, apoi moartea și ritualul rămășițelor noastre pământești, spectacole care se bucură de mare trecere printre noi...? Pentru cadavrul nostru cheltuim atâta energie și atâția bani, muncim pentru el o viață, el e rezultatul înflorit mustind de credința noastră în Dumnezeu atât de viguroasă, neîmblânzită, care iubește lividul și fetidul morții ca gestiune și ritual capital al religiei și știe ce beneficii religioase se pot scoate din putregaiul și oroarea cadavrului nostru aruncat în ritualurile sicriului. Ajunge să privim aceste spectre funeste, să ne gândim la destinul cărnii ce adera la ele, ca să-nțelegem urgența detașării, a fugii de tot și de toate amăgirile. Adică să ne luăm scheletul, singura avere invulnerabilă, și să fugim cu el în pustie, în asceză. Nu există asceză fără dublă meditație asupra cărnii și a scheletului deopotrivă, asupra înfiorătoarei perisabilităţi a celei dintâi și-a inutilei permanențe a celui de-al doilea.

                       6)

  Din când în când, cu titlu de exercițiu, e bine să ne separăm de chipul nostru, de pielea noastră, să înlăturăm acest înveliș mincinos, să dăm apoi deoparte, măcar preț de o clipă, grămada de osânză ce ne împiedică să deslușim FUNDAMENTALUL din noi. Exercițiul odată terminat, suntem mai liberi și mai singuri, aproape invulnerabili. Ca să învingem neajunsurile ce decurg din consecințele cărnii noastre, ar trebui să contemplăm nuditatea ultimă a unei ființe, să-i sfredelim cu privirea măruntaiele și tot restul, să ne bălăcim în grozăvia secrețiilor, în mațele și viscerele, în fiziologia ei de hoit iminent. Această viziune n-ar trebui să fie morbidă, ci metodică, o obsesie dirijată, extrem de salutară în momente de cumpănă. Scheletul ne incită la seninătatea scontatei mântuiri serafice. Doar ajungând schelet gol de carnea noastră iubită sufletul își poate lua zborul către Rai. Aceasta e condiția. Fantezia Raiului e tributară necesității descărnării și triumfului oaselor. Declinul cărnii noastre ajunsă cadavru ne incită la renunțare și la tristețea promisiunii ororilor sicriului și iadului. În lecția de deșertăciune pe care ne-o servesc și unul și celălalt din locuri, iadul și Raiul, fericirea se confundă cu distrugerea legăturilor noastre și cu un loc, Raiul, și cu celălalt, iadul. Să fii un călugăr eretic smintit dar lucid până la ultima consecință a nebuniei tale și în acest monahism negativ să-ți sondezi abisul și tragismul stării de-a fi dincolo de limita rezistenței și rațiunii umane. Și să nu aderi niciodată prea tare la nimic, nici la Rai, nici la iad știind că oricum de fiecare dată greșești. Călugărul, nebunul satului, cel ce e un caz și nu face astfel parte din turmă, nu face decât să-și supraviețuiască. Cui să i se adreseze într-o lume  ce-l tratează drept parazit ? Monahismul, chiar dacă ar avea doar părți odioase, tot ar prețui mai mult decât orice alt ideal. Mai mult ca oricând, ar trebui să construim mănăstiri..., adică ospicii pentru cei ce pot și vor să creadă în orice și pentru cei ce nu pot și nu vor să creadă în nimic.

                       7)

  Încotro să fugi ? Nici în mormânt nu mai e o soluție. Nu mai există nici un ungher unde să poți urî această lume cât și lumea cealaltă cu profesionalism tocmai fiindcă n-ai nimic mai bun de făcut când lumea și viața sunt un kitsch de prost gust și o parodie a vieții fericite din Rai. Atât această lume s-o urăști cât mai ales cealaltă, ambele creații inutile și cinice ale unui personaj ce nu a putut sta cuminte în neant și ne-a condamnat nu numai la univers dar la un univers al ororilor și durerilor. Căci suntem triste și chinuite creații ale Lui Dumnezeu, iar înaintea morții ca scârbă finală, oricum toată viața vomităm de toate scârbele. Ne este scârbă și groază dar n-avem ce face căci suntem produsul finit al Lui Dumnezeu și astfel, ca să putem continua o luăm mereu de la capăt în drama noastră inexorabilă numită viață și lingem de unde am vomitat zicând mereu că asta e viața. Ce e viața noastră și ce suntem noi ca produs finit divin decât niște ierbivore hăituite de felinele îndoielilor și percepțiilor noastre subiective de unde am căpătat automat trista inteligență de-a simți că nu poți trăi ori muri decât cu constrângerea obsesiei agregatului biologic ce ești care vei cădea răpus fie de un accident sau crimă, fie te vei defecta, datorită dereglării stupide a unui releu din tine ? Agregatul ce ești nu mai funcționează din cauza unui accident stupid, crime sau boli ce crește în tine, cimitirul e singura soluție. Mașinile vechi tot sunt mai utile într-un parc de dezmembrări ; din tine nu se va folosi nimic ; doar sufletul va avea o căutare în Cer vândut și cumpărat de îngeri samsari la piața de sclavi a Cerului. Căci dac-ai fost robul Lui Dumnezeu o viață nu poți avea pretenția să încetezi a fi rob al Lui Dumnezeu în cer în calitate de înger sub formă de suflet despre care nu știi oricum sigur ce soartă va avea decât că va fi tot un rob în Raiul Lui Dumnezeu, ca lagăr de concentrare suprem unde conceptului de libertate umană i se dă lovitura de grație pentru veșnicie. În calitate de rob al Lui Dumnezeu și al Raiului Devii cu totul inutil, apatrid, neendemic Raiului și nici iadului dar foarte căutat și vânat de diavoli în această ultimă, stupidă și blestemată nenorocită locație a penitenței care e iadul. Nu poți trăi decât cu obsesia că ești un agregat biologic perisabil pentru care se luptă cete întregi de draci să le intri-n posesie și să-și facă jocul cu tine, o biată ființă vânată în cer de atâtea duhuri rele și foarte puține duhuri bune care nu fac un caz din faptul că niște diavoli te-au câștigat trișând cum le stă în caracter și devii marfă, materie primă pentru industria schingiuirii în defavoarea unor îngeri care îți pregăteau terapia și deliciul mântuirii dar te-au scăpat din neatenție în balta nenorocirilor și ororilor iadului ca pe un pește din ciorpac. Cu ce curaj să întâmpini viața când vezi că ești doar un vânat hăituit al Cerului, fugărit ba de îngeri, ba de demoni, subiect de dispută între Rai și iad și trăiești dezabuzat cu sentimentul tot mai acut că nu ești nimic altceva decât un nimic, un șoarece hăituit disputat între Dumnezeu, o pisică de rasă și diavol, o mâță de maidan ? Spre paguba și nefericirea ta, nu ești ca om și ispravă a Lui Dumnezeu decât locul întâlnirii efemere a câtorva elemente care se vor strica, îmbinate anatomic și chimic precar și firav pentru o clipă efemeră. Cu ce optimism și curaj să privim elementele chimice din noi știind că suntem la mâna legilor fizicii și chimiei care nu știu de Dumnezeu și de pretențiile noastre paradisiace ? Cum să nu râzi a pagubă și dezgust constatând că ești doar un laborator unde niște elemente chimice își fac numărul ignorând și neștiind cine ești și faptul că reprezinți ceva ? Din faptul că vreo câteva elemente chimice din tabelul lui Mendeleev își fac de cap cu tine în viața asta de carne rezultă corpul și viața ta, apoi moartea și un suflet, o electricitate în noi, ce avem pretenția ca să o putem transmite fără fir în cer alături de stele și galaxii, în absolut, la Dumnezeu, în Rai, chiar dacă se taie curentul și ceva ne taie samavolnic cablul vieții din noi și murim. Dar noi vrem teleportare. Vrem în Rai. Dar nu vrem să devenim savanți și să găsim științific modul de a o realiza această teleportare ca să dispărem instantaneu din fața dușmanului ce tocmai se pregătea să ne taie gâtul. Lăsăm iresponsabili, că e mai simplu așa, toată treaba tehnică și minunile pe seama pravilelor Lui Dumnezeu bune de urmat fără cârtire și fără interpretare dintre filele roase și îndoite de răsfoit ale ceaslovului din mănăstiri. Iar noi, copiii autiști ai Lui Dumnezeu așteptăm cu bale la gură să ne poarte Dumnezeu pe scaunul cu rotile către mântuire cu pretenție veșnică. Avem dreptul să cultivăm cu pasiune aceste fantezii ale credinței ce Dumnezeu ni le perfuzează printr-o linie intravenoasă cu branula religiei la patul rulant unde toți ne vom îmbolnăvi și vom cădea murind împăcați, așteptând terapia mântuirii de la medicul de gardă al universului, Dumnezeu. Bun și milos din fire Dumnezeu pe toți ne va asista la patul de boală a credinței pe care ne-o injectează din viață în vene și ne-o toarnă în creier ca pe o doctorie bună dar amară, amară dar bună. Avem dreptul să credem în această doctorie și să escamotăm că orice doctorie e un drog. Pentru scopul mântuirii, drogul credinței e scuzabil și avem dreptul să ne împărtășim din el precum avem dreptul să ne scuturăm de toate fantasmele și toate prejudecățile religioase pentru a experimenta libertatea și dreptul de a ne înșela sau nu, până la paroxism și ultima consecință a ratării noastre paradisiace. Până la urmă trebuie să ne vedem din exterior, să ne detașăm din corpul și din capul nostru, de toate prejudecățile noastre ca să vedem clar cât de strâmb ducem piciorul în fasoanele, convingerile și credințele noastre, văzând cum am fost făcuți de Dumnezeu. Atunci vom vedea cât de meschini și mărunți suntem și cât de pervers și otrăvitor și strâmb a fost pus de Dumnezeu în noi un "Eu", o credință, o conștiință de sine, un liber arbitru conceput ca un dat substanțial și ireductibil care mai mult dezorientează și otrăvește decât liniștește.

                        8)

  Cum să admitem că acel CEVA ce suntem, ce părea să țină și funcționeze atât de bine încetează să fie într-o zi ? Cum putem vorbi de un mâine imposibil ? Și nu vorbim acum de suflet care subzistă căci are, cum ni se promite, pașaportul în alb pentru Rai asigurat, fiind la mare căutare de Dumnezeu care vine prompt cu apostila, cu ambulanța și smurd-ul mântuirii și te găsește oriunde ai fi mort în univers. În schimb cum să te desparți de respirația ta, de ceea ce durează prin sine, de ceea ce ESTE, de ceea ce ești ? Poți părăsi o iluzie, oricât ar fi de înrădăcinată ; dar ce te faci cu ceea ce e consistent, durabil, care e conștiința ta de sine care moare ? Dacă pe lume se află palpabil și evident doar ceea ce există și vedem, dacă ființa ta se întinde pretutindeni ca o iederă să afle răspunsuri la toate întrebările dar nu găsește și se consolează aderând supusă și dezolată la suprafața tristă și sângeroasă a acestei lumi căci după legile fizicii nu are de ales altcumva să se târâie și agațe, atunci cum să te rupi brusc de aceste habitudini și obișnuințe, cum să mori pur și simplu, cum să te rupi de ființa ta înșelată de univers încă din născare, fără să-ți pierzi busola...? Leacul e simplu și comod căci comozi și simplificativi din fire oamenii au găsit leacul credinței oarbe în Dumnezeu și fără de întrebări. Deci să postulăm și promovăm această amăgire universală a credinței, din prudență ori în scop terapeutic așa cum o fac toți. N-avem nici o altă șansă ori alternativă mai dulce și rezonabilă. Credem în Dumnezeu numai din teamă de El ; din disperare, nu din normalitate și rațiune ; de frică. Dacă n-am avea această teamă tot ar apărea teama că nu există nimic. După teama că există ceva, un Dumnezeu izbăvitor, urmează teama că nu există nimic. În ce delir ne-a pus Dumnezeu să trăim numai între niște temeri și orori și ce satisfacție cinică a avut când a scontat că ne va crea atât de sensibili și speriați...?! De aceea remediul, ori boala supremă după optica încetățenită, pare a fi într-un tărâm neutru al scepticismului vigilent, când vezi că Dumnezeu, totul, pare a exista și nimic nu există. De aceea, orice căutare deliberată, chiar și a mântuirii, dacă nu suntem liberi să renunțăm la ea e o constrângere ca oricare alta. Există frica de iad și frica de Rai. Frica de Rai, da, de un loc atât de select și de bon ton încât lenea și inaptitudinile tale nu le-ar putea face față nici într-un milion de ani exigențelor și elevărilor, obişnuințelor și habitudinilor traiului serafic. Duhurile Raiului ne intimidează. Ele sunt excelențe ; foști olimpici religioși pământeni cu zece pe linie. Știi că în cel mai probabil caz nu vei face față preliminariilor probelor calificării în campionatul mondial al mântuirii în Rai. Varianta morții și iadului o percepi ca singura evidență prietenă, verosimilă, potrivită puterilor tale, singura comoditate negativă ce ți-e accesibilă la preț redus promoțional și după bugetul tău sărac de putințe și rezultate slabe religioase în viață. Raiul, oricât ar fi de dulce, nu e acasă căci nici în Rai nu e ca acasă. De aceea devine insuportabil și irațional, imoral, ofensator gândul că trebuie să te duci oriunde altundeva decât în amara-ți viață cu care de bine de rău ești obișnuit. Dacă pleci în Rai, nu ai bilet dus întors ci e pentru totdeauna, că-ți va conveni sau nu. Drumul către Rai nu e ușor ci se plătește cu viața și cu abținerea de la totul, de la orice păcat. Noi, amărâții universului tot n-avem cu ce plăti niciodată un confort pentru viața noastră și bucuroși ne dăm viață și tot pentru confortul postum de pe lumea cealaltă, pentru o bucățică efemeră de Rai să răcorească limba noastră de mujici ai universului uscată de setea zadarnică de viață. Îți vinzi viața pentru Rai căci n-ai ce alte resurse să vinzi, cum își vinde un sărac un rinichi să aibă ce să cumpere de mâncare copiilor. După setea insațiabilă de viață urmează setea de Dumnezeu arătându-ne ceea ce suntem de fapt în univers : niște morți de foame și de sete în acest univers, niște coate goale pe care Dumnezeu a tatuat mândru ștampila creaționistă. După scârba ororilor vieții urmează scârba că nu poți cel mai probabil să treci examenul mântuirii și să-L impresionezi pe Dumnezeu cu numărul tău slab, lipsit de talent și strălucire și implicit că trebuie să urmezi chinul iadului departe de un Dumnezeu care te-a lăsat cu curul în baltă să te chinui în viață, în greutățile și încercările ei și în neputința ta după ce mândru te-a creat fără un scop cert și explicit ci pentru că așa a vrut. Nu ai cum să reperezi cu ochii rațiunii un Dumnezeu verosimil și al bunei măsuri care să răsfețe și mângâie logica gândirii tale limitate, singurul bun de preț de la Dumnezeu, când tot ce trebuia să fie mai vizibil, palpabil, real și rațional, adică existența Lui Dumnezeu e dimpotrivă, un concept simptomatic și inutil, criptat și de nedeslușit. Cum să nu rămâi rece și siderat când la întrebările simple și directe de copil inocent și curios Dumnezeu îți răspunde cu tăcerea-i eternă nespartă decât de visuri și revelații ce oamenii le numesc divine ? Când a vedea pe Dumnezeu trebuia să fie o evidență a actualității, ceva logic, natural, direct și nemijlocit, dimpotrivă acest lucru e privit ca un noroc postum al tău și un privilegiu al morții tale. Nu poți să privești înspre Dumnezeu decât ca la un patron căruia îi recunoști apriori din respect și condescendență autoritatea și din respect pentru ideea divină nu-i vei cere niciodată să se legitimeze logic și rezonabil cine este și ce vrea cu tine și cu noi toți de ne merge atât de prost totul de la Facerea Lumii și până azi. Devine toxic gândul că trebuie să deshami de la toate obligațiile, de la toate senzațiile cunoscute vii și perceptibile ca să te duci să mori și să-L vezi în sfârșit pe Dumnezeu, să faci un ocol prin tot universul, să ajungi la Rai și la iad doar ca să-ți satisfaci pofta ezoterică ce-ai poftit. De ce carnea și ochii noștri cât mai sunt vii trebuie să fie văduvite de nenorocul de a nu-L vedea pe Dumnezeu în viață numai pentru că El a ales să se ascundă de noi definitiv, fiind mai tare ca vidul și ca minciuna ? Să fie carnea noastră urât mirositoare și fără gust de a ales Dumnezeu că nu se merită a ne-o atinge și alina de vii cu degetele Sale alinătoare de suferințe și că doar prin propriile resurse umane ale efectului placebo simțim degetele Lui Dumnezeu ștergându-ne de pe frunte transpirațiile agoniei cancerului ? Asta e ceea ce ți-ai dori mai mult, să-ți poți lua carnea cu tine în Rai ca să fie curățită de cancer de îngeri salvatori, ca să simtă ea pentru tine plăcerile de-acolo, ca să învingi infatuarea sufletului de a se lăuda că numai el e demn a simți fiorii plăcerii paradisiace. Atunci când sufletul sau scheletul e incert ce senzații îți vor aduce în Rai, singurele senzații certe din toate timpurile îți sunt date de carne, aici și acum. Căci doar cu carnea ne înfricoșăm ori ne bucurăm un pic printre lacrimi. Scheletul și sufletul trădător care pleacă fugind dintre coastele noastre mâncând pământul, sunt scutite de aceste mizerii ale morții. Nu ne rămâne decât carnea. Este aproape incredibil în ce măsură frica aderă la carne ; e lipită de ea, este inseparabilă și aproape indistinctă de ea. Scheletele astea n-o simt, fericitele ! Frica e singura legătură fraternă și sănătoasă ce ne leagă de animale, măcar că ele n-o cunosc decât sub forma ei naturală, bestială, sănătoasă dacă vreți. Animalele, fericitele, nu cunosc frica cealaltă, cea umană, ce țâșnește fără motiv din noi, pe care, în funcție de capriciile noastre, o putem reduce fie la un proces metafizic, fie la o chimie dementă și care, în fiecare zi, la o oră imprevizibilă, ne asaltează și ne copleșește. Pentru a reuși s-o învingem poate ar trebui să ne vină în ajutor toți foștii zei : Jupiter, Afrodita, Bachus și toți câți au fost uzurpați de Dumnezeul nostru care s-a înscăunat pe tronul universului și e o întâmplare conjuncturală ce ține de istoria beligeranței dintre zei că noi acum Îl cunoaștem pe Dumnezeu Savaot sau Iehova de suveran la putere. Acest ajutor al zeilor pentru inimile noastre înfricoșate nu se poate obține câtă vreme avem acest monoteism și pe Dumnezeul acesta unic de prieten veșnic, inamovibil. Prieten ori nu, se simte în aer că epoca constrângerii religioase de a-ți dedica toată dragostea unui singur zeu va sfârși prin alternanța la putere peste mii de ani a vechilor zei, într-un reviriment și renaștere furibundă și răzbunătoare a lor, închinându-se fiecare muritor după plac, unui zeu sau altuia, funcție de gust și preferință. Poate că astfel, cine știe, moartea și frica vor fi mai democratice și suportabile, poate că moartea și frica noastră vor progresa și se vor îmbunătăți funcție de starea de spirit a Dumnezeului de serviciu ce va fi la putere sau modă peste mii de veacuri. Nu vrem să nu murim, dar vrem să murim mai elegant, comod, demn, uman și democratic și cu folos dacă se poate și asistați de zei pe măsura caracterului si suportabilității noastre. Dacă nu, asta e... ! Ne mulțumim cu Dumnezeul unic pe care-l avem acum, căci cel mai bun Dumnezeu e cel pe care-l ai. De aceea nu ne rămâne decât să ne delectăm plimbându-ne prin cimitir, umblând printre aceste carcase îngropate în pământ și încercând să ne imaginăm cantitatea de frică a cărnii pe care o târau după ele cândva. Și râzând, învârtindu-ne și dansând cu mâinile sus, dansând sub ploi de flori de vișin prin cimitir, să ne gândim cum au scăpat toți cei din gropi, toți cei ce-au trăit, cum au scăpat de frică. Tot ce trăiește, de la animal la insecta cea mai respingătoare, de la om la viermele cel mai neevoluat și năpârca cea mai veninoasă, tresar de frică, nu fac decât sa tresară ; tot ce trăiește, pentru simplul fapt de a trăi, e vrednic de milă. Și mă gândesc la toți cei pe care i-am cunoscut ori nu și care nu mai sunt, tolăniți demult în sicriele lor, scăpați pe veci de carne, și de frică. Și simt povara morții lor luându-mi-se de pe umeri și năvălind, tot mai grea și apăsătoare pe umerii Lui Dumnezeu după cum a vrut-o de la început când a făcut lumea declarându-se intendentul nostru și purtătorul de grijă al nimicniciilor și efemerității noastre în Atotputernicia-i autoservită, evidentă și clamată. Plimbându-ne prin cimitir, poate-am câștigat ceva. În orice caz, o experiență și o lecție în plus. Oricum, ne-am mai liniști experimentând această terapie prin cimitir care e cu atât mai puternică cu cât se face noaptea, când cucuvelele și liliecii sunt activi și noi mai pregătiți pentru sperietură și deces. Pentru cei cărora le e frică le propun o soluție mai ușoară : Să urmeze măcar un curs la Academia Sicrielor din Coreea de Sud.

                       9)

  Academia sicrielor e o soluție pentru cei disperați, pentru cei ce nu mai pot să ducă greul vieții și e o soluție practică împotriva sinuciderii. Spun un nu hotărât sinuciderii. Leacul e la Academia Sicrielor. Vii la primul curs, ți se ține o prelegere, ți se face instructajul, ți se citesc termenii și condițiile, apoi semnezi. Ți se face o poză mortuară, un portret de pus pe cruce. Apoi ți se scrie un necrolog, un epitaf sau îl scrii chiar tu dacă ai chef. Te duci la baie, faci baie ca și cum ai fi la scăldătoare spălat de cei ce te vor spăla inert. Apoi niște oameni te șterg și te îmbracă în hainele de mort : cu pantofi noi, legați, cu vată în nas, cu mâinile încrucișate și crucea cu prescura între degetele mâinilor. Te așezi în sicriu, ușor, preotul te prohodeşte, se roagă pentru odihna ta la loc cu verdeață, câțiva te plâng pe bune, ca să te impresioneze și să ți se frângă inima, și ridice părul măciucă în cap apoi ți se pune capacul sicriului. Se bate în cuie. Și auzi bubuielile în întunericul ce se face. Ești pus pe dric și purtat până la groapă. Ți se hurducă măruntaiele. Ești un mort viu. Ți se coboară sicriul în mormânt și chiar se toarnă pământ peste tine. În sicriu ai un mic recipient de oxigen și o cameră de luat vederi ca să vezi pământul ce se toarnă peste tine. Și mai ai un rotopercutor cu care să spargi sicriul dacă ți-e teamă că nu te vor mai scoate de-acolo. Ca să fie cât mai identic cu mormântul, pe undeva printr-un tub ți se vâră vreun kil de râme ca să simți cam cum ar fi să te colcăie viermii. Ia cea mai mare notă la această Academie a Sicrielor cel ce rezistă mai mult în sicriu : o oră, două, o zi și o noapte. Când decizi să fii scos vei apăsa pe un buton de la mâna dreaptă. Dacă decizi să mai rămâi apeși pe butonul de la mâna stângă. Dacă nu apeși nici un buton vei fi scos după cinci minute. Dacă nu vei fi scos vei ieși tu cu picamerul și lopățica ce le ai în sicriu. Dar vei ieși lecuit. Nimeni, oricât de încărcat de necazuri va fi încercat în viață nu se va mai sinucide niciodată. Adio sinuciderilor într-un oraș cu o Academie a Sicrielor. Și e o solutie foarte bună pentru a deschide o afacere profitabilă ajutând lumea să-și revină de angoasele vieții și ale morții. Și să se lecuiască atât de iad cât si de Rai cu terapia prin cimitir.

                       10)

  Înțelegeam să am abilitatea de-a accede în Rai ca o ființă evoluată, demnă de manufactura unui Dumnezeu după al cărui chip și asemănare eram făcut, fără a avea tragica neșansă a unei efemeride muribunde ce n-are nici o șansă la excelența similitudinii caracteristicilor superiorității rudei noastre de drept, Dumnezeu. Când colo constatăm diferența de clasă, de rasă, și că nu suntem rudele, copiii Lui Dumnezeu ci orfanii Lui de serviciu. Dumnezeu e fericit. Noi de ce n-am fi fost automat și nemijlocit molipsiți de fericirea Tatălui nostru definitiv...? Nu iubire și părtinire constatăm. Ci că suntem lepădături ale Părintelui nostru. Avortoni cărora Dumnezeu le mai dă o șansă să se întoarcă în Rai după lungi și imposibile chinuri ale vieții târându-ne prin noroaiele de sub zidurile palatelor din Rai unde se degustă caviar, se bea șampanie din partea casei, se dansează cadril și menuet de către duhurile Raiului, noi bătându-ne pentru câteva ciozvârte și oase cu bucăți de mântuire aruncate în noroi pentru noi de către sfinții și preafericiții ce benchetuiesc în sfârșit în Rai după pofta ce-au poftit. Înțelegeam să fim prinți ai Lui Dumnezeu, nu cerșetori și sclavi, atât pe pământ cât și în cer. Astfel, pe pământul pustiit de dramă, dacă mai respirăm, o facem ca niște bastarzi și nu ca ființe cu os divin. Putregaiul și nepăsarea Lui Dumnezeu e rezultatul vieții noastre degenerată în soarta noastră crudă și nefericirea ca profesie, când sublima moarte ne dă lovitura de grație și ne jignește insurmontabil văduviți de un destin fericit de progenituri divine surghiunite în iad. Uitați în acest orfelinat, nu filantropie constatăm ci curată mizantropie și pruncucidere din partea Tatălui nostru care s-a ascuns de noi în ceruri și ne-a părăsit din naștere. Să tăcem din gură să nu-L supărăm și mai mult pe Dumnezeu e singura opțiune înțeleaptă. Căci într-o lume făcută de Dumnezeu așa încât tăcerea e de aur, omul e stăpânul fericit al cuvintelor nerostite și sclavul umilit al celor rostite care se întorc împotriva lui. Lui Dumnezeu nu-i pasă de tăcerea noastră, fie ea cât de mâhnită și otrăvită. Doar cuvintele și întrebările noastre Îl irită pe Dumnezeu. La drept vorbind Tatăl nostru care e în ceruri putea să ne dea o viață de trei ori mai amară și o moarte de o cutremurătoare intensitate. Cui nu-i convine poate să se lecuiască de tot : și de viață, și de moarte, și de iadul stupid, și de Raiul ciocoiesc. Simplu. Cu terapia prin cimitir, admirând oase goale, singurul adevăr care ne e mai aproape de trecătoarea piele decât un Dumnezeu tot mai ocupat cu vidul și cu nimicul și care datorită legilor universului se depărtează ireversibil de noi și de toate, încă de la Big-bang..."
   
(Text construit pe baza și pe osatura unui citat din "Demiurgul cel rău" de Emil Cioran pe care mi-am permis să îl modific și completez mai mult de 80% cu viziunea, opiniile și recenzia mea)