155) "CÂND IUBEȘTI, MAI APROAPE EȘTI DE ZBOR, DE TĂRÂMUL NORILOR, LUMEA E A TA"

155) "CÂND IUBEȘTI, MAI APROAPE EȘTI DE ZBOR, DE TĂRÂMUL NORILOR, LUMEA E A TA"

  1) Toți scriitorii și toți poeții au scris prea mult ; au exagerat, asta e clar ! Te întrebi dacă a mai rămas ceva de spus, ceva care să spui tu cu cuvintele tale, care să te reprezinte spus în maniera ta personală, nu în cea pedantă și plină de infatuare și prețiozitate a scriitorilor care cred ei c-au spus și simțit tot, odată pentru totdeauna. Cred că merită să încerci să spui ceva ce n-a mai spus-o nimeni mai frumos și nimerit decât tine. Ceva despre iubire, acest nestemat cuvânt și sentiment omenesc, unic în univers, ceva care nu s-a mai spus. Să spui despre oameni, despre poveștile lor de iubire, să spui ceva despre tine, despre bunătatea ta care dacă vrei să fie validată ca bunătate, neapărat trebuie să fie supervizată și de părerea Lui Dumnezeu despre tine, faptele și performanțele tale în lumina învățăturilor Lui. Și despoții, satrapii sângeroși și dictatorii spun despre ei că sunt buni și spun că iubesc și vor să fie iubiți. Și se roagă la Dumnezeu pentru a-i ajuta să-și înfrângă dușmanii în crimele pe care le fac cum respiră. Dar mai rămâne ca Dumnezeu să decidă asta, dacă toate rugăciunile rostite din toate gurile criminale își au fundament și acoperire după dreptatea divină. Dacă iubești și când iubești, conceptual se presupune că ești bun ; că te-ai remarcat având calitățile speciei. Astfel dacă iubești, pur și simplu iubești dezinteresat, și abia atunci se cheamă că ești bun. Și atunci trebuie să spui ceva despre această dragoste oglindită în ochii unui om drag care te adoră și pe care îl adori. O, ce noroc că te iubește cineva, că își face timp pentru tine, că îl emoționezi ! Trebuie să-i spui numele acelui om iubit și drag cu evlavia și înălțarea cu care-ai spune o rugăciune. După Dumnezeu, un om iubit vine al doilea la rând în importanță sau este primul ? Eu zic că Dumnezeu nu trebuie să se supere, trebuie să mai aștepte la rând cu iubirea din partea ta pentru El. Nu are rost ca Dumnezeu să spună, așa cum o face, că El e gelos pe orice iubire pământească cu care l-ai înșela, de vreme ce Dumnezeu are tot universul și toată veșnicia la îndemână și toate iubirile tuturor răposaților care-L vor slăvi și iubi pe lumea cealaltă unde Dumnezeu a ales să conlucreze cu orice suflet, abia acolo direct și nemijlocit, iar aici pe pământ, foarte discret și condiționat de credința în El, chiar dacă nu are un corp și implicit o înfățișare. Se dovedește că doar din interesul de a te salva din lumea asta barbară nu contează că abia după moarte, oamenii îl pot iubi la fel de tare pe Dumnezeu cel fără de înfățișare. Povestea oricărei iubiri pământești pentru cineva drag în afară de Dumnezeu pălește în fața priorității iubirii exclusive din punct de vedere intensiv pentru un om drag de pe pământ. Nu știu de ce Dumnezeu are frisoane de ură și dispreț la adresa ta dacă spui "te iubesc" unei persoane alta decât părinții sau copiii tăi. Dumnezeu îți dă toate semnele prin care îți arată cât este de supărat pe tine dacă te întreci cu gluma la iubirile lumești. Și vezi asta când constați că ai un hârb de iubire perisabilă și cu atât mai dramatică pentru un muritor în timpul vieții voastre, cu cât știi că moartea din dispoziția Lui Dumnezeu ți-o va lua brutal iubirea și ți-l va lua pe acel om iubit, ți-l va lua brusc și pe neașteptate, acolo în lumea Lui din Cer unde abia acolo există dreptate după moarte. Și acolo în Cer vei rămâne doar cu iubirea de Dumnezeu. Dumnezeu nu este impresionant că până la iubirea pentru El avem niște oameni dragi pe care-i iubim pe pământ atât de dramatic de scadent și perisabil, încât să ne fie iertat că ne precipităm atât și facem un capăt de țară din pierderea cuiva drag dar Dumnezeu trebuie să înțeleagă și să accepte că ne-a îngăduit să ne iubim cu semenii noștri până când moartea ne va despărți, nu mai mult și nici mai pătimaș, după care, gata ! Morți, suntem ai Lui Dumnezeu și ai iubirii pentru El, pe veci. Dar până atunci Dumnezeu poate să mai aștepte și să nu se supere. De ce se supără pe noi când îl trădăm cu iubirile noastre pământești, când El este îndelung răbdător, este etalonul răbdării, al dreptății și al iubirii ? Vei avea timp o eternitate să-i declari iubirea veșnică și nestinsă Lui Dumnezeu. El te așteaptă în Rai. Și nu va spune El primul cuvânt de iubire. Ci te așteaptă pe tine să-l rostești, să vadă de-l iubești. Moartea nu te poate despărți de Dumnezeu. Pe când de un om drag ție, da. Lui Dumnezeu poți să-i declari o iubire veșnică, rece precum vidul interstelar, platonică și fără de simțuri, fără de patimă și fără de febră. Pe când noi oamenii suntem ai dragostei calde, ai păcatului, ai bolii și ai febrei pământești. Dovada este că luăm nurofen pentru febră. Febra nu e numai de la viruși și răceli ci în mare parte de la dragostea pământească de dragii noștri muritori ca și noi, sau de la dragostea în zadar, acea dragoste fără amintire și fără speranță cum spun poeți de seamă ca Eminescu și Blaga. Suntem făcuți din carne cu sânge cald. Carnea cu sânge cald provoacă visuri și fantezii de plăcere îngerilor eterici care n-au trăit niciodată asemenea plăcere a voluptății simțurilor tactile ale iubirii pe pielea lor virtuală. Evident că așa cum Dumnezeu e gelos pe toate iubirile noastre, și îngerii nu mai puțin sunt geloși pe plăcerile noastre. Ei n-au simțuri tactile directe și nemijlocite. Aceste simțuri demult le-au captat interesul privind din Cer la filmele poveștilor noastre de dragoste pe care le captează prin satelit sau prin internet, sau prin forma lor evoluată de percepție la care noi n-avem acces. Și atunci gândim logic că înger să fii și tot te plictisești de o eternitate în Rai intubat doar la plăcerea spiritului care poate fi oricât de formidabilă și eternă dar pălește unui singur orgasm carnal, nu spiritual, dăruit de o iubită dulce pentru care ți-ai pierdut capul în tinerețe. Suntem sub tirul geloziei îngerilor care nu pot să guste toate plăcerile universului printre care cele de pe pământ, inaccesibile în Rai pe lumea cealaltă. Dacă îngerii au curiozități lumești atunci noi muritorii de pe lumea cealaltă vom putea rezista la atâta bine și plăcere spirituală nesfârșită în calitate de suflete eterice ? O eternitate de plăceri paradisiace după moarte poate fi ceva tentant, plăcut dar totuși ciudat și angoasant pe principiul distructiv al picăturii chinezești și pe principiul apelor care rotunjesc pietre în milioane de ani. De unde știm noi că un miliard de ani de plăcere spirituală în Rai nu ne va face să înnebunim, îngrijorător fiind faptul că în Rai nu vor fi case de nebuni ? Nu poți opta pentru un răsfăț și un festin fără sfârșit al simțurilor pe lumea cealaltă fără îngrijorarea că te vei plictisi și vei vrea să evadezi dar nu vei ști unde să evadezi din infinit și din veșnicie și chiar  din Rai. Consumarea fericirii fără de sfârșit și fără de măsură poate distruge spiritul și poate face sufletul tot atât de nefericit ca și când ar fi cu adevărat nefericit. De aceea probabil un milion de ani în fericire alături de Dumnezeu probabil că ar fi de ajuns, dacă nu chiar prea mult, după care toate sufletele normal și decent ar fi să se volatilizeze fără probleme, să dispară fără urmă, să spele putina din Rai, fără tristeți și fără regrete. De atâta fericire veșnică, brodată pe cadrul morții și al neființei simțurilor defuncte care ți-erau atât de la îndemână și naturale, vei începe în Rai să ai frisoane de îngrijorare cu cât fericirea e mai veșnică și imuabilă atâta vreme cât se desfășoară în termenii morții care nu are a-ți arăta și releva nimic interesant chiar dacă moartea și neființa simțurilor deci și a fericirii e denumită înviere pe lumea cealaltă. Vorbim acum de fericirea și dragostea îndrăgostiților. Nu ne interesează satisfacția seacă a fericirii spirituale paradisiace. Prin urmare de la această căldură a iubirii inaccesibilă oricărui înger gelos pe noi, vine patima dragostei pe care doar un om muritor ca și tine ți-o poate mângâia în taina iubirii lui pentru păcatul în unele cazuri carnal de care ai nevoie, mai mult și mai aprig în etapele tinereții când nu ești căsătorit, și mai ponderat și cu măsură când ești mai avansat în vârstă și ești căsătorit, frumos și civilizat fiind să-ți rezervi și păstrezi statornic dragostea definitivă pentru persoana dragă ce te-a suportat și ți-a slujit atâția ani. Cum am spus, pentru asta, pentru dragostea de un om drag din toate etapele vieții tale, Dumnezeu poate să mai aștepte. Căci de când ești adolescent și până ești matur ai nevoie mereu să știi lângă tine în ore înflăcărate de amor, un om iubit pentru care inima ta și ochii tăi radiază bucuria să știi că el există și îți ține în mâini, ca într-un căuș, apă rece cristalină a iubirii sale ca tu să bei și să te răcorești. Iată ce frumos e să iubești : Să dai apă vie cuiva și să-l răcorești. Iar el să-ți dea apă vie din căușul mâinilor sale la rându-i. Să bei din mâna unui om iubit. Să bei din gura unui om de care ești îndrăgostit. Nu poți bea din ea decât sărutări. În ele concentrezi toată apa de care ți-a fost sete vreodată. Când nu ai apă poți încerca vin sau șampanie. Să bei vin amestecat cu sărutări dintr-o gură iubită... Vin sau șampanie sau doar salivă acrișoară și rece de la respirațiile ample de fiori de amor când dinții și buzele se răcesc de atâta respirație tumultoasă. Oricine a trăit această experiență de taină și de intimitate, ori în clipele tinereții când erai singur și doar când și când aveai câte o fată să te sfințești cu ea și să faci sâc îngerilor de paie și de rumeguș din Cer care se holbează la filme indecente cu tine când ai făcut dragoste cu iubirile tale. Ești privit de îngeri indiferent de etapele iubirii, ori la adolescență și tinerețe, toate fetele și femeile pupate ți le știu îngerii, ori la maturitate sau bătrânețe când bunul simț o dictează că trebuie să-ți cultivi iubirea și s-o înnobilezi exclusiv către consoarta ta, dacă și ea acceptă și simte la fel ; așa cel puțin e frumos și moral. Însă în toate cazurile, chiar dacă Dumnezeu nu e interesat și nu acceptă, ori îngerii te spionează și pârăsc Lui Dumnezeu din Cer, oricine are și poate avea o inimă îndrăgostită. Chiar dacă  Dumnezeu nu e interesat sau chiar urăște lirica pământească, trebuie ca om să ți-o manifești, nu ai cum să-ți închizi inima și să taci la chemările și ispitele iubirii și trebuie să le dai glas. Măcar să le spui și pentru tine, chiar dacă simți că iubești în zadar, chiar dacă ești singur, uitat și nebăgat în seamă. Trebuie singur să te bagi în seamă și să spui când iubești și ești iubit. S-o spui cu cuvinte potrivite căci iubirea trebuie spusă cu aceeași manieră cu care o operă de artă trebuie exprimată de artiști ca să existe și să fie înțeleasă în frumosul ei. Dacă nu spui frumosul iubirii, dacă nu-l glăsuiești, el poate să existe dar nu se va vedea, ca un diamant nescos și neșlefuit din măruntaiele pământului. Exprimarea iubirii e terapie, e medicament adecvat pentru sufletul care nu simte bucurie și alinare mai mare decât să se desfete în lirism și în stările extatice ale poeziei. Să spui "Te iubesc" e terapie și e imunitate curată. Și trebuie s-o spui cu hotărâre și inspirație, cu îndrăzneală. Altfel vei muri cu ceva prea greu, reactiv și coroziv în tine care caută și vrea a ieși din inima ta, care are dreptul la lumină, nu atât la lumina soarelui cât la lumina privirilor de drag ale oamenilor dragi inimii tale. 

  2) Câți oameni crezi că poți iubi într-o viață ca să te saturi ? Ca bărbat să iubești o mie de femei cu același patos ca și cum ai iubi una, sau să iubești una cu patosul și nesațul cu care ai iubi o mie de femei ? Aceasta-i întrebarea de o mie de puncte la care bărbații doresc un răspuns ! Întrebarea va rămâne veșnic fără răspuns. Dar în loc de orice răspuns, e incontestabil că ne trebuie iubire. Nu știm s-o definim, nu știm ce e, dar ne trebuie. Și avem nevoie să fim priviți cu raze de simpatie și iubire ce vin din niște ochi dragi nouă pe care îi adorăm definitiv, fie când ești tânăr și singur, ochii iubitelor, fie când ești matur, ochii soției tale dragi. Acei ochi sunt ai unei ființe iubite, când ne privesc cu iubire și simpatie la rândul lor. Atunci din ei izvorăsc raze calde de soare, bucuria solemnă a vieții noastre, motivul pentru care suportăm să trăim fiecare dăruiți unei inimi pereche fără de care ne simțim nevalidați, inutili, ca un telefon mobil fără cartelă sim.   

  3) Nici unul dintre noi nu are nevoie de el însuși singur. Demult, fiecare om în viața lui își dă seama că se plictisește de el însuși până-n gât. Aceleași mofturi și fasoane pe care le ai la infinit ajung să-ți repugne și să-ți facă greață. Ce să faci cu tine singur, ca o marfă frumos ambalată într-un galantar dintr-un supermarket inutil, închis de sărbători ? Nimeni nu s-a întrebat de tristețea mărfurilor din supermarketurile închise de sărbători. Ce rost are să fii făină dacă nu există niște mâini magice care să facă din ea niște cozonaci absolut delicioși cum îi face soția mea ? Făina tuturor cozonacilor făcuți de soția mea, a avut norocul să cadă pe mâinile ei și să fie făcută cozonaci. Nu poți să fii fericit cu tine însuți singur, neprocesat, nevalidat. Din tine cineva trebuie să facă ceva, ca făina făcută cozonac. Fiecare dintre noi trebuie să recunoască faptul că s-a plictisit de el însuși până-n gât și vrea pe cineva să-l transforme, să-l pună în valoare. Toată plăcerea noastră nu e de noi înșine ci de noi ieșiți în afara noastră și transplantați în alții, în înțelegerea și iubirea lor, care să-ți valideze astfel bucuria de a trăi și să-ți amețească și obosească sentimentul incomod de-a te suporta pe tine însuți singur, veșnic cu aceeași mutră din oglindă, veșnic cu aceleași idei, obsesii și concepții de care tu însuți te-ai plictisit a-ți cheltui timpul și mintea o viață. Te-ai plictisit de tine până-n gât ! Ăsta este cuvântul și ăsta e adevărul. Și nu vrei decât surpriza plăcută a unui om drag care să-ți alunge monotonia egoului tău de care ți s-a aplecat ca de prea multă ciocolată mâncată. Fiecare ne prețuim de sine și ne iubim atât de mult încât hămesiți de noi înșine o viață, ni se apleacă la un moment dat pentru că prea mult am mâncat din noi înșine, prea mult ne-am băgat în seamă. Când îmbrățișăm și sărutăm un om iubit ieșim din acest festin egocentric de sine plin de greață și intrăm în cura lui de iubire și sănătate, de hrană sănătoasă sufletească. Iubirea pentru un om drag e sănătate, imunitate. Lipsa unui om drag și iubit e boală dusă pe picioare, e suferință. Când îl afli lângă tine, atunci îl simți ca pe un balsam și pentru sufletul și pentru trupul tău. Până la urmă cheia fericirii este când reușești să te dezbari de tine, de pielea ta pe care n-o mai suporți cu vechile racile, bube și coji, pentru că vrei să lipești pe trupul tău, pe sufletul tău alifia mângâierilor unui om drag, balsamul pielii lui după care în adânc știi că mișcă și umblă în tot corpul lui un suflet ce te înnebunește de drag, și nu poți să-l prinzi de coadă acel suflet și  să-l  săruți pe el și astfel săruți doar buzele ce recomandă la sărutat acel suflet drag. Așa sfințit și reparat de iubirea și prezența unui om drag asupră-ți, nu mai vrei decât să te grefezi în acel om drag, să te descui din tine și să te încui în el pentru totdeauna ca un pește clovn printre anemone în ocean, să te pierzi în raiul puterii lui de înțelegere și iubire, fără de care ai fi trist și inutil, ca un melc fără cochilie, ca un puf de păpădie fără vânt. 

  4) Iată, doar pe calea logicii și a imaginației am putut să conturez acest tablou ilustrativ despre motivația iubirii dintre îndrăgostiți, fie ei adolescenți nebuni, fie soți necătând de orice vârstă înaintată care nu exclude iubirea și chiar pasiunea carnală, insuportabilă pentru Dumnezeu. Si cu toate astea putem iubi oameni ca pe Dumnezeu, riscând să-l supărăm pe Șeful nostru din Cer pentru poveștile noastre de dragoste lumești și particulare. Dar ele sunt frumoase. Noi credem că tot ce e frumos în viața noastră și îngerilor și Lui Dumnezeu le place. 

Și mi-e necaz că nu sunt Emiescu să fi scris despre asta în versuri. Despre această iubire care nu e un subiect exclusiv poetic, de poeme scrise și uitate în cărți prăfuite și părăsite în rafturi înalte și uitate de bibliotecă. Dragostea nu-i din cărți și nici din filme. E din realitatea ta și-a mea. Și e un subiect atât de sensibil și perisabil, încât trebuie să te porți cu ea ca și cu oul. Cu atenție și delicatețe. Cu cuvinte potrivite și nu de clacă, ci scoase din taina clipelor dulci împreună. Clipele de amor, nu pot fi mute. Sunt valabile și la tinerețe și o seamă de timp către bătrânețe până la o vreme cât încă nu te-ai coclit, sclerozat și acrit datorită vârstei. Dar odată știu că fiecare a fost tânăr. Și că pentru asta a fost nevoie și au trebuit șoapte de iubire. Întâi șoapte de iubire, ca din ele să se hrănească miile de sărutări și de îmbrățișări ce se descurcă apoi cu lungi tăceri odihnitoare. Orice dragoste mare, orice îndrăgostire nu se poate lipsi de oxigenul de care are nevoie ca să trăiască și anume poezia cuvintelor, a șoaptelor de amor care condimentează din plin și fericit mângâierile, îmbrățișările și sărutările cu guri răcite de respirații intense și șoapte de amor. E mortal și irezistibil să nu dorești acest lucru. E mortal și dramatic să fii îndrăgostit și ceva să te oprească a te contopi cu o ființă iubită în ritualuri sfinte de amor. Repet, îngerii ne stau dovadă că ne urmăresc și ne gelozesc din Cer pentru poveștile noastre de iubire. Aceste povești de iubire și aceste ritualuri tainice și dulci ale amorului, trebuie susținute de ceva și validate, definite, explicate. Pentru că nu te poți mulțumi numai cu faptul de a face dragoste mută. Ca o muzică ce transformă o poezie într-un cântec, stagiul următor al iubirii este să o explici în cuvinte adecvate care realmente iubesc cu litere și cu șoapte de iubire. Orice dezmierdare și orice sărutare vine ca din Rai când este dublată de comentariul șoaptelor de iubire ce-ți inspiră și încarcă sărutările și îmbrățișările cu conținut și cu lacrimile tale de iubire ce curg pe pieptul dezvelit și dat ție al omului pe care îl dezmierzi și te dezmiardă de drag și de atâta dor și plăcere de el, iar timpul rămâne în loc, nu mai are nici o putere asupra celor îndrăgostiți. Singurul lor joc, al îndrăgostiților și singura lor înțelepciune sunt clipele de taină împreună, cum spunea Lucian Blaga.

  5) De aceste clipe de taină avem nevoie toți. Fiecare dorim și putem îmbrățișa și săruta cu patimă un om, de când suntem adolescenți și până hăt departe la bătrânețe. Pentru că în chestia dragostei nu avem o terminație în vârstă și în timp. Dovada este romanța Ioanei Radu : "Inimă ! De ce nu vrei să-mbătrâneşti ?" Dar când prin cuvinte potrivite și prin vorbe dulci de iubire definești alipirea buzelor unui sărut în cuvinte elocvente care descriu și consfințesc starea aceea de emoție, sărutul devine magic și divin. Nu există alcool și drog mai puternic care să-ți aducă o euforie mai mare. Poeții știu asta. Toți suntem poeți când iubim și când sărutăm și îmbrățișăm un om iubit și îi declarăm dragostea noastră asistând-o și întreținând-o cu cuvinte și cu șoapte de amor care sunt un vânt prielnic pentru iubire așa cum puful unei păpădii doar pe vânt plutește și se duce atât de departe. Cu cât cuvintele de dragoste sunt mai fierbinți, cu atât dragostea-i mai dulce, afară de cazul când ești diabetic și dulcele nu ți-e prieten. Doar astfel, prin șoapte de amor spuse cu gurile răcite de aerul respirat intens al gemetelor intense de plăcere, poți să dai buzelor unite, trupurilor îmbrățișate și inimilor amestecate în acele clipe de extaz, putere, curaj, entuziasm, motivație și încredere în acele perfecte clipe ale iubirii de neuitat. Nu vei uita niciodată așa plăcere ! Ai două sau trei nume pe care le ții minte la viața ta. Și nu le vei uita niciodată ! Și pe tronul de regină, bineînțeles numele drag al soției tale. Dar neamestecând valorile și esențele, vârstele și situațiile, au fost clipe în care ai fost sfințit de dragul unui om drag și neuitat din trecutul adolescenței sau tinereții tale. Ok, povești de dragoste sfârșite și oameni de care te-ai despărțit au rămas captivi în trecutul tău. Ce poți să faci cu ei ? Oceanul sărat al uitării rezolvă totul dar într-o zi iar îți amintești fără să știi cum și de ce, de niște oameni. Amintirile îți aduc în oceanul sărat ai vieții de zi cu zi niște curenți de apă dulce cu oameni de demult. Ce ești tu vinovat că ți-ai amintit ? Nu știi de ce, așa cum nici pământul nu știu cum face de izvorăște din munți atâta apă dulce dintr-un ocean sărat care înconjoară tot pământul. Și atunci se cheamă că tot așa și omul izvorăște atâta dor dulce de oameni dragi într-un ocean de uitare și indiferență. 

  6) Când cineva reușește să te înconjoare cu dragostea sa și să facă isprava să te prețuiască și iubească, să știi că reușești să unești între tine și el punți imposibile după logica rece a lucrurilor care spun că nimeni nu iubește pe nimeni mai mult ca pe el însuși și mai mult decât prejudecățile sale și limba sa pe care va pieri. Când un om te suportă, mai mult decât atât, te iubește și reușește această ispravă, să știi că el își va uita limba lui și va începe s-o împrumute pe-a ta și să știi că de la tine se trage, că ai făcut alpinism pe piscurile lui inaccesibile, ai făcut ceva prin care i-ai stat la inimă și acolo ai rămas ca un scai agățat, iar el te-a făcut cetățean de onoare al inimii lui și ți-a dat cheia orașului de dragoste din ea, când de regulă inimile stau tot timpul ascunse și inaccesibile în bezna pieptului, învelite de pielițele biologice și de cele ale egoismului, orgoliului și ale vanităților personale ce le apără de orice apropiere și orice indiscreție. Când cineva te iubește, asta-i o mare ispravă a ta și te poți considera un favorizat al lui, un învingător al urii și nepăsării curente care ca buruiana stăpânește mai lesne și separă legic între oameni. 

  7) A fi iubit înseamnă imposibilul de a te face înțeles, înseamnă a putea privi într-o singură direcție cu oponentul tău de idei sau concepții. Ideile și concepțiile, părerile, opiniile nu mai au nici o valoare în iubire, sunt tranchilizante și trase pe dreapta și pe linie moartă undeva la o rezervă, și tot ce mai contează e puntea de bucurie care se formează între tine și un om drag îmbrățișat, un curcubeu care îți leagă ochii și plăcerea inimii de omul care te iubește. El face atunci un efort, un lucru imposibil dar care devine posibil, incredibil și sublim. Se lipește de tine în contrariile voastre care deosebesc legic de regulă pe toți oamenii între ei. Toate contrariile poate îndreptățite de logica rece a rațiunii, în dragoste se pulverizează și anulează reciproc și de dragul dragostei doi oameni diferiți altminteri în concepții dar care reușesc să se iubească de dragul dragostei fac un lucru paradoxal și imposibil. Își toarnă ceva de regulă diferit : concepții, opinii diferite din ei unul în altul ca o apă în ulei fierbinte și culmea, nu sar stropi pe aragaz. 

  8) Între cei ce se iubesc, în jurul lor, în aer e un catalizator, e ceva alcalin care topește ca un soare ghețarii indiferenței și distruge mediul acid al nepăsării endemice și curente și asta se numește iubire, care de dragul unui om o vezi că e în aer și își e suficientă sie însăși. "Love is in the air" spune un cântec frumos și atunci orice frumoasă și orice bestie se pot iubi în acest film, în acest aer de iubire unde totul rămâne calm și dulce. Pentru așa minune însă a iubirii care să se însăileze în aer trebuie tu însuți să faci primul efort, în călătoria afară din tine către omul ce-ți place, căci așa cum am spus, nimeni n-are ce face cu el însuși și trebuie să se dăruiască, ăsta-i secretul iubirii și cheia care nu se rupe și nu oxidează niciodată, precum aurul care se simte bine mersi și în acid clorhidric. Când noi iubim, suntem chei de aur puse în acid clorhidric. Din ura și indiferența acidului clorhidric, fiecare ieșim din noi și doar iubirea ne salvează de la dezintegrare într-un mediu ostil de ură și nepăsare. Atomii de aur și de iubire din inima ta nu sunt deranjați de nici un fel de nepăsare sau acid fie el cât de clorhidric. La fel e și iubirea din noi care caută la cineva precum valuri de ocean ce se sparg de stânci și stropi de iubire sar până sus să răcorească cuiburile păsărilor iubite. Când iubim dulce simțim nevoia mai mult să răcorim decât să fim răcoriți. Acest fel de iubire din om care caută mai abitir a se dărui decât a primi, este paroxismul în iubire, forma cea mai emoționantă la care ai ajuns și de care te poți bucura în pace numai după ce ai făcut un om bucuros de prețuirea și dragostea ta, uitând de diferențe de opinie, de concepții și vanități ale tale la care ții, altfel poate îndreptățite dar în dragoste inutile. Când ești îndrăgostit ești în pericol cu toate porțile inimii deschise și fără lacăte de protecție și de siguranță iar armatele beligerante ale vanităților și prejudecăților personale sunt într-un armistițiu fără termen, până când dragostea domină. Armele prejudecăților, fasoanelor, toate sunt puse în cui și armatele se lasă la vatră. Când iubești, chiar și ura endemică din tine se duce în permisie să iubească pe cine i-e drag. Când ești îndrăgostit ești fără armată, fără ură și fără apărare decât razele calde ale ochilor ce te adoră. Sub această dogoare ești la mila destinului și speri ca cel pe care-l dorești să fie tot atât de deschis și să te dorească și prețuiască la fel. Oricum, sentimentul de iubire odată desferecat din inima ta, nu mai poate fi negat și distrus de nimic. Nici chiar de nepăsarea celui pe care uneori îl iubești în zadar. Când iubești pe cineva, zarurile sunt aruncate și orice robinet de moderare se strică. De la tine jetul de iubire, bunătate și prețuire curge maxim și ireversibil către o ființă iubită din care tu ți-ai făcut deja un altar de evlavie și mângâiere sufletească, chiar dacă uneori se întâmplă să nu primești tot atât, chiar dacă Dumnezeu se supără pe iubirea ta lumească pentru care îți va cere socoteală de ce l-ai pus în penumbră și  te-ai dedat la sărutări când știai că Dumnezeu e gelos. Dar tu vrei numai să te dăruiești cu bunătatea, căldura și prețuirea ta pentru omul drag cum i te-ai dărui Lui Dumnezeu, iar de primit ceva în schimb, tragi numai speranțe. În majoritatea cazurilor marile și dramaticele iubiri sunt doar fără speranță. Măcar și așa e plăcut, chiar dacă e dureros, să iubești fără ca să fii știut și iubit. A te dărui din dragoste e o plăcere în sine mai mare decât mândria unei nepăsări și ignorări reciproce din răzbunare și din ambiție. Se poate să iubești pe cineva care nici acum nici în trecut n-a pus mare preț pe lacrimile și tremurul tău de iubire. Dar când după 30 de ani întâlnești să spunem, cum am citit într-un roman de dragoste, un om care nu prea i-a păsat de înflăcărarea ta dar vede că ești neschimbat și la fel îi zâmbești de drag, lacrimile lui de regăsire și căință că nu te-a prețuit la timp te fac și pe tine să plângi de regăsire și de această pace a iubirii regăsite după atâția ani de restrişte în care ai plecat din tine și ai rămas captiv de drag într-un om iubit, fără ca el să știe. Acum când știe, e prea târziu, dar e totuși o formă de împlinire prin regăsire a iubirii : iubirea dramatică ! 

  9) Până la iubirea dramatică, iubirea la timp înseamnă iubire orbească și aruncare în gol fără aripi, înseamnă a ieși din tine fără garanții, a ieși din sarcofagul în care și-aşa n-ai nici un rost singur și a învia în lumina unor ochi ce te adoră. Să vorbim deci despre noi, să ieșim deci din noi, pentru a ne cultiva sămânța rodnică de iubire și de prețuire în inima celui drag. Și din el vor ieși flori, vei vedea cum te privește de floral dintr-o anumită zi când se va îndrăgosti de tine. Și iubirea lui te va înconjura delicat cu iedera ei blândă. Și altceva nu-ți mai trebuie decât dacă faci și tu același lucru : Să primești în tine și să rodești în inima ta dragostea și prețuirea celui drag. Atunci și din tine vor ieși liane înflorate care se vor uni cu cele ale omului iubit. Lianele de dragoste sunt brațele îmbrățișate și piepturile goale lipite de iubire. Păcat că nu avem decât două mâini și încă două mâini ale partenerului drag, singurele liane de dragoste pe care le ai în dotare pentru acest dor de dor, de dragoste și de amestecare numit amor și îmbrățișare. 

  10) Acum nu mai stăm să ne gândim că te vei îmbolnăvi și de prea multă dragoste, ca și de lipsa ei, căci tentația la deliciile din dragoste e mai mare și în mintea ta nu dictează rațiunea ci pofta, ca tentația unui meniu copios când ești copil crud și tânăr și mai ai mult până vei începe să faci cúrele de slăbire și să devii vegetarian convins. În spatele fiecărui vegetarian convins stă un fost gurmand fericit la vremea lui cu viciile și excesele lui alimentare, dar învins și pus cu botul pe labe de rațiune. Rațiunea n-are nimic a face cu plăcerea la timpul ei care e euforie pură insolubilă oricărei rațiuni și oricărui regret. Edith Piaf de aceea a spus că nu regretă nimic, din euforia plăcerilor trăite la timp într-o viață, cea mai mare plăcere trăită vreodată de om fiind plăcerea sorbită din euforia dragostei. 

  11) Adaptarea la orice condiție, ca instinct primar omenesc te face să-ți aduni și găsești fericirea din orice condiție. Incontestabil, nu poți fi fericit numai cu ce găsești în tine. Trebuie să ieși la aer din tine și să împarți din tine tot ce-ți prisosește ca să completezi din altcineva cu ce-ți lipsește. Dragostea e ceva de completare, ceva străin dar dorit, necesar și inedit, ca o marcă rară filatelică pe care o dorești, fără de care clasorul inimii tale ar fi incomplet. 

Dar ce drum lung ai de făcut până la dragoste și până la îmbrățișare ! Trebuie să scoți din tine la dăruit, cum am spus, cele mai frumoase și bogate resurse pe care le ai : bunătate, blândețe, înțelepciune, iertare ab initio știind că un om iubit îți poate greși de șaptezeci de ori câte șapte ; asta este recomandarea maximă a Lui Dumnezeu la iertare : să ierți de șaptezeci de ori câte șapte. Adică de 490 de ori. După care, la revedere, inima se închide obosită ca o floare regina nopții când vin zorii imposibili de suportat de ea într-o zi și în fiecare zi. Dar minune ! Și surpriză maximă ! Iubirea este iertare la infinit. Și de dragul dragostei vei ierta un om iubit de un milion de ori (acesta e infinitul în iubire). În loc să plângă el, vei plânge tu de dragoste, ca de atâtea ori, de prea mare dragoste rănită, înțeleasă sau neînțeleasă.

154) PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI

154) PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI

  1) Deșertul ! Câmpul pustiu bătut de vânt și rostogolind tufele uscate de scaieți ! Locul pârjolit al incendiilor cu case trăsnite arzând sau orașul înghețat și bătut de viscol acoperind sub troiene oameni ai străzii congelați ! Naturii nu-i pasă de noi. Dumnezeu a creat-o ca noi s-o distrugem iar ea să se răzbune. Ruine și dărâmături de cutremur sau de bombardamente de război și fetițe murdare de praf și lacrimi plângând sub ziduri dărâmate cu păpuși rupte în mână ! Copii scheletici ai Africii plini de muște și agonizând de malarie și foame în mizerie ! Deținuți costelivi în lagărele naziste cărați cu vagoane de vite și înghesuiți goi de-a valma în camerele de gazare în urlete și vaiete ! Vetre de sate spălate de inundații, hoituri de vite, porci, cotețe, case și mori plutind pe Siret ! Soldați cu ranița în spate luptând și murind prin mocirle cu ochii scoși de ciori ! Lacrimi de mame de soldați, de soții și de copii ! Pluguri arând pământul unde-au putrezit în gropi comune inimile soldaților ! Maci roșii ieșiți în lanul de grâu din inimile îngropate din pământul arat amestecat cu sângele atâtor necunoscuți ! Acestea sunt realitățile curente normale ce le oferă natura pe pământul făcut cu migală din lut de Dumnezeu. Acesta este spectacolul de o nesecată și constantă intensitate a dramatismului ființei umane de la Facerea Lumii încoace la care Dumnezeu ne oferă locuri în primele rânduri să vizionăm și să pricepem, să fim spectatori și totodată actori și eroi descumpăniți de atâta dramă pe scena teatrului lumii. Pentru aceasta, cântecul "Ce lume frumoasă" al lui Louis Armstrong ar trebui cântat între ghilimele de groază și printre lacrimi sărate de durere.

  2) Să ne bucurăm de sărbători, dar după ce ele se termină să ne îngrozim în fiecare an cum trebuie s-o luăm de la capăt și să vedem, să fim spectatori și bineînțeles actori îngroziți ai atâtor orori și nedreptăți. Cum poți să stai pasiv sau mulțumit cu aceleași rugăciuni stereotipe adresate în egoismul tău efemer și mărunt privind către Cer la Dumnezeu sperând la o fărâmă de protecție adică izbăvire și apărare din iadul lumii acesteia cât și al celeilalte și să nu constați cât de umilitor este ca ființă umană să realizezi cât neajuns ne costă viața cu care ne-am pomenit și pricopsit de la Tatăl nostru din Cer cu lumea în care ne-a însăilat Dumnezeu în care atât de puțin senin de oameni și lucruri frumoase în jurul nostru ne încântă ochii pe când atâta otravă trebuie să înghițim de urgii și oameni spurcați, creaturi ale Lui Dumnezeu, de care i-e rușine însuși cuvântului "om" în dicționar a-i numi aparținând speciei inteligente ? Care-a fost motivația creatoare a Lui Dumnezeu și studiul Său de impact ulterior emoțional asupra noastră înainte să creeze Lumea, când în fiecare an, într-o viață de om atât de puține lacrimi dulci de fericire ne curg pe obraji și atâtea albii de lacrimi sărate ne fac riduri pe obraji fiind unii pentru alții atât victime cât și călăi, dându-ne în cap cu rândul ?! Atâția oameni cu umeri și spate libere nedemne de îmbrățișat sunt sub soare dar atât de puțini cu spatele și umerii liberi merită îmbrățișați și pe care putem ori avem șansa a-i îmbrățișa și putem plânge pe umerii lor și ei pe-ai noștri de drag...! Atâtea îmbrățișări și sărutări de drag ratăm, atâtea îmbrățișări se pierd sau nu se mai dau, atâtea sărutări se pierd sau nu se mai dau, atâtea mângâieri sunt lipsă și se transformă în schimb în înțepături de ură și dispreț ! Iubirea și bunătatea, îmbrățișările și sărutările sunt în penurie în viața omului și foarte greu accesibile. Ele stau ca o apă vie foarte puțină dar neprețuită în fundul paharului vieții omului. Pe când ura și disprețul sunt ca uleiul ridicate cu ghiotura deasupra puținei ape a bunătăților sufletești ale unui om. De aici, din acest ulei otrăvit al răutății care umple doldora inimile inutile și de piatră ale oamenilor împietriți și răi din născare, curge ura și disprețul din fiecare om rău, ca niște afluenți cu apă neagră și otrăvită ce se varsă în marele râu al urii și disprețului general care se varsă și el în marea amară și în oceanul otrăvit al urii sau disprețului de tot ce nu ești TU. Definiția iubirii este să prețuiești până la ultima consecință tot ce NU ești TU. Total opus stării normale a omului care ești ca și perfectă copie biologică a regnului animal unde politica normală a sălbăticiunii este a urii, a mârâielii, a colților arătați. Potrivit regnului animal e normal să urăști și disprețuiești tot ce nu ești TU, dar iubirea e-o stare umană prin excelență ce neagă această conduită bestială a urii. Iubirea e o consecință a bunătății și inteligenței evoluate a unui om, ea nu se găsește liberă și berechet în natură în regnul animal ca ura și derivatele ei bestiale care umplu hoitul surogatului de inimă al fiecărei bestii umane ; iubirea e produs de rafinare strict omenesc ; și e construită cu migală de inimi îndelung evoluate și cizelate în bunătate, blândețe și candoare. Iubirea nu-i naturală și instantanee ca ura și disprețul așa cum și câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie iar pisicile se scuipă, ci e o stare construită cu bogăția și resursele rafinate ale inimii, de unde se știe că doar cei cu inimă pot iubi, iar ceilalți fără inimă nu sunt nici oameni, nici animale, nu pot în veci iubi, iar acest stigmat al lor este definitiv și iremediabil, căci cei împietriți în ură și răutate bestială sunt numai niște pozne ale firii și accidente ale naturii și evoluției speciei umane care au potopit și spurcatt lumea cu răul lor. Ura și răutatea ca stare naturală și lait motiv și argument exclusiv s-a născut în capul celor numiți bestii umane care ne înconjoară la greu cu îngăduința Lui Dumnezeu care-i iubește pe toți. Din această adunare otrăvită de humanoizi ai speciei umane numiți cei răi și bestiali, purtători ilegali de creier și inimă inutile, din mijlocul lor au apărut în lume ca un nor radioactiv al unui accident nuclear sentimentele negre ale acestor bestii cu chip de om, din capul cărora au dospit și ieșit toate neînțelegerile oamenilor, toate conflictele, războaiele, ororile și crimele omenirii, răul molipsitor din noi, sub ochii omniprezenți ai Lui Dumnezeu care ne redă libertatea să facem ce vrem, să ne rupem gâtul, să pierim pe limba noastră, să ne dăm unul altuia în cap cu rândul după cât vrem și cum vrem, prin ceea ce numește liberul nostru arbitru !

  3) Cei puțini rămași la număr în această lume pe care-i putem prețui, cei care se aseamănă cu noi, cei care ne îndrăgesc și ne iubesc oricum, oricând și garantat, apropiații noștri, iubiții noștri, oamenii simpatizați, oamenii de calitate și de soi pe care îi apreciem ca pe un fenomen plăcut natural, oamenii dragi de lângă noi, ai familiei noastre, trebuie într-o zi să le suporți penuria și pierderea în această lume. Pentru că ei, oamenii dragi nu cresc singuri pe suprafața acestei lumi și ușor ca buruienile, ci au nevoie de îngrijirea inimii tale ca legumele din grădină ce sunt atât de sensibile și doar cu îngrijirea și preocuparea cultivatorului cresc. De iubirea noastră dăruită au nevoie cei dragi nouă. Dar colac peste pupăză, există lege divină care decretează că dragii noștri ne pot iubi și îi putem iubi la rându-ne PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI. Doar atât. Așa ceva e peste puterile noastre de înțelegere sau acceptare iar în ziua când a suflat duh de viață peste lutul din care i-a făcut pe oameni, Dumnezeu nu a luat în calcul efectul advers al tragediei umane cu care s-a ales omenirea de pe urma experimentului creaționist divin. Sesizând acest inconvenient, Dumnezeu a creat Raiul. Orice locatar al Raiului, întâi e smuls cu forța din brațele cuiva drag care îl dorea până la lacrimi să nu-i moară ! Raiul e un loc de exil al ființelor iubite și furate nouă. Din acest motiv, Raiul își întemeiază fericirea pe tristețea insultată a rudelor îndoliate de răpirea pentru industria Raiului a celor răposați. Dacă suntem triști că pierdem pe cei dragi, atunci Raiul unde se duc e un loc indezirabil. Cum poți să te vezi în Rai liniștit și cu o floare la ureche când știi că alți oameni dragi ție pe care îi vei părăsi vor plânge după tine, cel pripășit în Rai pe vecie ? Pentru sensul frumos al Raiului numai un doliu vesel ar avea sens. Altfel, pentru doliul trist și funebru care se poartă oficial, într-o clipă de nebunie și durere când constați că prețul pentru Rai e moartea subită a celor dragi și prețuiți inimii tale, ai putea avea adrenalina și ambiția să pui dinamită Raiului ca să termini odată pentru totdeauna cu lagărul fericirii veșnice unde sunt trimiși toți cei smulși de moarte din brațele celor iubiți.

  4) Făcând alergie la această lege divină că totul e valabil până la pragul morții dincolo de care se separă și dezintegrează tot, nu poți să le reziști dispariției celor dragi odată ce-ți mor, nu poți să-i ții de haine și să-i tragi să nu mai moară, măcar de știi c-or ajunge în Rai. Orice locatar al Raiului este de fapt rupt brutal cu prețul morții, din brațele cuiva ce-l mai voia pe pământ încă un an, o zi sau un minut alături. Nu mai poți trăi în continuare văduvit de iubirea celor dragi, cum nu poți trăi uitat pe un câmp cu picioarele tăiate de tren, măcar că știi că vei nimeri într-un centru spa de recuperare și tratament numit Rai, luat cu ambulanța de oamenii Lui Dumnezeu și trimis pe viață acolo, condamnat la fericire veșnică.

  5) Nu cred că știe cineva ce înseamnă veșnicia și nici fericirea veșnică ce efecte adverse poate avea asupra psihicului tău, măcar că trăiești sub formă de suflet imaterial hălăduind și vagabondând la infinit în Rai pe o câmpie unde picioarele ți se încleiază de la călcatul pe câmpii unde curge atâta lapte și miere a fericirii paradisiace pe care pășești zglobiu și exuberant. Adică rămâi înțepenit și etern captiv în Rai condamnat la atâta obligatorie fericire paradisiacă, disperând de depresie și angoasă când vezi că nu se mai termină fericirea ta veșnică și nu mai mori și nu te mai termini și ești frate cu însăși lumina și pe pământ ți-au rămas atâția îndoliați care nu mai pot trăi normal și liniștiți cu doliul tău. Iată de ce nici Raiul nu mai pare o soluție pentru concediul tău definitiv numit mântuire de pe lumea cealaltă, când știi că riști astfel mântuit, fericirea ta paradisiacă să calce pe sufletul distrus de doliu al celor ce te plâng. Chiar de nu te-ar plânge nimeni, într-o zi din cele eterne o să te plictisești de atâta lumină, de atâta fericire, de atâta neterminare, fiindu-ți rușine de toate stelele care vor muri dar tu NU, căci în Rai ești viețaş și le vei rezista tuturor stelelor privindu-le cum mor pe capete și făcându-le sâc mândru de veșnicia ta, gestul obscen cu degetul mijlociu în sus.

  6) Vei rezista stelelor și galaxiilor în Rai, tu în calitate de suflet vagabond prin cosmos, un abur neverosimil emanat de o fostă adunătură de cărnuri și oase întâmplătoare, efemere și temporare, generată de actul efemer al evoluției speciilor că ai apărut la lumina zilei și ai depins de probabilitatea că părinții tăi s-au întâlnit și au făcut sex ! Din acest act sexual întâmplător a început geneza veșniciei, romanțată atât de frumos și documentat în cărțile sfinte adorate de tine, pline cu descrieri mirobolante despre aventura ta viitoare stelară transcendentală în calitate de suflet părtaș cu însăși Divinitatea, căci ăsta e scopul și crezul în care dependent crezi : Sfințirea ! Mântuirea ! Să te amesteci în părtăşie și osmoză cu divinitatea, undeva în cer, nu știi unde, dar nu contează pentru tine, atâta vreme cât ești dependent pe viață de acest purtător cosmic de grijă numit Dumnezeu. Această ambiție a omului la rezistare dincolo de limitele naturalului sub o formă de spirit numit suflet ahtiat și drogat cu dorința atemporală și supratemporală de a rezista timpului și veșniciei cu orice preț după moarte, e toată dulceața și imboldul inimii credinciosului și toată îmbărbătarea sa, e religia explicată logic în toată esența ei nudă și fără farduri de interpretare teologală.

  7) Oricum, cu Rai sau fără Rai, bucăți întregi de carne se desprind din tine odată cu pierderea celor dragi pe care i-ai trage de mâini și de picioare afară din groapă și din Rai ca să-i mai ai, compromițându-le veșnicia. Nu contează ! Mai vrei să-i mai ai alături cu orice preț ! Dispariția celor dragi făcuți pachet pentru Rai în cheia iubirii divine, e o nedreptate și o insultă monumentală atât pentru morți cât și pentru îndoliați, în cheia iubirii umane. Dumnezeu, inexplicabil cum nu i-a păsat de iubirea umană când ne-a făcut din lut, și ne-a condamnat să ne supunem numai legii iubirii divine care spune că trebuie să ne iubim musai numai până când moartea ne va despărți. E de neînțeles această condiție divină și această opreliște a iubirii pusă de Dumnezeu pe capul oamenilor. De ce să-mi iubesc o dulceață de om numai până când moartea mă va despărți de el ? Eu vreau să-l iubesc veșnic iar moartea să nu mai fie o barieră artificială corespunzătoare unui ordin divin crud și inexorabil al limitelor iubirii dintre oameni. În cheia iubirii divine moartea există și face extincție și genocid tuturor iubirilor. În cheia umană a iubirii moartea nu poate opri un fenomen al iubirii ireversibil și infinit care sfințește inima unui om de drag de alt om iubit. De aceea, este de neînțeles cum creatorul universului și al tuturor lucrurilor bune pune barieră și limită iubirii oamenilor prin acest accident stupid al morții sine qua non. Dumnezeu nu poate înțelege cum nu ne putem lipsi nici în moarte de iubirea oamenilor dragi. Deși ar trebui să ne înțeleagă pentru că este atoateînțelegător. Dumnezeu știe dar tace și nu ne răspunde iar pentru asta nu putem să-L iertăm de ce nu ne spune UNDE sunt și unde se duc îmbrățișările celor dragi și iubirea dragă pentru ei când murim ? Și de ce trebuie să murim când iubirea ne-a sfințit trupurile și sufletele încât simțim că de dragul ei și-al unui om drag este imposibil să mai murim vreodată ?! Ok ! Murim și moartea ne desparte de un om drag și de iubirea pentru el, conform ordinului divin. Dar atunci poate oare iubirea pentru Dumnezeu să înlocuiască și suplinească iubirea noastră ucisă de moarte pentru oamenii dragi ? Nu ! Dovada este că plângem nemângâiați de nimic după morții noștri dragi (chemați la Dumnezeu) astfel încât iubirea divină o simpatizăm dar ea devine facultativă și vine la rând ca opțiune și importanță după iubirea umană care ne e mai aproape de piele și mai aproape de lacrimi. Există îmbrățișări ale celor ce i-am iubit, ucise și pierdute de această lege amară a despărțirii, există priviri de drag și de dragoste pentru noi pierdute în adâncul unor ochi inexpresivi și înghețați de moarte în sicriu. Pentru ca să se ducă în Rai, acei ochi dragi ție au plătit înghețând în sicriu și nu te mai văd, nu te mai știu cât de aproape ești și verși lacrimi pe scândura cernită a sicriului ori ani de-a rândul pe marginea mormântului inutil și îmburuienit ce ți-a furat iubirea sub ochii și autoritatea Lui Dumnezeu. Toate mormintele sunt penitenciare ale iubirii și ai o ură funciară pentru ele, pentru lugubrul lor funest și inamic vieții și motivației ei, iubirea. Viața și mormântul relevă un contrast ireconciliabil și de neînțeles între intenția divină bună a Lui Dumnezeu asupra oamenilor și rezultatul acțiunii divine ultime asupra omului, care-i aduce inevitabilul eșec prin curmarea vieții, implicit a iubirii, prin catastrofa morții. Iată ce realități cutremurătoare a creat Dumnezeu odată cu Facerea Lumii și ce efecte adverse dă omului tratamentul cu viață suflat ca duh sfânt peste noi de Tatăl nostru din Cer care într-o zi s-a gândit să nu stea cuminte ci să facă pentru noi o lume funestă cu orice preț. Cu prețul ca în loc s-o populeze cu nemuritori ca Dânsul, a umplut-o cu morminte, individuale sau comune, ca viața și totul să devină constant și legic dramatic pentru noi, robii Lui Dumnezeu.

  8) Cum au putut muri acei ochi ai unui om drag, cum au putut îngheța și cum ai putut dispărea din adâncul lor drag de nu te mai văd ? Ochii unui om iubit, adâncul privirilor lor drag ție există într-o lume pierdută, mai bună și de vis, ca material de lucru pentru Dumnezeu doar de s-o gândi să facă ALTĂ lume mai bună, după visul și simțirea ta incitată la visuri de dragoste și de pace, după atâtea lacrimi și suferințe de lipsă a împlinirii acestor visuri. Orice ochi dragi ție există în acea lume mai bună de sub pleoapele tale și de sub pielițele inimii tale care acoperă ostenelile ei vii de îmbrățișări care nu s-au dat niciodată, care n-au amintire și nici speranță, care te dor la mare distanță de trupul și sufletul tău. Te dor multe lucruri din afara ta și la atâta distanță de tine ! Te dor atât de tare morții tăi, trecuți și mai ales iminenți, viitori. Te dor norii de pe cer care trec necontenit nepăsându-le de tine și de terminarea ta. Și luna, da ! Te doare atât de mare pe cer mușcată de nori și iar refăcându-se după ce ei trec. Te dor frunzele care cad și sunt măturate în parc după ce vara te-au răcorit stând pe o bancă la umbra lor (cum spunea frumos dl Doru Braia). Pe orbi îi dor lumina, pe ologi încă îi mai dor piciorul lipsă, pe surzi auzul și pe muți glasul. Pe bețivi îi dor realmente toate sticlele de vin nebăute și pe bărbați toate femeile frumoase pe lângă care trec și-or trece în veci neoprite. Unde sunt atâtea lucruri frumoase care nu s-au mai întâmplat pentru noi și pentru sufletul nostru ars de setea de ele, suflet care ni se sufocă în schimb sub noianul atâtor lucruri urâte care ne înconjoară și ne scârbesc, ne rănesc și sunt din belșug ?

  9) Totuși nu trebuie să disperăm că ne-am ales ca și consecință și efecte adverse ale experimentului Lui Dumnezeu de a inventa lumea și viața, cu atâtea lucruri rele și cutremurătoare. Ar trebui să mulțumim Lui Dumnezeu, cuiva, universului sau întâmplării aleatoare care ne-a scos pe fiecare din neant la suprafața acestei lumi în care se petrec atâtea lucruri rele dar totuși, noi cei de față am avut o unică șansă să ne bucurăm evitând printr-un noroc tragedii și grozăvii pe care alți semeni ai noștri sărmani le-au trăit din plin. Noi, cei fericiți că nu am trăit atâtea orori ca alții ar trebui să ne pipăim obrajii și să fim fericiți că avem obrajii lini și nu dăm pe ei de albii adânci de lacrimi secate și nu am avut neșansa să ne ștergem de lacrimile atâtor lucruri dureroase și rele, și nu am fost bătuți cu paturi de pușcă în cap de soldați năvăliți în orașul nostru cu tancuri și mitraliere, și nu am fost schingiuiți sau violați de soldați barbari și nespălați. Alți semeni ai noștri au avut din plin și-or mai avea parte de asemenea tratamente barbare în frumoasa lume inventată de Dumnezeu și scoasă la lumină cu orice preț de ambiția creatoare a Lui Dumnezeu din hăurile neantului.

  10) Să mulțumim Lui Dumnezeu totuși pentru cele câteva lucruri bune și memorabile ce ne-au făcut niște fericiți pe unii dintre noi care repet, suntem mai fericiți și mai puțin triști decât alții care n-au avut norocul nostru, au fost etern amărâți, sunt și-or mai fi sub ochii îngerilor păzitori parașutați de Dumnezeu pe pământ să aibă grijă de fiecare om și când colo, unii îngeri păzitori ai noștri, în loc să aibă grijă de oamenii arondați lor, ei joacă bâza, barbut sau şeptică de murim cu zile toți într-o zi în tot felul de tragedii, drame și orori.

  11) Cu banii de drum dați lor de Dumnezeu pentru noi, cu indemnizația de îngrijire și pază pentru oameni, mulți îngeri păzitori ai noștri joacă la păcănele, beau și se distrează astfel că e explicabil cum rămân atâția oameni singuri, amărâți, nenorociți și fără de îngeri păzitori, cum atâția copii mor de cancer, de foame sau uitați prin orfelinate. Oricum am fi, mai mult sau mai puțin nefericiți, cuvântul de ordine e NEFERICIREA sau variante ale ei pe aceeași temă. Trăim numai și numai suspendați de câteva ponderate fericiri, câteva ponderate plăceri, puține bucurii personale, puține dar definitorii și memorabile. În rest, un infinit de supărare, mâhnire, necaz și durere recunoscută sau uitată și calmată în euforia morfinei pentru canceroşi, a alcoolului pentru bețivi, a drogurilor pentru drogați sau somnului pentru leneși. În viață ne țin în echilibru doar câteva devize de calitate, câteva diete și conduite sănătoase ca ultim tratament sănătos al desfrâului, patimilor și viciilor noastre de-o viață. Nu de ambiție ne pocăim de la o viață necumpătată ci de nevoie că nu mai avem timp și putere pentru desfrâu. Convertiți la cumințenie și cumpătare morală și trupească, ne mai încălzesc inimile răcite de vechile patimi, doar câteva amintiri de fericiri definitorii pentru noi, dospind acolo uitate în discreția cuminte a sufletului nostru. Iată, prima dragoste și primul sărut, chiar dacă copilărești, dar ale noastre trăite de noi în trecut, prima familie, a doua sau a treia, cu primul om drag, al doilea sau al treilea, cu primul copil, al doilea sau al treilea și plutonul se încheie pentru inima noastră obosită, cu ultimul om drag a cărui apropiere e totul pentru noi și ne e frică și oroare că-l pierdem într-o zi când moartea ne va despărți.

  12) Trăim numai cu frica să nu pierdem și ultimul om drag, după ce am pierdut alți oameni dragi și puține întâmplări fericite prin care am trecut, dar enorm de multe întâmplări fericite pe care le-am ratat și atâtea bucurii de care n-am plâns, și câțiva oameni dragi iubiți care s-au dus și atâția oameni ce ne-ar fi putut plăcea dar nu i-am cunoscut niciodată să le îmbrățișăm cu drag și dor umerii. Obosiți de atâta căutare, de frica de-a nu cădea din prea înalt, singuri și cuminți ne tundem aripile și în loc de zbor băgăm în linia lor venoasă a aripilor branule de ucis orice zbor și orice dor care se înalță mai sus de acoperișul casei noastre sau de tavan dacă stai la bloc la etaje inferioare.

  13) Ne e dor nu numai de lucrurile plăcute întâmplate dar și de cele neîntâmplate, pierdute pentru noi definitiv în neantul lor aleatoriu de nu am mai trecut vreodată prin calea lor. Ne e dor nu numai de cântecele preferate cunoscute, dar și de cele niciodată auzite. Ne e dor de simfoniile terminate dar și de cele neterminate. Ne e dor de minunile trăite dar și de cele netrăite. Ne e dor nu numai de oamenii cunoscuți ci evident și de cei necunoscuți și care ne-ar fi putut fermeca dar nu i-am întâlnit niciodată. Ne e dor de povești de dragoste întâmplate, dar și neîntâmplate, de oameni iubiți dar și deziubiți, adică pierduți pentru iubire. Ne e dor de romane de dragoste scrise dar și nescrise, de culori văzute și cunoscute dar și nevăzute și necunoscute.

  14) Sunt povești de dragoste la fel de frumoase ca cele clasice, dar nu sunt cunoscute pentru că nu sunt scrise sau trăite. Sunt atâtea povești de dragoste mai frumoase decât cele clasice scrise, dar nu sunt scrise sau sunt tăinuite. Sunt atâtea scrisori de dragoste memorabile scrise dar sunt și atâtea scrisori de dragoste nescrise și care au murit neștiute în adâncuri de inimi și în priviri înlăcrimate de dor neștiut. Au fost atâția scriitori și artiști care s-au priceput cum să cânte și să stârnească în inimi dragostea și să cânte fericirea lor și a celor iubiți ! Au fost ei suficienți ? Orice-ai spune despre talentul lor, ceva îți spune că ei nu te reprezintă ; că povestea ta de viață, că povestea ta de dragoste e mult mai frumoasă, nu atât pentru că poate e trăită și consumată sau în curs de consumare dar poate pentru că e încă netrăită sau ratată rămânând o eternă căutare a ta, un etern vis irealizabil.

  15) Mai caută cineva vreo poveste de dragoste pe care s-o trăiască cu emoție, cu fluturi în stomac și cu inima în gât ? Are vreun sens să îmbătrânești și să uiți ori să nu-ți mai poți permite asemenea bijuterii de emoții ale inimii ? Cum totul îmbătrânește în afară de inimă, eu nu știu cum oamenii pot închide prăvălia iubirii și a emoțiilor ei extreme sub scuza ori rușinea îmbătrânirii ca pretext. Mai dorește cineva să scrie o scrisoare de dragoste care n-a mai fost niciodată scrisă și care să fie operă de artă și poate să le detroneze pe toate celelalte clasice ? Mai au dreptul Romeo și Julieta, Tristan și Isolda ori Adam și Eva să stea în clasamentul poveștilor de dragoste celor mai frumoase și inamovibile ? Pentru cine să mai scrii o scrisoare de dragoste scoasă din lumea celor niciodată scrise și a lucrurilor fericite niciodată întâmplate ? Va fi inutil să scrii o scrisoare de dragoste unui om. Îndată ce pe firele ei de păianjen va ajunge la tine acel om, el te va răpi. Și vei fi al lui. Vei fi o proprietate. Nu asta ai vrut ?

16) Nu poți să scrii o scrisoare de dragoste unui om. Îndată ce azi crezi că el este un aer pe care aripile tale pot pluti, mâine vezi că nu mai este sau n-a fost niciodată. Trebuie să scrii o scrisoare de dragoste adresată nimicului sau munților, apelor, cerului. Abia așa indirect, țintind în munți, în ape și în cer, comparându-le cu un om drag, va înțelege el cât îl iubești și nu dacă i-o spui direct în față. Căci orice aparență oricât de directă în primă instanță nu pare credibilă. De aceea toți oamenii devin memorabili pentru tine abia când dispar și este prea târziu și inutil pentru orice comunicare cu ei. Orice om care a murit are în inimă un bulgăre de aur de iubire nedat cuiva întreg. Cimitirul este plin de povești de iubire neîntâmplate și de inimi ce mai continuă să bată în pământ de iubire neștiute. Este incredibil de dureros când constați că nu să iubești tu fără speranță este mai dramatic. Ci să afli ce nu știai, anume că există sau pot exista oameni care te-au iubit până la lacrimi și n-au îndrăznit să-ți spună din motivele lor și tu n-ai știut de ei. N-ai putea rezista să citești scrisori de dragoste scrise, apoi rupte, de oameni ce s-au complexat timizi iubindu-te în zadar în taină neștiuți.

  17) Oamenii nu pot fi deranjați de scrisori de dragoste. În cel mai fericit caz, spunându-le tot ce simți pentru ei, majoritatea vor trece mai departe iar unii vor începe să râdă sau unii chiar să te iubească, să te răpească singurătății tale cuminți și să te molipsească și personalizeze, să te asedieze cu dragostea lor. Din cauza asta, schimbând statutul din om singur și îmbolnăvit de iubire neîmpărtăşită cu care erai obișnuit ca un hipertensiv cu tensiunea sa mare, în om înțeles și iubit, poți suferi și mai mult, te poți îneca cu propria fericire ce-ți vine de la un om care te înțelege și te iubește, cum se poate îneca o focă ademenită de pești dulci sub ghețurile Arcticii, fără copcă de respirat. Uneori te obișnuiești atât de mult cu singurătatea și neiubirea încât când întâlnești un prilej real de dragoste și fericire, frica pune stăpânire pe oasele tale și dai înapoi învins de atâtea prejudecăți, descumpănit ca un măgar care se simțea mai în elementul lui cu o desagă de suferință în spate.

  18) E frumos să fii fericit din dragoste. Această fericire e progresivă. Căci îndată ce trăiești orice fericire, vine momentul următor de progres în dorință și vis și plăcere și îți dorești și mai mult decât acea fericire și plăcere. După o îmbrățișare îți dorești un sărut. După un sărut îți dorești două, apoi trei. A face dragoste e când duci numărătoarea acestor sărutări, dezmierdări și îmbrățișări la infinit printr-o sete și o poftă ce nu mai rezistă decât să tindă la acest infinit. Și nu poți stinge complet acea sete și acea poftă care rămân mare parte doar visuri pentru că până la infinit trebuie să te oprești și să ponderezi plăcerea doar la anumite posibilități și limite pământești, circumstanțiale ; care sunt oricum plăcute prin limita lor și sorb în ele ca un burete restul de infinit de plăcere inaccesibil. De aceea, într-un sărut sau îmbrățișare, fie de despărțire, fie de regăsire poți condensa un întreg infinit de plăcere și dor de omul cel drag.

  19) Dacă ai putea să faci dragoste cu cineva ca florile cu mirosul și polenul, ca valurile cu stâncile îmbrățișate de talazuri de iubire, ca aripile de albatros cu aerul pe care aceștia plutesc săptămâni și dorm uneori în zbor, ai putea atinge acel infinit de poftă și plăcere de iubire. Dar nu ești decât un trup limitat la biologie și la sănătatea ei și supus conveniențelor sociale, iar în această postură ai armele doar unui trup limitat la simțurile și dorințele lui carnale și sufletești, și un om iubit în față sau dimpotrivă, la mare depărtare de tine, la fel de îndrăgostit ca tine sau nu. Cum poți încheia sau celebra apogeul și împlinirea supremă a unui vis de dragoste atunci când îmbrățișezi și săruți cu dor un om drag ? Dar cum poți să treci peste nevoia de această celebrare de dragoste pentru un om atunci când nu-l poți îmbrățișa și mâinile tale, gândurile tale strâng lipsa lui în brațele crispate ? Dumnezeu nu a scris în Biblie învățături despre cum să se descurce omul în aceste situații de inimă amară și de amor nebun și atunci omul caută să se descurce cum poate. A face dragoste cu un om iubit e momentul de eflorescență al acestui amor. Vorbind în termeni prozaici, trebuie să faci dragoste cu un om dorit întru împlinirea acestei febrile pofte. Dar vai ! Pofta împlinită implică distructiv în ea o oprire, o curmare de zbor, o întrerupere de plăcere și de dor. Pofta împlinită de dor de iubire e un avantaj de moment care se pierde ușor. Și lasă în urma sa amintiri cu și mai mare dor. Pofta și dorința neîmplinită, de multe ori sunt mai dulci și sănătoase decât împlinirea în fapt al visului unei iubiri. DORINȚA numai te face uneori mai fericit, cum spunea Eminescu, iar împlinirea ei aievea o pune în pericol din start. Căci o mare iubire trăită e un metal șlefuit, lăsat sub soare și ploi : îndată ruginește. Aurul care nu ruginește e pentru lumea cealaltă, de vis. Să fim bine înțeleși : Pentru lumea noastră se acceptă și bijuteriile de tinichea pentru noi muritorii. Dar dacă sunt din inimă sunt mai dulci și frumoase căci sunt umane). Totuși, fericirea oxidează.  Căci dorința de fericire a unui vis de iubire e asimptotică și nu te poți sătura și alipi de ea la infinit. Tinzi la acel infinit dar nu-l poți atinge. De aceea nici nu te saturi vreodată de iubire. Căci această curbă asimptotică de pasiune și fericire e peste puterile tale omenești de rezistență ; de aceea, când crezi că ești cel mai fericit din dragoste, când vei ajunge pe cele mai înalte culmi de iubire și pasiune vine buruiana sațului și plictisului, a prejudecăților, a prozaismului și monotoniei și-ți îmburuieneşte pajiștile iubirii pe care alergai atât de fericit alături de cel drag. Nu pot să înțeleg cum din amor bărbații și femeile iubindu-se, ajung să facă imprudența să se căsătorească riscând ceea ce se și întâmplă prevalent, ca după trei luni sau trei ani, pasiunea lor și dragostea lor să se sleiască sau să se transforme în altceva, o caricatură a intensității unui foc de demult. Să te desparți din senin după o mare dragoste, mărturisită, trăită sau doar de vis, poate e mai dulce și benefic pentru miezul acela de amor care va rezista în taină la fel de puternic și autentic în întunericul și căldura inimii tale peste ani. Întâlnind din întâmplare o veche iubire, o veche pasiune, un vechi amor ce nu a mers, previi ulterioare sleiri ale iubirii și fireştile divorțuri și separări și poți avea surpriza să vezi că la fel te topești de dragul unor ochi iubiți demult, iar dovada sunt lacrimile care te vor podidi imediat și dorința reflexă de îmbrățișare, de contopire. E dulce să te desparți așa prostește subit din dragoste, e inevitabil pentru ca dragostea să rămână eternă și pură ! Cea mai proastă alegere au făcut oamenii care se iubesc, alegând să trăiască împreună. Știu că e inevitabil așa ceva, să vrei să trăiești cu un om drag și să împarți totul, dar e foarte dureros să se stingă iubirea și pasiunea dintâi sub monotonia și plictiseala ce vor veni să ucidă și să despartă îndrăgostiții și să-i transforme în oameni care s-au răcit, care țipă unul la altul și care ajung să se facă de ocară. Mai puțin dureros e să nu-ți meargă o iubire și să moară subit așa tânără și frumoasă în trecut, decât să fie asasinată de atâția ani ucigători de dragoste. Mâncând îndelung și prea copios o mâncare delicioasă, la un moment dat îți va cădea greu la stomac și vei suferi din plăcere de gurmand, din prea multă și intensă plăcere, adeverind că nici un exces nu-i bun în viața unui om. Nici excesul de fericire și iubire nu-i bun și nici excesul de nefericire.

  20) Nu poți ști ce să-ți dorești mai intens în viață : să atingi fericirea și dragostea de care te vei îmbolnăvi sau să trăiești în dorul, în amărăciunea și suferința din dragoste care măcar e liniară și constantă și cu care ești învățat de-o viață ca un hipertensiv cu tensiunea lui. Și totuși, nu putem renunța la Rai și la dragostea aducătoare a unei intense dar scurte fericiri pentru care vei plăti același preț, întâlnindu-te la final și făcând front comun în același spital de inimă albastră cu cei ce n-au fost iubiți niciodată. Dacă știi că ai fost iubit și cineva s-a mângâiat de imaginea ta dragă și de bucuria de-a te ști mereu, mai greu e să-l pierzi pe acel cineva din dragoste decât să nu-l fi știut niciodată. Dar ceva ne mână la dragoste și fericirea ei, ca pe lupi mirosul de stână. Și de-am fi cuminți și am renunța și n-am spune în mijlocul ororilor și mizeriilor vieții ce frumos e în noi, când râdem sau plângem de dragoste, o lume frumoasă ar pieri și ar intra inutil în pământ, neștiută, odată cu noi. În fapt iubind și râzând sau plângând de dragoste și scriind despre asta, nu facem decât să ne scriem prognosticul psihiatric și medical de pe fișa viitoare de viitor bolnav în spital, de nervi sau de tensiune. Dar nu putem rezista tentației Raiului, nici a frumosului îmbolnăvirii din dragoste. După ce ai scris o scrisoare de dragoste, o sută de scrisori de dragoste adresate cuiva sau nimănui, doar din nevoia de a-ți goli hangarele de aripi în întuneric fără de zbor, te simți eliberat de zborul din inima ta neconsumat. Spunând cuiva că l-ai iubit, că îl iubești, vorbind de dragoste iar nu tăcând, nu mai poți muri cu adevărat, ești insolubil morții căci tu vei muri dar vei trăi în continuare undeva în niște sânge pulsând prin inimi ce le-ai știut sau nu vreodată și vor plânge de dorul tău precum și tu vei plânge de dorul oamenilor dragi ție.

  21) Dorul este depoul unde se retrag toate locomotivele inimii tale ce-au iubit. Lacrimile de dor sunt hangarele unde se închid toate avioanele ce au zburat prin cerurile iubirii tale. Înăuntrul hangarelor, în liniștea lor, aripile întinse în bezna hangarului, fără zbor sunt întinse inutil și n-au nici o noimă. Doar dorul de iubire, de zborul ei, de cei dragi și iubiți care sunt niște piloți scontați pentru aripile iubirii tale, doar scrisorile de dragoste scrise sau nescrise din noi pentru cei dragi ne fac să avem o valoare în inimile lor, în ochii lor și în proprii noștri ochi. Și chiar dacă rămâi singur sau vei rămâne căci moartea te va despărți, iubirea de cineva drag, dulcea amintire și amorul de el sunt ca niște aripi întinse fără zbor în hangar care ar fi o grămadă de fiare fără amintirea iubirii piloților ce le-au făcut să zboare. Piloții sunt oamenii tăi dragi ce au dat un rost aripilor tale și ți-au alimentat Amazonul de lacrimi ascunse în tine. De aceea când un om drag te privește în ochi și te întreabă de ce plângi, din lacrimile tale va înțelege că nu poți rezista că după ce ți-a fost zbor pentru aripile tale de iubire întinse pe vântul lui, într-o zi moartea și hangarul vă vor despărți și Amazonul de lacrimi va inunda totul în jur !

153) CLOUDUL LUI DUMNEZEU

153) CLOUDUL LUI DUMNEZEU

  1) Oamenii au frumuseți. Au și răutăți dar și frumuseți incontestabile. Frumusețile din oameni sunt în sufletul lor, cât și cele pe care le fac oamenii cu suflet frumos în jurul lor pe fața pământului. Câte frumuseți fac oamenii și câte lucruri mărețe și memorabile ! De-ar face toți oamenii așa ar fi Raiul pe pământ. De aceea iubește Dumnezeu oamenii buni și frumoși și care fac bine. Pentru că-i bucură ochiul avid după frumusețe și bine. E tot ce Lui Dumnezeu îi place la creaturile Lui și cum credeți că Dumnezeu făcea o lume și nu se gândea știind că va fi muritoare, ca să recupereze și salveze în muzeul frumuseților creaturilor Sale într-un cloud toate minunățiile oamenilor care-au fost și vor fi vreodată ? Chit că oamenii se termină și sunt muritori dar toate lucrurile frumoase pe care le-au făcut oamenii și le-or face  vreodată, tot ce este minunat în ei și pe placul și pofta Lui Dumnezeu, El le salvează garantat în Cloudul Lui din cealaltă lume.

  2) Dacă cineva crede că alegând Dumnezeu să trăiască veșnic și că acolo în veșnicia Lui nu s-a gândit și cum să se chivernisească pentru a nu se plictisi și pentru a se relaxa și bucura cu ceva, vă înșelați. Nu poți fi veșnic și nu poți fi Dumnezeu și să nu înnebunești de urât dacă toată ziua trebuie să privești în neștire numai galaxii și găuri negre și nimic altceva. De aceea a creat Dumnezeu oamenii, împrumutându-le din frumusețea și sfințenia Lui, pentru ca oamenii s-o dezvolte și să facă pe această lume lucruri frumoase și memorabile, numai bune pentru ca Dumnezeu să nu se plictisească în acest univers și să aibă cu ce să-și stingă amarul și consume liniștit și nestresat nemurirea. Oamenii cei buni și frumoși sunt fericirea Lui Dumnezeu. Faptul că ei mor și că sunt atât de perisabili și trecători, e o durere și suferință pentru Dumnezeu. Căci o clipă strălucesc și sunt frumoși după care se duc ca și cum n-ar fi fost dar faptele și frumusețile lor nu trebuie să se piardă și să dispară odată cu ei. Asta pentru că așa a zis Dumnezeu și mi se pare corect. Și atunci nu putea să fie altfel. Și atunci Dumnezeu iată că salvează de când e lumea în colecția Sa tot ce este frumos în oameni. Și când este mai supărat și plictisit intră în muzeul colecțiilor Sale unde a salvat frumuseți omenești de la pieire și se delectează, se calmează, îi trece de urâtul acestui univers prea infinit, prea rece și întunecat și prea gol de frumuseți altele decât frumusețile vii omenești. Nici nu vreau să mă gândesc câtă nefericire a strâns Dumnezeu și câtă singurătate atâta amar de timp fără oameni, fără nici țipenie de viețuitoare pe fața pământului până s-a gândit să inventeze oamenii și să se bucure în ascunsul și taina Sa de frumusețile oamenilor salvate de El de la pieire ! Oamenii pot putrezi în pământ, îi pot mânca viermii fără probleme ! Norocul nostru cel mare este că cineva acolo sus ne iubește și cu toți viermii care ne devorează ori jarul pentru cenușa noastră din urnele funerare, lucrurile frumoase și mărețe ale oamenilor sunt nemuritoare pentru că sunt salvate automat în Cloudul Lui Dumnezeu, un loc strict secret în care numai Dumnezeu are acces. Sau mă rog, nu știu care este moneda în Rai, sau fără monedă și fără arginți căci Dumnezeu nu poate fi plătit, poate doar cu rugăminți smerite, doar sfinții mai sunt primiți să se bucure de frumusețile omenești nemuritoare strânse și salvate în colecția Sa de Dumnezeu din iureșul morții care tot seceră la oameni. Să tot mori fericit chiar știind că se va alege praful de viața ta și de acest pământ dar tot ce-a fost frumos în tine și în toți oamenii va rămâne mărturie veșnică în acest univers, salvat de la pieire, spectacol agreabil pentru Dumnezeu și pentru sfinți, pentru enterteinmentul lor cotidian.

  3) Poți îmbătrâni, te poți îmbolnăvi, poți să-ți pierzi chiar și mințile din cauza vârstei. Când știi că tot ce-a fost frumos în viața ta și a tuturor oamenilor va fi salvat și protejat de Dumnezeu să se păstreze de-a pururi undeva și să strălucească undeva într-o sală din Rai unde Dumnezeu se va plimba admirând și sufletul tău ca pe-o floare, mirosind-o chiar, mult după ce tu nu vei mai fi, parcă nu te mai temi atât de moarte și terminare. Pentru ce să te-apuce nostalgia și visarea după sărutatul unei fete de-atunci de foarte demult când erai adolescent, după părul ei cu miros de tinerețe și de grâu, nu de parfum, după pielea ei fină și  caldă pe care-o simțeai vibrând sub mângâierea palmelor tale tremurând, când știi că peste o sută sau cinci mii de ani, Dumnezeu se va opri la acest exponat și această amintire cu tine salvată de El din viața ta și vă va privi cu un zâmbet înțelegător cum eram toți atât de tineri și frumoși și atât de plini de viață și de minunățiile ei ! Și cum să mai fii trist că vei muri când știi că peste alte sute de ani iar va intra Dumnezeu în muzeul frumuseților creaturilor Lui și vă va admira pe tine și pe prietenul tău cum erați copii și vă jucați ca în Rai și toată lumea era a voastră și vă jucați cu săbii din lemn și scuturi din carton și căști din mingi sparte tăiate în două și vă duceați la război contra băieților din blocul vecin și o mai luați pe cocoașă câteodată ! Și iarăși cum să mai fii amărât privindu-te cum ai îmbătrânit când știi că deși erai mic copil când taică-tu ți s-a prăpădit și nici o amintire de la el nu ți-a rămas în minte, dar peste sute de ani iar va intra Dumnezeu în muzeul colecțiilor și frumuseților Sale și se va opri la filmul cu imaginea tatălui tău când te ținea în brațe și îți spunea ceva. Ce îți spunea ? Ei bine, pe filmul salvat de Dumnezeu se va auzi, va auzi Dumnezeu chiar dacă tu nu vei ști niciodată ! Iar asta trebuie să-ți fie singura și cea mai mare bucurie, că ochii Lui Dumnezeu vor poposi cândva câteva clipe și pe cazul tău și pe tot ce a salvat frumos din tine și din toată viața ta ! Asta este singura rațiune pentru care Facerea Lumii are și a avut un sens și anume că tot ce a fost bun și frumos în ea Dumnezeu salvează, de pe un pământ distrus metodic de oameni, de oameni contra oameni, unde nimeni, nici Dumnezeu nu poate face nimic să-i oprească a-l distruge și pământul și pe ei înșiși.

  4) Ne întristăm când vedem atâtea păduri tăiate, oceane umplute de plastic și petrol, animale vânate până la extincție, insule în largul oceanului transformate în halde de gunoi, dar oricât urmele existenței oamenilor ar face rău acestui pământ și oricâte efecte de distrugere aduc atingere pământului și naturii numai pentru că oamenii au vital nevoie și s-au învățat cu un confort sporit care cere sacrificii ale naturii, s-au învățat cu libertatea și cu democrația ca să trăiască și să profite de bunurile naturii, ca să prospere și să fie fericiți cu prețul că distrug natura, o lume fără oameni și fără urmele existenței lor distrugătoare terestre, în general era ternă și tristă. O natură înfloritoare prea protejată de oameni și lipsită de ei era inutilă, era atât de trist dacă pe toată întinderea pământului erau numai animalele necuvântătoare și nici țipenie de om. Numai urlete și răgete auzeai de la animale tâmpe și urât mirositoare sau triluri frumoase de păsări ca excepție, dar nici un cântec și nici o baladă. Credeți că urechea Lui Dumnezeu sensibilă la frumuseți și lirism și poezie care de la El ne vine nu se plictisea lipsită de oameni chiar și cu cele mai frumoase păsări cu trilurile lor încântătoare ? Cele mai frumoase flori, păduri seculare și piscuri mărețe de munți și cascade de zeci și sute de metri ivind curcubee eterne, ele rămâneau mute și nu exprimau nimic, nu făceau natura mai frumoasă dacă nu erau oamenii care să perceapă și prețuiască aceste frumuseți ale naturii și care să cânte atât de frumos despre viața lor, despre natură, imitându-l astfel pe Dumnezeu și înduioșându-l să realizeze ce lume și ce pământ minunat a făcut. Și ce oameni minunați cât și bestii și idioți deopotrivă, ori draci în straie de sfinți îngăduiți cu toții de Creator să fie și să respire pe fața pământului !

  5) Dumnezeu s-a străduit să facă lumea frumoasă dar pentru faptul că nu i-a reușit întru totul, n-avem ce face, n-avem cui găsi o vină. Ceea ce-a făcut urâtă această lume, pe veci și ireversibil atât de urâtă și odioasă sunt cealaltă parte a oamenilor, cei tâmpiți, proști, dilii și nebuni, și ei făcuți și răbdați tot de Dumnezeu. Și bineînțeles că lista continuă cu criminalii, bandiții, pungașii, hoții, escrocii, apoi satrapii, zbirii, despoții și dictatorii sângeroși care împilează și omoară lumi din toate timpurile și pătează onoarea Lui Dumnezeu care s-a ostenit să facă o lume bună și frumoasă și pe care noi o înțelegem a fi Opera Lui de căpătâi în acest univers. Bun. Atunci, o lume cu toți acești diavoli cu chip de om care strică Opera Lui Dumnezeu și care viețuiesc malefic pe suprafața acestui pământ amestecați cu cei buni și care le cauzează acestora atâtea drame și suferințe, totul petrecându-se sub stricta supraveghere a Lui Dumnezeu este un iad îngăduit de Dumnezeu pe pământ. Și pentru ce acest iad terestru ? Poate pentru ca oamenii buni să capete o valoare și o frumusețe prin contrast cu cei răi.

  6) Se poate presupune totuși că nu era musai ca Dumnezeu să tolereze răul și răutatea oamenilor pe pământ, dar a tolerat răul și răutatea oamenilor în mod strategic, pentru ca să sublinieze prin contrast și să dea un preț oamenilor buni copiați culmea, după chipul bun și asemănarea Lui Dumnezeu. Să ne bucurăm totuși că ceva bun din noi și din toți oamenii va fi strâns și prețuit acolo sus undeva în muzeul și Cloudul Lui Dumnezeu. Dacă am avea,  ar merita să dăm o avere ca să vedem și noi o jumătate de oră măcar câte frumuseți a strâns Dumnezeu în colecția Sa, în Cloudul său cu amintiri din viața ta și a tuturor oamenilor buni. Cert este că Dumnezeu nu primește bani pentru intrarea în Cloudul și muzeul frumuseților recuperate ale oamenilor pentru care s-a străduit și e numai meritul Său. Ca să intri în muzeul frumuseților Sale se pare că Dumnezeu reacționează doar la rugăciuni. Și nu din acelea plictisite și stereotipe ci spuse din suflet. Ori nu trebuie să disperi că minuni și frumuseți de la Dumnezeu eternizate în Cloudul din Cer, cel mai probabil nimeni nu le poate reînvia, vedea și gusta de viu, cât trăiește. Pentru că nu stă în putința celor vii să întoarcă timpul înapoi și nici să-l țină în loc. Dar chiar și așa, știind că vei muri,  Dumnezeu a ales ca lucrurile frumoase ale acestei vieți să  le pierzi pentru această viață dar pentru fericirea ta, terapeutic și liniștitor este să crezi că le poți accesa într-o viață viitoare. Dacă crezi, de bine. Dacă nu, măcar știi că în această imensitate a timpului Dumnezeu se va opri un minut și asupra ta, ca ochiul Lui să vadă și să se bucure din tot ce a salvat frumos din tine și din toți oamenii.

  7) Nu trebuie să-l invidiem pe Dumnezeu pentru că este nemuritor și că are acces la atâtea frumuseți și minunății. Este suficient să copiem și să probăm pe pielea noastră câteva din însușirile Sale minunate și vom avea marea surpriză că vom reuși să facem o lume mai bună indiferent pe ce lume, pe lumea asta sau pe lumea cealaltă. Depinde fiecare cum simte și cum crede. Iar bonusul cel mare este că doar astfel vom reuși să fim cât decât fericiți și pe lumea asta și pe lumea cealaltă fiecare după pofta și credința sa. 

136) CÂND ÎL FACI PE DUMNEZEU SĂ PLÂNGĂ, RAIUL CHIAR DEVINE POSIBIL PE PĂMÂNT

136) CÂND ÎL FACI PE DUMNEZEU SĂ PLÂNGĂ, RAIUL CHIAR DEVINE POSIBIL PE PĂMÂNT

  1) Viitorul e clar. Și e al naibii de sumbru din punct de vedere uman. Și nu putem să ne ascundem de viitorul sumbru în siguranța înșelătoare a ignorării și uitării spunând filozofic și detașat că e normal să mori. Bineînțeles că e normal să mori, totul e de cum îți gestionezi în mintea ta această dispariție și frica de ea și ce interpretare filozofică de îmbărbătare îi dai. Orice interpretare i-ai da știi bine că viitorul începe mâine și ca mâine cu toții ne vom îmbolnăvi fiecare în ziua lui fatidică și vom ajunge pe un pat de spital mai tineri sau mai bătrâni și unii chiar vom muri pe un pat de spital, sau cu lumânarea la cap acasă sau fără lumânare direct pe stradă, de accidente sau de criminali și de tâlhari. Am început destul de tare, nu ? Dar așa trebuie să începi și să spui ca să te eliberezi, ceva în stil shakespearian care să-ți aducă imunitate și râs față de frica și oroarea de moarte, ceva despre lumea și viața asta nenorocită în care te-ai trezit înotând în valuri turbate, lăsând poveștile și poeziile pentru copii zburdând pe câmpii, Ninei Cassian. Noi trebuie s-o spunem pe de-a dreptul, s-o spunem fără ocolișuri că trăim pe pământ în mod curent chestiuni de viață și de moarte absolut dramatice pentru care nu poți decât să le zbieri de protest în cele patru zări, măcar să te audă stâncile și prăpăstiile munților când știi bine că Dumnezeu nu are cum să-și abată atenția de la timpu-i și treburile cosmice foarte prețioase ca să te asculte cum zbieri tu în pustiu pentru a arăta și dezvălui în nuditatea ei drama inexorabilă ce obligă omul să-și trăiască rolul care ne implică direct pe noi înșine ca actori ce suntem acum ai acestei vieți de rahat unde se întâmplă în mod curent cu fiecare dintre noi tragediile curente ce ne așteaptă cuminți pe toți iminent într-o zi. E o chestiune de ani când nu e de zile până când o vom păți fiecare. Și ca să fie mai frumos, ne trăim viața sub stigmatul lipsei oricărei scontări a anului, lunii și zilei când va cădea pacostea peste noi și vom crăpa (vă  spun eu un secret și o îngăduință a Lui Dumnezeu care a dat așa ca să nu știi că mori, e mult mai bine așa să nu știi). Tot ce știi și poți sconta e că întâi o să suferi ușor, apoi o să te doară crunt ceva, iar la urmă, numai bun și frăgezit de toate aceste orori ale destinului de ființă ce s-a trezit într-un corp de carne năpădit de boli, molime și disfuncții, umflat de medicamente, să mori, sau să dormi cum spunea Shakespeare, adică să dispari... E ok dacă nu se poate altfel și ăsta pare a fi sensul universal al ființelor vii, să moară, cel mai bine și natural, fără un epitaf. Dar noi vrem un epitaf, ceva care să ne translateze undeva în infinit personalitatea și să spună că noi ființele vii și raționale am avea un amendament la acest act nud și banal numit moarte comună a întregului regn animal : Nu să mori oricum și comun ca orice lighioană fără să ai o atitudine în fața morții, fără să-ți învingi frica tăcând resemnat și să nu-i spui nimic, nu morții căci ea oricum nu te aude și nici nu o interesează ce spui tu, ea are căști pe urechi și ascultă muzică în timp ce își face plictisită unghiile și treaba cu tine. Ci Lui Dumnezeu să-i spui ultimul tău cuvânt, să-ți dedici și irosești ultima suflare nu pentru a face rugăciunile clasice de miluire și izbăvire pentru ca Dumnezeu să-ți curețe pista de decolare și portanță a sufletului care-ți va ieși disperat pe gură în zborul lui ahtiat celest către Rai, ci să-i spui Lui Dumnezeu ultimele tale gânduri cu gura amară și uscată de boală și de suferință și să-i spui că au rămas în tine atâtea lucruri nespuse și nerezolvate chiar dacă sufletul și-a luat tălpășița și ca să fie mai ușor pe aripile norilor, vântului și văzduhului, nu a luat nimic din tine : nici gânduri, nici emoții, visuri, sentimente, trăiri, amintiri, oameni dragi și iubiți, nimic. Toate îți vor rămâne în cap sau în piept undeva în clipa morții, vei muri cu toți oamenii dragi plantați în inimă, vei putrezi cu gândurile tale de-acum impregnate în tine ca memoria unui telefon mobil expirat aruncat într-un sertar încât te întrebi : Cine să știe ce-ai fost, ce-ai gândit și simțit vreodată ? Uneori nici cei ai tăi dragi nu știu nimic definitoriu despre tine și vei muri pe lumea asta cel mai probabil singur și neînțeles, uitat într-un colț de cimitir cum ne e menit tuturor... Și atunci ce vei face în Rai și cine vei fi fără cel ce ești acum ?, fără gândurile și emoțiile păstrate de inima egoistă ce nu lasă, ca o gaură neagră, nici măcar sufletului fugar în Cer să ia ceva, măcar o idee, o amintire sau un fior al tău ce l-ai avut, pentru a continua sub o altă formă povestea ta de-acum, și în Cer. Ei bine, în Cer nu poți continua. În Cer, reprezentat doar de sufletul gol pușcă, abur chior volatil în infinit căci cartela sim și fișierele îți vor rămâne captive în inima răpusă în sicriu, vei fi un venetic, mârâit de toți îngerii autohtoni și preafericiții Raiului că vii să le tulburi liniștea, veșnicia și tabieturile cu mofturile și dizertațiile tale filozofice asupra morții. Și ce vei face atunci atât de singur pe lumea cealaltă ?, atât de fără prieteni și fără cei de care ți-a fost atât de drag pe pământ și chiar și ei de-or muri nu te-or mai recunoaște nimeni în Rai, nici un înger, nici un prieten, nu ți-or ști numele, nu te-or lua de mână așa suflet gol și golit de identitatea ta, un abur în bejenie prin Cer și stors de conținut și de viața-ți îngropată în pământ ca un crap stors de icre, de tot ce era mai scump...
 
  2) Cu perfuziile băgate în mâini pe patul de spital și în comentariile asistentelor spunând în gând în lacrimi : "Ah, dacă ar fi tatăl meu... ; ce  bine că nu este... Ia uite săracul, nu pare prea bătrân dar ce legumă a ajuns, numai piele și os..", uite-așa am să mă ridic odată în capul oaselor aruncând tot instrumentarul medical de pe mine și privind la linia pulsului de pe monitor care s-a oprit și la tensiunea care e zero, de unde până mai deunăzi nu puteam să scap de ea, voi începe să plâng fără lacrimi căci muribunzii nu mai au lacrimi ; le-au consumat inutil o viață-ntreagă în loc să le lase și rezerve pentru groaznicele suferințe și dureri ale morții... Voi privi înduioșat și cătrănit în jur, mă voi trânti sfârșit pe patul alb de spital și cu obrajii în palme voi zice cutremurat :
  - Dumnezeule ! Cum pot să mor și viața să se scurgă atât de tern și insignifiant din mine și tot ce-am fost simțire și gând, să rămână în mine uitat în cadavrul din mormânt și să se șteargă din mine în clipa morții atât de ușor și banal ca o tablă ștearsă cu buretele ? Când aveam Doamne în mine atâtea gânduri, atâtea planuri și proiecte, atâtea emoții, atâta dor pentru cei dragi, atâta iubire, atâta viață de trăit, ia uite cum mă mori tu Doamne atât de comun și devreme, atât de banal și asemeni tuturor celor ce mor, mai prinți, mai cerșetori, cu inima plină de viața mea netrăită toată, ca un pahar cu vin nebăut tot, cu inima fără puls, singura care mai are în ea pentru câteva clipe puterea de a se împotrivi morții și-o să mai bată câteva clipe rebelă fără suflet în tine... !

  3) Inima mea, știu, e singura care va mai rămâne să bată în mine încă un pic chiar după ce somnul morții mă va toropi iar sufletul va fi ieșit demult dar inima, așa încăpățânată cum e ea să mai bată un pic și fără viață în ea, nu va înțelege de ce trebuie să moară și de ce trebuie să schimbe întunericul cald plin de emoții al pieptului cu întunericul lugubru și gol al sicriului. Dacă ai putea, dacă i-ai mai da Doamne dreptul omului în clipa morții la un ultim efort al brațelor și mâinilor cum condamnatul la spânzurătoare mai are dreptul la o ultimă țigară, ar trebui ca fiecărui om muribund să-i dai voie Doamne să-și bage mâna în piept, să-și scoată de vie inima bătând ultimele ritmuri ale vieții lui și să o arunce pe geamul de spital să cadă pe jos printre frunzarele uscate de castani din curtea spitalului și să fugă șchiopătând acasă ca un câine cotonogit unde o fetiță care iubește câinii s-o primească în casă și s-oascundă de hingherii morții. Căci inima nici unui om nu vrea și nici nu poate să moară căci ea vrea să arate tuturor Doamne că trucul cu care Tu ne faci muritori și nefericiți apoi ne învii pe lumea cealaltă este desconspirat... Căci Tu, modelul nostru etalon de bunătate și excelență din Cer ai ales să nu știi Doamne ce-nseamnă experiența morții astfel încât să înțelegi cum nu putem noi ca oameni făcuți de Tine să murim atât de simplu și ușor și să dispărem de pe fața pământului și să înviem  tot atât de lesne hălăduind fără  rost printre stele fără să mai avem un nume, fără buletin, fără chip și identitate, fără treburi pe-acolo, fără măcar să Te-ntrebăm Doamne pentru ce ne-ai scos din neantul dulce și liniștit al neființei, pentru ce ne-ai aruncat din Rai și ne-ai însăilat în această haltă facultativă și ponosită a timpului numită viață ?

  4) Până la următorul tren în care tot omul va fi urcat mort pentru a fi deportat înapoi în neant de unde a venit, în această haltă a vieții nu poți face nimic mai acătării decât variațiuni pe o temă tragicomică și păcate pe bandă rulantă pe care Tu Doamne parcă ne îndemni mai abitir a le face scoțându-ne la tot pasul în cale diavolii care sunt responsabili cu ispitele, cu plăcerile, cu viciile și cu tot ce mai dă gust, sare și piper vieții omului. Căci e tragică și e comică și e macabră această glumă proastă intitulată viața noastră care fiind viață de ființe inteligente, conștiente de univers, de galaxii, de quasari, de pulsari și de găuri negre, de relativitatea timpului și a spațiului, este totuși omul obligat a se duce dracului cu toată mintea lui căzând victimă finală a demenței senile și a alzheimerului, victimă umilă și condamnată la precaritatea existenței pândită de atâtea pericole, în frunte cu pericolul medical al însăși structurii anatomice, a materiei din care ai construit toate ființele regnului animal, carnea !, sediu al tuturor bolilor și durerilor. În definitiv Dumnezeule care ești etalon al măiestriei creatoare, al bunătății și înțelepciunii din univers, al perfecțiunii și excelenței, omul pe care l-ai creat nu poate muri atât de ușor și simplu, metodic și liturgic chiar dacă recomandarea corespunzătoare religioasă impune așa. Căci la stadiul de evoluție a inteligenței și spiritualității umane unde ne-a dus ca un efect normal gestul Tău de-a ne crea și a ne face diferiți de animale negânditoare și necuvântătoare, tot ce era mai corespunzător și tonic pentru psihicul uman Doamne ar fi fost lipsa sentimentului morții deci al falimentului personal iminent și inexorabil și în schimb să fi avut noi ca fii ai Tăi care ești veșnic Doamne, sentimentul egal al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte, al triumfului forței omenești nemuritoare și creatoare aici pe pământ, aici unde trebuia să fie Raiul definitiv și irevocabil în coordonatele realității și actualității cum era perfect posibil în competența Ta creatoare Doamne, dacă și Tu ai fi vrut asta pentru om... Vedem bine că nu ai vrut, nu că nu ai putut să ne dotezi cu mai multă fericire, excelență și noroc din magazia Ta cosmică plină doldora cu calități și blazoane pentru ființele inteligente din univers Doamne. Și ne-ai făcut să fim doar oameni cu atâta viață de trăit în ei și fără timp real și posibilități ca s-o poată trăi ; cu atâta iubire spusă, strigată, țipată, urlată de atâția oameni frumoși totuși (printre atâtea bestii umane pe care le-ai făcut și pe ele) ; cu atâția oameni buni care se tânguie și plâng nemângâiați cu făclia dreptății sau dragostei lor spulberate arzând dureros și etern în mâinile lor tremurânde și bolnave...!

  5) Atâta iubire, atâta dor de viață pulsând în zadar pe lumea asta, în taină, pe oriunde vezi, pe aiurea, pe unde te uiți, peste tot... Atâta viață netrăită Dumnezeule, nu vezi că nu e o soluție și e inuman să omori atât de simplist o lume încărcată de atâta foc și atâta dorință de viață sub bocancul morții căreia i-ai dat libertate și autoritate să ne secere ca spicele și ca puii de avicola rulând pe banda de proces tehnologic în drumul către piept de pui și pulpe dezosate din galantar...? Sunt ucenicul Tău Doamne, aș vrea să fiu, ascultător, cuminte și învățăcel, dar nu pot răbda să văd și să înghit cu câtă ușurință îngropi cu de-a sila vieți întregi de copii abuzați și siluiți și omorâți în chinuri. Apoi iubiri mărturisite și nemărturisite, iubiri vii cu speranță și fără speranță, să bagi în pământ și în neființă suflete cu aripi care se mistuiesc de dor și de flacără etern neînțeleasă și nestinsă... Cu inima frântă plâng, că sunt singurul ascultător care am ieșit din rând în fața Ta, Doamne și cu degetele crispate prin aer Îți arăt că nu se poate muri..., că nu poți bagateliza și îngropa oameni dorind să trăiască bucuria minimă a vieții ori sfințiți de trăirile amorului mai înainte de a-i mângâia pe frunte o secundă, o secundă doar cu mântuirea și soluția Ta mângâietoare pentru toți prietenii mei cu inimile strepezite și nerezolvate de veșnic doritul vis de viață, de pace și de dragoste, de bucurie a vieții și de fericire...

  6) Ce faci Doamne cu toți acești munți de bogății și nestemate de visuri de iubire, de viață și de pace zugrăvite în întrebări care Ți se aduc ofrandă la picioare de răzvrătiți care te întreabă de ce nu e mai bine pe pământ ? ; de ce e mai bine în Cer ? De ce acum nu e cazul să fim fericiți și de ce în lumea morților ni se promite o fericire veșnică ? Așteptăm inutil Doamne să faci ceva înălțător, ce știi Tu mai bine și mângâietor cu viețile noastre sfărâmate de tragedii și drame, cu inimile sfărâmate de iubire care ți le pun ofrandă dinaintea Ta, să faci ceva cu ele Doamne... Mai bine moare-mă pe mine Doamne, așa brutal și chinuitor, nu pe copii și nu pe cei nevinovați care nu-ți crâcnesc dar sunt victime fie ale bolilor, fie ale accidentelor, fie ale crimelor ! E de neînțeles cum uneori neatent ori luat cu alte treburi privești pe registrele Tale contabile și în camera cu monitoare de supraveghere și nu vezi cum în curtea denumită pământ unde ai atâtea camere de supraveghere hoții fug într-o veselie cu banii noștri și Tu te bucuri Doamne când preoții ne-ndeamnă la Sfânta Liturghie să ne rugăm pentru conducătorii noștri, unii dintre ei chiar hoții care fugeau cu banii noștri sub ochii tăi pe monitoare. Și e incredibil Doamne cum nu vezi pe aceleași monitoare cum se întâmplă atâtea crime și tâlhării ale unor monștri care ai îngăduit să se nască pe fața pământului, să crească și să respire același aer cu noi, numiți agresori, asupra unor nevinovați numiți victime de ale căror chinuri și drame ni-s pline televizoarele și inimile de strepezeală a simțurilor, de oroare și mânie ! Apoi, când omul nu e omorât de tâlhari siniştri, iată cum în laboratoarele Tale creaționiste ai lucrat o veșnicie Doamne să dai tuturor pe cap, credincioși ori necredincioși cuvenitul cancer în fază terminală, ori alte boli care de care mai cumplite, ori pandemii, ori alte molime cu care mândru ai semnat de creație și le-ai dat pe toate pe capul omului, creația Ta de top numit om pe care ce mult l-ai iubit ! Și astfel iată cum mor oamenii de ciumă și holeră, de malarie, de SIDA și de ebola, de lepră, de răpciugă, în accident de mașină, tren sau avion, furați înșelați, excrocați de la Facerea Lumii. Pentru toate aceste grozăvii Doamne eu îți declar în scris că nu mai suport, nici eu nu mai suport și nici prietenii mei. Dar dacă Doamne eu îți ajung să mă omori, fii mulțumit cu asta dar lasă-mi prietenii credincioși în pace, oamenii buni care se roagă la tine ferește-i de grozăvii, nu-i năpăstui pe ei, omoară în faşă, în burta mamei lor până să se nască doar criminalii, tâlharii și escrocii că sunt atât de endemici, sunt atâția și atât de îngăduiți și presărați de Tine pe fața acestui pământ și iartă-mă pe mine, ucenicul Tău răzvrătit care îți plânge de căință și durere la picioare stropindu-ți mantia Ta drapată cu stele, cu lacrimi sincere, neoprite de dor de viață și de dreptate nu atât pentru mine cât pentru cei cu adevărat prigoniți și omorâți pentru dreptate...

..................................................

7) Plângând așa pe jos în camera de reanimare din spital, cu perfuziile scoase și cu asistentele înnebunite de groază că le dau ăia afară că m-au lăsat nesupravegheat și am pieptul deschis și plin de pense că mi-am băgat singur mâna în piept și mi-am smuls inima brutal cu tot cu plămâni din piept și mi-am aruncat-o pe geam să se ducă schelălăind acasă la o fetiță care s-o ascundă în casă, să sară gardul spitalului și să nu mor cu ea vie în piept în spital cum mor atâția, cum mor toți, cum mor și sfârșesc invariabil sub tăvălugul sordid al bolilor, suferințelor și neființei toate speranțele și visele și dorurile noastre, toate viețile noastre, toate învinse de o boală finală ori un accident, ori o crimă adus cu smurdul pe patul de spital sau direct pe asfalt...

  8) În acest tablou dramatic Dumnezeu va deschide ușa, toți medicii și asistentele vor cădea pe jos, își vor acoperi fețele de incandescenta lumină a Lui Dumnezeu năvălită în salonul de terapie intensivă de spital și vor tremura ca șoarecii prin colțurile camerei... Atunci, bunul Dumnezeu îi va aduna pe toți de pe jos și le va spune :  
  - Eei ! Ce mai stați... ? Luati toți câte o foaie de hârtie și dați-vă demisia... Vă iau în solda mea pe toți... De azi vă las șomeri, vă anunț că spitalele se vor desființa. Atât spitalele cât și cimitirele. Nu veți mai avea nevoie de spitale, adio boli care să vă macine și nici de urât și nici de moarte nu veți mai suferi... Este incredibil cum a evoluat inteligența din capul omului ca prototip încât iată, m-ați convins că meritați o soartă mai bună și este cazul să fac o revoluție a mântuirii și fericirii de pe lumea cealaltă a morților care m-au dezamăgit mai mult decât posibilitățile nobile ale lumii viilor în care n-am avut încredere. Chinuitul ăsta fără inimă în piept, că și-a aruncat-o pe fereastră să fugă, nu vedeți, m-a convins că sunteți buni pentru că sunteți făcuți de mine și v-am pus numele de oameni nu ca să fiți nefericiți cât sunteți vii și fericiți în stare defunctă în lumea din Cer pe care mă gândesc s-o schimb de dragul vostru și să fiți fericiți în lumea de pe fața acestui pământ... Căci meritați dragostea Mea... Niciodată nu m-am gândit că meritați mai mult și că sunteți totuși niște excelențe printre entitățile și formele vii de viață din univers tocmai fiindcă Eu v-am creat. Diavolii ? M-am gândit că sunt buni ca să vă pedepsească exemplar pentru încăpățânarea de a-mi încălca cuvântul. Dar chiar și așa nici un părinte nu-şi pedepsește copilul oricât i-ar greși fără să aibă inima strânsă că a greșit el însuși și fără lacrimi de remușcare. De azi, îi demit pe diavoli și negiuirile lor... Din 580 de diavoli câți sunt în senatul și în camera deputaților iadului, las numai 300... Mi-au demonstrat că diavolii sunt inutili cu atâta iubire și dor de viață și de dreptate cât presărați voi în jur... Acum plecați acasă, că-mi dau lacrimile... L-ați făcut să plângă pe Dumnezeu, nu-nțelegeți... ?

..................................................
 
  9) Iar eu, mortul din camera devastată de spital am murit frumos și fericit, cu perfuziile smulse de la mâini și inima scoasă din piept și trimisă acasă unde e locul ei, lângă o fetiță miloasă care să-i dea adăpost și mâncare, nu în spital, nu în mormânt unde nu e viață, tot ce-i place ei mai mult, lucru pe care Dumnezeu, Tatăl nostru din Cer l-a înțeles... Că prin cuvântul spus care zidește iubire, prin declarația de pace și concordie spusă sincer și deschis Lui Dumnezeu care nu așteaptă numai rugăciuni stereotipe, opusă și total neverosimilă obișnuitelor declarații de ură și de război pe care îndeobște mai abitir și le fac oamenii unii altora, L-am intimidat pe Dumnezeu și L-am făcut să privească mai cu aplecare spre oamenii aruncați pe pământ din Rai ca într-un lagăr... Căci de la începutul lumii, nimeni nu a mai avut cutezanța, inspirația, nimeni nu L-a mai făcut pe Dumnezeu să plângă și să se căiasă de tot ce-a făcut sau n-a făcut pentru om, până la mine... Dacă eu am făcut-o, am făcut-o simțind că doar așa pot muri împăcat și fericit, iubind pe Dumnezeu și pe voi toți în loc să vă urăsc și disprețuiesc din fire cum atât de ușor îmi era și mai lesne ca în junglă bestiile...

  10) A fi ca Dumnezeu, a fi una cu pacea, cu dragostea și cu bunătatea cu orice preț, e trucul frumos prin care ai cheile universului la îndemână : le bagi în broască, descui însăși ușa inimii Lui Dumnezeu și ușa tuturor imposibilităților și universul îți cade în brațe, ca o femeie îndrăgostită de tine iar Dumnezeu mai repară vieții omului ceea ce niciodată nu va fi făcut nerugat și impresionat de iubire până la lacrimi...