154) PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI
1) Deșertul ! Câmpul pustiu bătut de vânt și rostogolind tufele uscate de scaieți ! Locul pârjolit al incendiilor cu case trăsnite arzând sau orașul înghețat și bătut de viscol acoperind sub troiene oameni ai străzii congelați ! Naturii nu-i pasă de noi. Dumnezeu a creat-o ca noi s-o distrugem iar ea să se răzbune. Ruine și dărâmături de cutremur sau de bombardamente de război și fetițe murdare de praf și lacrimi plângând sub ziduri dărâmate cu păpuși rupte în mână ! Copii scheletici ai Africii plini de muște și agonizând de malarie și foame în mizerie ! Deținuți costelivi în lagărele naziste cărați cu vagoane de vite și înghesuiți goi de-a valma în camerele de gazare în urlete și vaiete ! Vetre de sate spălate de inundații, hoituri de vite, porci, cotețe, case și mori plutind pe Siret ! Soldați cu ranița în spate luptând și murind prin mocirle cu ochii scoși de ciori ! Lacrimi de mame de soldați, de soții și de copii ! Pluguri arând pământul unde-au putrezit în gropi comune inimile soldaților ! Maci roșii ieșiți în lanul de grâu din inimile îngropate din pământul arat amestecat cu sângele atâtor necunoscuți ! Acestea sunt realitățile curente normale ce le oferă natura pe pământul făcut cu migală din lut de Dumnezeu. Acesta este spectacolul de o nesecată și constantă intensitate a dramatismului ființei umane de la Facerea Lumii încoace la care Dumnezeu ne oferă locuri în primele rânduri să vizionăm și să pricepem, să fim spectatori și totodată actori și eroi descumpăniți de atâta dramă pe scena teatrului lumii. Pentru aceasta, cântecul "Ce lume frumoasă" al lui Louis Armstrong ar trebui cântat între ghilimele de groază și printre lacrimi sărate de durere.
2) Să ne bucurăm de sărbători, dar după ce ele se termină să ne îngrozim în fiecare an cum trebuie s-o luăm de la capăt și să vedem, să fim spectatori și bineînțeles actori îngroziți ai atâtor orori și nedreptăți. Cum poți să stai pasiv sau mulțumit cu aceleași rugăciuni stereotipe adresate în egoismul tău efemer și mărunt privind către Cer la Dumnezeu sperând la o fărâmă de protecție adică izbăvire și apărare din iadul lumii acesteia cât și al celeilalte și să nu constați cât de umilitor este ca ființă umană să realizezi cât neajuns ne costă viața cu care ne-am pomenit și pricopsit de la Tatăl nostru din Cer cu lumea în care ne-a însăilat Dumnezeu în care atât de puțin senin de oameni și lucruri frumoase în jurul nostru ne încântă ochii pe când atâta otravă trebuie să înghițim de urgii și oameni spurcați, creaturi ale Lui Dumnezeu, de care i-e rușine însuși cuvântului "om" în dicționar a-i numi aparținând speciei inteligente ? Care-a fost motivația creatoare a Lui Dumnezeu și studiul Său de impact ulterior emoțional asupra noastră înainte să creeze Lumea, când în fiecare an, într-o viață de om atât de puține lacrimi dulci de fericire ne curg pe obraji și atâtea albii de lacrimi sărate ne fac riduri pe obraji fiind unii pentru alții atât victime cât și călăi, dându-ne în cap cu rândul ?! Atâția oameni cu umeri și spate libere nedemne de îmbrățișat sunt sub soare dar atât de puțini cu spatele și umerii liberi merită îmbrățișați și pe care putem ori avem șansa a-i îmbrățișa și putem plânge pe umerii lor și ei pe-ai noștri de drag...! Atâtea îmbrățișări și sărutări de drag ratăm, atâtea îmbrățișări se pierd sau nu se mai dau, atâtea sărutări se pierd sau nu se mai dau, atâtea mângâieri sunt lipsă și se transformă în schimb în înțepături de ură și dispreț ! Iubirea și bunătatea, îmbrățișările și sărutările sunt în penurie în viața omului și foarte greu accesibile. Ele stau ca o apă vie foarte puțină dar neprețuită în fundul paharului vieții omului. Pe când ura și disprețul sunt ca uleiul ridicate cu ghiotura deasupra puținei ape a bunătăților sufletești ale unui om. De aici, din acest ulei otrăvit al răutății care umple doldora inimile inutile și de piatră ale oamenilor împietriți și răi din născare, curge ura și disprețul din fiecare om rău, ca niște afluenți cu apă neagră și otrăvită ce se varsă în marele râu al urii și disprețului general care se varsă și el în marea amară și în oceanul otrăvit al urii sau disprețului de tot ce nu ești TU. Definiția iubirii este să prețuiești până la ultima consecință tot ce NU ești TU. Total opus stării normale a omului care ești ca și perfectă copie biologică a regnului animal unde politica normală a sălbăticiunii este a urii, a mârâielii, a colților arătați. Potrivit regnului animal e normal să urăști și disprețuiești tot ce nu ești TU, dar iubirea e-o stare umană prin excelență ce neagă această conduită bestială a urii. Iubirea e o consecință a bunătății și inteligenței evoluate a unui om, ea nu se găsește liberă și berechet în natură în regnul animal ca ura și derivatele ei bestiale care umplu hoitul surogatului de inimă al fiecărei bestii umane ; iubirea e produs de rafinare strict omenesc ; și e construită cu migală de inimi îndelung evoluate și cizelate în bunătate, blândețe și candoare. Iubirea nu-i naturală și instantanee ca ura și disprețul așa cum și câinii care se întâlnesc prima dată se mârâie iar pisicile se scuipă, ci e o stare construită cu bogăția și resursele rafinate ale inimii, de unde se știe că doar cei cu inimă pot iubi, iar ceilalți fără inimă nu sunt nici oameni, nici animale, nu pot în veci iubi, iar acest stigmat al lor este definitiv și iremediabil, căci cei împietriți în ură și răutate bestială sunt numai niște pozne ale firii și accidente ale naturii și evoluției speciei umane care au potopit și spurcatt lumea cu răul lor. Ura și răutatea ca stare naturală și lait motiv și argument exclusiv s-a născut în capul celor numiți bestii umane care ne înconjoară la greu cu îngăduința Lui Dumnezeu care-i iubește pe toți. Din această adunare otrăvită de humanoizi ai speciei umane numiți cei răi și bestiali, purtători ilegali de creier și inimă inutile, din mijlocul lor au apărut în lume ca un nor radioactiv al unui accident nuclear sentimentele negre ale acestor bestii cu chip de om, din capul cărora au dospit și ieșit toate neînțelegerile oamenilor, toate conflictele, războaiele, ororile și crimele omenirii, răul molipsitor din noi, sub ochii omniprezenți ai Lui Dumnezeu care ne redă libertatea să facem ce vrem, să ne rupem gâtul, să pierim pe limba noastră, să ne dăm unul altuia în cap cu rândul după cât vrem și cum vrem, prin ceea ce numește liberul nostru arbitru !
3) Cei puțini rămași la număr în această lume pe care-i putem prețui, cei care se aseamănă cu noi, cei care ne îndrăgesc și ne iubesc oricum, oricând și garantat, apropiații noștri, iubiții noștri, oamenii simpatizați, oamenii de calitate și de soi pe care îi apreciem ca pe un fenomen plăcut natural, oamenii dragi de lângă noi, ai familiei noastre, trebuie într-o zi să le suporți penuria și pierderea în această lume. Pentru că ei, oamenii dragi nu cresc singuri pe suprafața acestei lumi și ușor ca buruienile, ci au nevoie de îngrijirea inimii tale ca legumele din grădină ce sunt atât de sensibile și doar cu îngrijirea și preocuparea cultivatorului cresc. De iubirea noastră dăruită au nevoie cei dragi nouă. Dar colac peste pupăză, există lege divină care decretează că dragii noștri ne pot iubi și îi putem iubi la rându-ne PÂNĂ CÂND MOARTEA NE VA DESPĂRȚI. Doar atât. Așa ceva e peste puterile noastre de înțelegere sau acceptare iar în ziua când a suflat duh de viață peste lutul din care i-a făcut pe oameni, Dumnezeu nu a luat în calcul efectul advers al tragediei umane cu care s-a ales omenirea de pe urma experimentului creaționist divin. Sesizând acest inconvenient, Dumnezeu a creat Raiul. Orice locatar al Raiului, întâi e smuls cu forța din brațele cuiva drag care îl dorea până la lacrimi să nu-i moară ! Raiul e un loc de exil al ființelor iubite și furate nouă. Din acest motiv, Raiul își întemeiază fericirea pe tristețea insultată a rudelor îndoliate de răpirea pentru industria Raiului a celor răposați. Dacă suntem triști că pierdem pe cei dragi, atunci Raiul unde se duc e un loc indezirabil. Cum poți să te vezi în Rai liniștit și cu o floare la ureche când știi că alți oameni dragi ție pe care îi vei părăsi vor plânge după tine, cel pripășit în Rai pe vecie ? Pentru sensul frumos al Raiului numai un doliu vesel ar avea sens. Altfel, pentru doliul trist și funebru care se poartă oficial, într-o clipă de nebunie și durere când constați că prețul pentru Rai e moartea subită a celor dragi și prețuiți inimii tale, ai putea avea adrenalina și ambiția să pui dinamită Raiului ca să termini odată pentru totdeauna cu lagărul fericirii veșnice unde sunt trimiși toți cei smulși de moarte din brațele celor iubiți.
4) Făcând alergie la această lege divină că totul e valabil până la pragul morții dincolo de care se separă și dezintegrează tot, nu poți să le reziști dispariției celor dragi odată ce-ți mor, nu poți să-i ții de haine și să-i tragi să nu mai moară, măcar de știi c-or ajunge în Rai. Orice locatar al Raiului este de fapt rupt brutal cu prețul morții, din brațele cuiva ce-l mai voia pe pământ încă un an, o zi sau un minut alături. Nu mai poți trăi în continuare văduvit de iubirea celor dragi, cum nu poți trăi uitat pe un câmp cu picioarele tăiate de tren, măcar că știi că vei nimeri într-un centru spa de recuperare și tratament numit Rai, luat cu ambulanța de oamenii Lui Dumnezeu și trimis pe viață acolo, condamnat la fericire veșnică.
5) Nu cred că știe cineva ce înseamnă veșnicia și nici fericirea veșnică ce efecte adverse poate avea asupra psihicului tău, măcar că trăiești sub formă de suflet imaterial hălăduind și vagabondând la infinit în Rai pe o câmpie unde picioarele ți se încleiază de la călcatul pe câmpii unde curge atâta lapte și miere a fericirii paradisiace pe care pășești zglobiu și exuberant. Adică rămâi înțepenit și etern captiv în Rai condamnat la atâta obligatorie fericire paradisiacă, disperând de depresie și angoasă când vezi că nu se mai termină fericirea ta veșnică și nu mai mori și nu te mai termini și ești frate cu însăși lumina și pe pământ ți-au rămas atâția îndoliați care nu mai pot trăi normal și liniștiți cu doliul tău. Iată de ce nici Raiul nu mai pare o soluție pentru concediul tău definitiv numit mântuire de pe lumea cealaltă, când știi că riști astfel mântuit, fericirea ta paradisiacă să calce pe sufletul distrus de doliu al celor ce te plâng. Chiar de nu te-ar plânge nimeni, într-o zi din cele eterne o să te plictisești de atâta lumină, de atâta fericire, de atâta neterminare, fiindu-ți rușine de toate stelele care vor muri dar tu NU, căci în Rai ești viețaş și le vei rezista tuturor stelelor privindu-le cum mor pe capete și făcându-le sâc mândru de veșnicia ta, gestul obscen cu degetul mijlociu în sus.
6) Vei rezista stelelor și galaxiilor în Rai, tu în calitate de suflet vagabond prin cosmos, un abur neverosimil emanat de o fostă adunătură de cărnuri și oase întâmplătoare, efemere și temporare, generată de actul efemer al evoluției speciilor că ai apărut la lumina zilei și ai depins de probabilitatea că părinții tăi s-au întâlnit și au făcut sex ! Din acest act sexual întâmplător a început geneza veșniciei, romanțată atât de frumos și documentat în cărțile sfinte adorate de tine, pline cu descrieri mirobolante despre aventura ta viitoare stelară transcendentală în calitate de suflet părtaș cu însăși Divinitatea, căci ăsta e scopul și crezul în care dependent crezi : Sfințirea ! Mântuirea ! Să te amesteci în părtăşie și osmoză cu divinitatea, undeva în cer, nu știi unde, dar nu contează pentru tine, atâta vreme cât ești dependent pe viață de acest purtător cosmic de grijă numit Dumnezeu. Această ambiție a omului la rezistare dincolo de limitele naturalului sub o formă de spirit numit suflet ahtiat și drogat cu dorința atemporală și supratemporală de a rezista timpului și veșniciei cu orice preț după moarte, e toată dulceața și imboldul inimii credinciosului și toată îmbărbătarea sa, e religia explicată logic în toată esența ei nudă și fără farduri de interpretare teologală.
7) Oricum, cu Rai sau fără Rai, bucăți întregi de carne se desprind din tine odată cu pierderea celor dragi pe care i-ai trage de mâini și de picioare afară din groapă și din Rai ca să-i mai ai, compromițându-le veșnicia. Nu contează ! Mai vrei să-i mai ai alături cu orice preț ! Dispariția celor dragi făcuți pachet pentru Rai în cheia iubirii divine, e o nedreptate și o insultă monumentală atât pentru morți cât și pentru îndoliați, în cheia iubirii umane. Dumnezeu, inexplicabil cum nu i-a păsat de iubirea umană când ne-a făcut din lut, și ne-a condamnat să ne supunem numai legii iubirii divine care spune că trebuie să ne iubim musai numai până când moartea ne va despărți. E de neînțeles această condiție divină și această opreliște a iubirii pusă de Dumnezeu pe capul oamenilor. De ce să-mi iubesc o dulceață de om numai până când moartea mă va despărți de el ? Eu vreau să-l iubesc veșnic iar moartea să nu mai fie o barieră artificială corespunzătoare unui ordin divin crud și inexorabil al limitelor iubirii dintre oameni. În cheia iubirii divine moartea există și face extincție și genocid tuturor iubirilor. În cheia umană a iubirii moartea nu poate opri un fenomen al iubirii ireversibil și infinit care sfințește inima unui om de drag de alt om iubit. De aceea, este de neînțeles cum creatorul universului și al tuturor lucrurilor bune pune barieră și limită iubirii oamenilor prin acest accident stupid al morții sine qua non. Dumnezeu nu poate înțelege cum nu ne putem lipsi nici în moarte de iubirea oamenilor dragi. Deși ar trebui să ne înțeleagă pentru că este atoateînțelegător. Dumnezeu știe dar tace și nu ne răspunde iar pentru asta nu putem să-L iertăm de ce nu ne spune UNDE sunt și unde se duc îmbrățișările celor dragi și iubirea dragă pentru ei când murim ? Și de ce trebuie să murim când iubirea ne-a sfințit trupurile și sufletele încât simțim că de dragul ei și-al unui om drag este imposibil să mai murim vreodată ?! Ok ! Murim și moartea ne desparte de un om drag și de iubirea pentru el, conform ordinului divin. Dar atunci poate oare iubirea pentru Dumnezeu să înlocuiască și suplinească iubirea noastră ucisă de moarte pentru oamenii dragi ? Nu ! Dovada este că plângem nemângâiați de nimic după morții noștri dragi (chemați la Dumnezeu) astfel încât iubirea divină o simpatizăm dar ea devine facultativă și vine la rând ca opțiune și importanță după iubirea umană care ne e mai aproape de piele și mai aproape de lacrimi. Există îmbrățișări ale celor ce i-am iubit, ucise și pierdute de această lege amară a despărțirii, există priviri de drag și de dragoste pentru noi pierdute în adâncul unor ochi inexpresivi și înghețați de moarte în sicriu. Pentru ca să se ducă în Rai, acei ochi dragi ție au plătit înghețând în sicriu și nu te mai văd, nu te mai știu cât de aproape ești și verși lacrimi pe scândura cernită a sicriului ori ani de-a rândul pe marginea mormântului inutil și îmburuienit ce ți-a furat iubirea sub ochii și autoritatea Lui Dumnezeu. Toate mormintele sunt penitenciare ale iubirii și ai o ură funciară pentru ele, pentru lugubrul lor funest și inamic vieții și motivației ei, iubirea. Viața și mormântul relevă un contrast ireconciliabil și de neînțeles între intenția divină bună a Lui Dumnezeu asupra oamenilor și rezultatul acțiunii divine ultime asupra omului, care-i aduce inevitabilul eșec prin curmarea vieții, implicit a iubirii, prin catastrofa morții. Iată ce realități cutremurătoare a creat Dumnezeu odată cu Facerea Lumii și ce efecte adverse dă omului tratamentul cu viață suflat ca duh sfânt peste noi de Tatăl nostru din Cer care într-o zi s-a gândit să nu stea cuminte ci să facă pentru noi o lume funestă cu orice preț. Cu prețul ca în loc s-o populeze cu nemuritori ca Dânsul, a umplut-o cu morminte, individuale sau comune, ca viața și totul să devină constant și legic dramatic pentru noi, robii Lui Dumnezeu.
8) Cum au putut muri acei ochi ai unui om drag, cum au putut îngheța și cum ai putut dispărea din adâncul lor drag de nu te mai văd ? Ochii unui om iubit, adâncul privirilor lor drag ție există într-o lume pierdută, mai bună și de vis, ca material de lucru pentru Dumnezeu doar de s-o gândi să facă ALTĂ lume mai bună, după visul și simțirea ta incitată la visuri de dragoste și de pace, după atâtea lacrimi și suferințe de lipsă a împlinirii acestor visuri. Orice ochi dragi ție există în acea lume mai bună de sub pleoapele tale și de sub pielițele inimii tale care acoperă ostenelile ei vii de îmbrățișări care nu s-au dat niciodată, care n-au amintire și nici speranță, care te dor la mare distanță de trupul și sufletul tău. Te dor multe lucruri din afara ta și la atâta distanță de tine ! Te dor atât de tare morții tăi, trecuți și mai ales iminenți, viitori. Te dor norii de pe cer care trec necontenit nepăsându-le de tine și de terminarea ta. Și luna, da ! Te doare atât de mare pe cer mușcată de nori și iar refăcându-se după ce ei trec. Te dor frunzele care cad și sunt măturate în parc după ce vara te-au răcorit stând pe o bancă la umbra lor (cum spunea frumos dl Doru Braia). Pe orbi îi dor lumina, pe ologi încă îi mai dor piciorul lipsă, pe surzi auzul și pe muți glasul. Pe bețivi îi dor realmente toate sticlele de vin nebăute și pe bărbați toate femeile frumoase pe lângă care trec și-or trece în veci neoprite. Unde sunt atâtea lucruri frumoase care nu s-au mai întâmplat pentru noi și pentru sufletul nostru ars de setea de ele, suflet care ni se sufocă în schimb sub noianul atâtor lucruri urâte care ne înconjoară și ne scârbesc, ne rănesc și sunt din belșug ?
9) Totuși nu trebuie să disperăm că ne-am ales ca și consecință și efecte adverse ale experimentului Lui Dumnezeu de a inventa lumea și viața, cu atâtea lucruri rele și cutremurătoare. Ar trebui să mulțumim Lui Dumnezeu, cuiva, universului sau întâmplării aleatoare care ne-a scos pe fiecare din neant la suprafața acestei lumi în care se petrec atâtea lucruri rele dar totuși, noi cei de față am avut o unică șansă să ne bucurăm evitând printr-un noroc tragedii și grozăvii pe care alți semeni ai noștri sărmani le-au trăit din plin. Noi, cei fericiți că nu am trăit atâtea orori ca alții ar trebui să ne pipăim obrajii și să fim fericiți că avem obrajii lini și nu dăm pe ei de albii adânci de lacrimi secate și nu am avut neșansa să ne ștergem de lacrimile atâtor lucruri dureroase și rele, și nu am fost bătuți cu paturi de pușcă în cap de soldați năvăliți în orașul nostru cu tancuri și mitraliere, și nu am fost schingiuiți sau violați de soldați barbari și nespălați. Alți semeni ai noștri au avut din plin și-or mai avea parte de asemenea tratamente barbare în frumoasa lume inventată de Dumnezeu și scoasă la lumină cu orice preț de ambiția creatoare a Lui Dumnezeu din hăurile neantului.
10) Să mulțumim Lui Dumnezeu totuși pentru cele câteva lucruri bune și memorabile ce ne-au făcut niște fericiți pe unii dintre noi care repet, suntem mai fericiți și mai puțin triști decât alții care n-au avut norocul nostru, au fost etern amărâți, sunt și-or mai fi sub ochii îngerilor păzitori parașutați de Dumnezeu pe pământ să aibă grijă de fiecare om și când colo, unii îngeri păzitori ai noștri, în loc să aibă grijă de oamenii arondați lor, ei joacă bâza, barbut sau şeptică de murim cu zile toți într-o zi în tot felul de tragedii, drame și orori.
11) Cu banii de drum dați lor de Dumnezeu pentru noi, cu indemnizația de îngrijire și pază pentru oameni, mulți îngeri păzitori ai noștri joacă la păcănele, beau și se distrează astfel că e explicabil cum rămân atâția oameni singuri, amărâți, nenorociți și fără de îngeri păzitori, cum atâția copii mor de cancer, de foame sau uitați prin orfelinate. Oricum am fi, mai mult sau mai puțin nefericiți, cuvântul de ordine e NEFERICIREA sau variante ale ei pe aceeași temă. Trăim numai și numai suspendați de câteva ponderate fericiri, câteva ponderate plăceri, puține bucurii personale, puține dar definitorii și memorabile. În rest, un infinit de supărare, mâhnire, necaz și durere recunoscută sau uitată și calmată în euforia morfinei pentru canceroşi, a alcoolului pentru bețivi, a drogurilor pentru drogați sau somnului pentru leneși. În viață ne țin în echilibru doar câteva devize de calitate, câteva diete și conduite sănătoase ca ultim tratament sănătos al desfrâului, patimilor și viciilor noastre de-o viață. Nu de ambiție ne pocăim de la o viață necumpătată ci de nevoie că nu mai avem timp și putere pentru desfrâu. Convertiți la cumințenie și cumpătare morală și trupească, ne mai încălzesc inimile răcite de vechile patimi, doar câteva amintiri de fericiri definitorii pentru noi, dospind acolo uitate în discreția cuminte a sufletului nostru. Iată, prima dragoste și primul sărut, chiar dacă copilărești, dar ale noastre trăite de noi în trecut, prima familie, a doua sau a treia, cu primul om drag, al doilea sau al treilea, cu primul copil, al doilea sau al treilea și plutonul se încheie pentru inima noastră obosită, cu ultimul om drag a cărui apropiere e totul pentru noi și ne e frică și oroare că-l pierdem într-o zi când moartea ne va despărți.
12) Trăim numai cu frica să nu pierdem și ultimul om drag, după ce am pierdut alți oameni dragi și puține întâmplări fericite prin care am trecut, dar enorm de multe întâmplări fericite pe care le-am ratat și atâtea bucurii de care n-am plâns, și câțiva oameni dragi iubiți care s-au dus și atâția oameni ce ne-ar fi putut plăcea dar nu i-am cunoscut niciodată să le îmbrățișăm cu drag și dor umerii. Obosiți de atâta căutare, de frica de-a nu cădea din prea înalt, singuri și cuminți ne tundem aripile și în loc de zbor băgăm în linia lor venoasă a aripilor branule de ucis orice zbor și orice dor care se înalță mai sus de acoperișul casei noastre sau de tavan dacă stai la bloc la etaje inferioare.
13) Ne e dor nu numai de lucrurile plăcute întâmplate dar și de cele neîntâmplate, pierdute pentru noi definitiv în neantul lor aleatoriu de nu am mai trecut vreodată prin calea lor. Ne e dor nu numai de cântecele preferate cunoscute, dar și de cele niciodată auzite. Ne e dor de simfoniile terminate dar și de cele neterminate. Ne e dor de minunile trăite dar și de cele netrăite. Ne e dor nu numai de oamenii cunoscuți ci evident și de cei necunoscuți și care ne-ar fi putut fermeca dar nu i-am întâlnit niciodată. Ne e dor de povești de dragoste întâmplate, dar și neîntâmplate, de oameni iubiți dar și deziubiți, adică pierduți pentru iubire. Ne e dor de romane de dragoste scrise dar și nescrise, de culori văzute și cunoscute dar și nevăzute și necunoscute.
14) Sunt povești de dragoste la fel de frumoase ca cele clasice, dar nu sunt cunoscute pentru că nu sunt scrise sau trăite. Sunt atâtea povești de dragoste mai frumoase decât cele clasice scrise, dar nu sunt scrise sau sunt tăinuite. Sunt atâtea scrisori de dragoste memorabile scrise dar sunt și atâtea scrisori de dragoste nescrise și care au murit neștiute în adâncuri de inimi și în priviri înlăcrimate de dor neștiut. Au fost atâția scriitori și artiști care s-au priceput cum să cânte și să stârnească în inimi dragostea și să cânte fericirea lor și a celor iubiți ! Au fost ei suficienți ? Orice-ai spune despre talentul lor, ceva îți spune că ei nu te reprezintă ; că povestea ta de viață, că povestea ta de dragoste e mult mai frumoasă, nu atât pentru că poate e trăită și consumată sau în curs de consumare dar poate pentru că e încă netrăită sau ratată rămânând o eternă căutare a ta, un etern vis irealizabil.
15) Mai caută cineva vreo poveste de dragoste pe care s-o trăiască cu emoție, cu fluturi în stomac și cu inima în gât ? Are vreun sens să îmbătrânești și să uiți ori să nu-ți mai poți permite asemenea bijuterii de emoții ale inimii ? Cum totul îmbătrânește în afară de inimă, eu nu știu cum oamenii pot închide prăvălia iubirii și a emoțiilor ei extreme sub scuza ori rușinea îmbătrânirii ca pretext. Mai dorește cineva să scrie o scrisoare de dragoste care n-a mai fost niciodată scrisă și care să fie operă de artă și poate să le detroneze pe toate celelalte clasice ? Mai au dreptul Romeo și Julieta, Tristan și Isolda ori Adam și Eva să stea în clasamentul poveștilor de dragoste celor mai frumoase și inamovibile ? Pentru cine să mai scrii o scrisoare de dragoste scoasă din lumea celor niciodată scrise și a lucrurilor fericite niciodată întâmplate ? Va fi inutil să scrii o scrisoare de dragoste unui om. Îndată ce pe firele ei de păianjen va ajunge la tine acel om, el te va răpi. Și vei fi al lui. Vei fi o proprietate. Nu asta ai vrut ?
16) Nu poți să scrii o scrisoare de dragoste unui om. Îndată ce azi crezi că el este un aer pe care aripile tale pot pluti, mâine vezi că nu mai este sau n-a fost niciodată. Trebuie să scrii o scrisoare de dragoste adresată nimicului sau munților, apelor, cerului. Abia așa indirect, țintind în munți, în ape și în cer, comparându-le cu un om drag, va înțelege el cât îl iubești și nu dacă i-o spui direct în față. Căci orice aparență oricât de directă în primă instanță nu pare credibilă. De aceea toți oamenii devin memorabili pentru tine abia când dispar și este prea târziu și inutil pentru orice comunicare cu ei. Orice om care a murit are în inimă un bulgăre de aur de iubire nedat cuiva întreg. Cimitirul este plin de povești de iubire neîntâmplate și de inimi ce mai continuă să bată în pământ de iubire neștiute. Este incredibil de dureros când constați că nu să iubești tu fără speranță este mai dramatic. Ci să afli ce nu știai, anume că există sau pot exista oameni care te-au iubit până la lacrimi și n-au îndrăznit să-ți spună din motivele lor și tu n-ai știut de ei. N-ai putea rezista să citești scrisori de dragoste scrise, apoi rupte, de oameni ce s-au complexat timizi iubindu-te în zadar în taină neștiuți.
17) Oamenii nu pot fi deranjați de scrisori de dragoste. În cel mai fericit caz, spunându-le tot ce simți pentru ei, majoritatea vor trece mai departe iar unii vor începe să râdă sau unii chiar să te iubească, să te răpească singurătății tale cuminți și să te molipsească și personalizeze, să te asedieze cu dragostea lor. Din cauza asta, schimbând statutul din om singur și îmbolnăvit de iubire neîmpărtăşită cu care erai obișnuit ca un hipertensiv cu tensiunea sa mare, în om înțeles și iubit, poți suferi și mai mult, te poți îneca cu propria fericire ce-ți vine de la un om care te înțelege și te iubește, cum se poate îneca o focă ademenită de pești dulci sub ghețurile Arcticii, fără copcă de respirat. Uneori te obișnuiești atât de mult cu singurătatea și neiubirea încât când întâlnești un prilej real de dragoste și fericire, frica pune stăpânire pe oasele tale și dai înapoi învins de atâtea prejudecăți, descumpănit ca un măgar care se simțea mai în elementul lui cu o desagă de suferință în spate.
18) E frumos să fii fericit din dragoste. Această fericire e progresivă. Căci îndată ce trăiești orice fericire, vine momentul următor de progres în dorință și vis și plăcere și îți dorești și mai mult decât acea fericire și plăcere. După o îmbrățișare îți dorești un sărut. După un sărut îți dorești două, apoi trei. A face dragoste e când duci numărătoarea acestor sărutări, dezmierdări și îmbrățișări la infinit printr-o sete și o poftă ce nu mai rezistă decât să tindă la acest infinit. Și nu poți stinge complet acea sete și acea poftă care rămân mare parte doar visuri pentru că până la infinit trebuie să te oprești și să ponderezi plăcerea doar la anumite posibilități și limite pământești, circumstanțiale ; care sunt oricum plăcute prin limita lor și sorb în ele ca un burete restul de infinit de plăcere inaccesibil. De aceea, într-un sărut sau îmbrățișare, fie de despărțire, fie de regăsire poți condensa un întreg infinit de plăcere și dor de omul cel drag.
19) Dacă ai putea să faci dragoste cu cineva ca florile cu mirosul și polenul, ca valurile cu stâncile îmbrățișate de talazuri de iubire, ca aripile de albatros cu aerul pe care aceștia plutesc săptămâni și dorm uneori în zbor, ai putea atinge acel infinit de poftă și plăcere de iubire. Dar nu ești decât un trup limitat la biologie și la sănătatea ei și supus conveniențelor sociale, iar în această postură ai armele doar unui trup limitat la simțurile și dorințele lui carnale și sufletești, și un om iubit în față sau dimpotrivă, la mare depărtare de tine, la fel de îndrăgostit ca tine sau nu. Cum poți încheia sau celebra apogeul și împlinirea supremă a unui vis de dragoste atunci când îmbrățișezi și săruți cu dor un om drag ? Dar cum poți să treci peste nevoia de această celebrare de dragoste pentru un om atunci când nu-l poți îmbrățișa și mâinile tale, gândurile tale strâng lipsa lui în brațele crispate ? Dumnezeu nu a scris în Biblie învățături despre cum să se descurce omul în aceste situații de inimă amară și de amor nebun și atunci omul caută să se descurce cum poate. A face dragoste cu un om iubit e momentul de eflorescență al acestui amor. Vorbind în termeni prozaici, trebuie să faci dragoste cu un om dorit întru împlinirea acestei febrile pofte. Dar vai ! Pofta împlinită implică distructiv în ea o oprire, o curmare de zbor, o întrerupere de plăcere și de dor. Pofta împlinită de dor de iubire e un avantaj de moment care se pierde ușor. Și lasă în urma sa amintiri cu și mai mare dor. Pofta și dorința neîmplinită, de multe ori sunt mai dulci și sănătoase decât împlinirea în fapt al visului unei iubiri. DORINȚA numai te face uneori mai fericit, cum spunea Eminescu, iar împlinirea ei aievea o pune în pericol din start. Căci o mare iubire trăită e un metal șlefuit, lăsat sub soare și ploi : îndată ruginește. Aurul care nu ruginește e pentru lumea cealaltă, de vis. Să fim bine înțeleși : Pentru lumea noastră se acceptă și bijuteriile de tinichea pentru noi muritorii. Dar dacă sunt din inimă sunt mai dulci și frumoase căci sunt umane). Totuși, fericirea oxidează. Căci dorința de fericire a unui vis de iubire e asimptotică și nu te poți sătura și alipi de ea la infinit. Tinzi la acel infinit dar nu-l poți atinge. De aceea nici nu te saturi vreodată de iubire. Căci această curbă asimptotică de pasiune și fericire e peste puterile tale omenești de rezistență ; de aceea, când crezi că ești cel mai fericit din dragoste, când vei ajunge pe cele mai înalte culmi de iubire și pasiune vine buruiana sațului și plictisului, a prejudecăților, a prozaismului și monotoniei și-ți îmburuieneşte pajiștile iubirii pe care alergai atât de fericit alături de cel drag. Nu pot să înțeleg cum din amor bărbații și femeile iubindu-se, ajung să facă imprudența să se căsătorească riscând ceea ce se și întâmplă prevalent, ca după trei luni sau trei ani, pasiunea lor și dragostea lor să se sleiască sau să se transforme în altceva, o caricatură a intensității unui foc de demult. Să te desparți din senin după o mare dragoste, mărturisită, trăită sau doar de vis, poate e mai dulce și benefic pentru miezul acela de amor care va rezista în taină la fel de puternic și autentic în întunericul și căldura inimii tale peste ani. Întâlnind din întâmplare o veche iubire, o veche pasiune, un vechi amor ce nu a mers, previi ulterioare sleiri ale iubirii și fireştile divorțuri și separări și poți avea surpriza să vezi că la fel te topești de dragul unor ochi iubiți demult, iar dovada sunt lacrimile care te vor podidi imediat și dorința reflexă de îmbrățișare, de contopire. E dulce să te desparți așa prostește subit din dragoste, e inevitabil pentru ca dragostea să rămână eternă și pură ! Cea mai proastă alegere au făcut oamenii care se iubesc, alegând să trăiască împreună. Știu că e inevitabil așa ceva, să vrei să trăiești cu un om drag și să împarți totul, dar e foarte dureros să se stingă iubirea și pasiunea dintâi sub monotonia și plictiseala ce vor veni să ucidă și să despartă îndrăgostiții și să-i transforme în oameni care s-au răcit, care țipă unul la altul și care ajung să se facă de ocară. Mai puțin dureros e să nu-ți meargă o iubire și să moară subit așa tânără și frumoasă în trecut, decât să fie asasinată de atâția ani ucigători de dragoste. Mâncând îndelung și prea copios o mâncare delicioasă, la un moment dat îți va cădea greu la stomac și vei suferi din plăcere de gurmand, din prea multă și intensă plăcere, adeverind că nici un exces nu-i bun în viața unui om. Nici excesul de fericire și iubire nu-i bun și nici excesul de nefericire.
20) Nu poți ști ce să-ți dorești mai intens în viață : să atingi fericirea și dragostea de care te vei îmbolnăvi sau să trăiești în dorul, în amărăciunea și suferința din dragoste care măcar e liniară și constantă și cu care ești învățat de-o viață ca un hipertensiv cu tensiunea lui. Și totuși, nu putem renunța la Rai și la dragostea aducătoare a unei intense dar scurte fericiri pentru care vei plăti același preț, întâlnindu-te la final și făcând front comun în același spital de inimă albastră cu cei ce n-au fost iubiți niciodată. Dacă știi că ai fost iubit și cineva s-a mângâiat de imaginea ta dragă și de bucuria de-a te ști mereu, mai greu e să-l pierzi pe acel cineva din dragoste decât să nu-l fi știut niciodată. Dar ceva ne mână la dragoste și fericirea ei, ca pe lupi mirosul de stână. Și de-am fi cuminți și am renunța și n-am spune în mijlocul ororilor și mizeriilor vieții ce frumos e în noi, când râdem sau plângem de dragoste, o lume frumoasă ar pieri și ar intra inutil în pământ, neștiută, odată cu noi. În fapt iubind și râzând sau plângând de dragoste și scriind despre asta, nu facem decât să ne scriem prognosticul psihiatric și medical de pe fișa viitoare de viitor bolnav în spital, de nervi sau de tensiune. Dar nu putem rezista tentației Raiului, nici a frumosului îmbolnăvirii din dragoste. După ce ai scris o scrisoare de dragoste, o sută de scrisori de dragoste adresate cuiva sau nimănui, doar din nevoia de a-ți goli hangarele de aripi în întuneric fără de zbor, te simți eliberat de zborul din inima ta neconsumat. Spunând cuiva că l-ai iubit, că îl iubești, vorbind de dragoste iar nu tăcând, nu mai poți muri cu adevărat, ești insolubil morții căci tu vei muri dar vei trăi în continuare undeva în niște sânge pulsând prin inimi ce le-ai știut sau nu vreodată și vor plânge de dorul tău precum și tu vei plânge de dorul oamenilor dragi ție.
21) Dorul este depoul unde se retrag toate locomotivele inimii tale ce-au iubit. Lacrimile de dor sunt hangarele unde se închid toate avioanele ce au zburat prin cerurile iubirii tale. Înăuntrul hangarelor, în liniștea lor, aripile întinse în bezna hangarului, fără zbor sunt întinse inutil și n-au nici o noimă. Doar dorul de iubire, de zborul ei, de cei dragi și iubiți care sunt niște piloți scontați pentru aripile iubirii tale, doar scrisorile de dragoste scrise sau nescrise din noi pentru cei dragi ne fac să avem o valoare în inimile lor, în ochii lor și în proprii noștri ochi. Și chiar dacă rămâi singur sau vei rămâne căci moartea te va despărți, iubirea de cineva drag, dulcea amintire și amorul de el sunt ca niște aripi întinse fără zbor în hangar care ar fi o grămadă de fiare fără amintirea iubirii piloților ce le-au făcut să zboare. Piloții sunt oamenii tăi dragi ce au dat un rost aripilor tale și ți-au alimentat Amazonul de lacrimi ascunse în tine. De aceea când un om drag te privește în ochi și te întreabă de ce plângi, din lacrimile tale va înțelege că nu poți rezista că după ce ți-a fost zbor pentru aripile tale de iubire întinse pe vântul lui, într-o zi moartea și hangarul vă vor despărți și Amazonul de lacrimi va inunda totul în jur !
